Gânduri de la Maica Siluana Vlad

137. Învată să-ti iubesti copilul lăuntric pentru că prin el vei intra în Împărătie!

2012-03-15T11:09:00.001+02:00

Domnul, venit în tine întreg, viu, înviat, îți dă putere să te confrunți acum cu durerea copilului din tine. Ai nevoie să faci din durerea lui, durerea ta. Atunci, tu, o parte a ta, cea care a devenit „egoul” tău, te-ai disociat de tine cea care erai. N-ai știut și nu ai putut face față durerilor de copil altfel decât încercând să faci pe placul celor de care aveai nevoie ca să te simți cât de cât în siguranță. Ai învățat să-ți ascunzi durerile și nevoile și ai continuat să o faci și când nu aveai nevoie de asta. Așa ai ajuns să te urăști și să te disprețuiești. Acum înveți să te iubești cu mila lui Dumnezeu. Numai așa vei ajunge să faci primul pas în iubirea poruncită de Domnul: să iubești pe aproapele cum te iubești pe tine. Acum înveți să te iubești în El! De aceea aceste atacuri sunt mai violente după ce te împărtășești. Și vezi și tu cum afli cea mai bună cale să faci față! Când alegi să spui „Fii binecuvântat, Dumnezeul meu, facă-Se voia Ta!” e Duhul Sfânt Care te învață și numai Domnul îți dă putere să trăiești această durere neinclusă în viața ta.
Curaj, Suflet drag! Asta e Calea. Fă tot ce descoperi acum că te întregește. Învață să-ți iubești copilul lăuntric pentru că prin el vei intra în Împărăție! Primește toate și arată-le Domnului! Sesiunea 8 te va învăța mai multe. (MS)

136. Binele e tot ce facem si trăim în prezenta lui Dumnezeu, făcând voia Lui si căutând mila Lui

2012-03-15T11:01:00.000+02:00

Pentru mine binele e tot ce facem şi trăim în prezenţa lui Dumnezeu, făcând voia Lui şi căutând mila Lui, (chiar dacă asta ar însemna să rămân nemăritată sau bolnavă, de exemplu!) şi rău tot ce e fără Dumnezeu, împotriva voii Lui sau departe de ea!

Numai binecuvântarea şi bucuria şi uimirea şi mulţumirea aduse lui Dumnezeu formează sinapse noi! Adică ne smulg ochelarii de cal pe care ni-i fixasem pe ochi de frica necunoscutului!

Altfel, suferinţa o ia mereu tot pe acolo!

Suferinţa poate transforma o inimă de piatră într-o inimă caldă, dar o şi poate răni şi rupe! E nevoie ca mintea să refuze deznădejdea şi să ajute inima să binecuvânteze şi să creadă în făgăduinţele Domnului!

Avem nevoie de o inimă caldă şi o minte lucidă! Suferinţa este naştere când e trăită astfel. Altfel, devine moarte!

135. Sinapsele noi se formează prin acceptarea suferintei ca loc de întâlnire cu voia lui Dumnezeu

2012-03-15T10:58:00.000+02:00

Suferinţa nu ajută creierul, ci inima! Inima, într-o bună zi, oricât de împietrită ar fi, nu mai rezistă, crapă de durere şi, pin acea crăpătură se poate întrezări mila lui Dumnezeu, mereu gata să ne sară în ajutor dacă apelăm la El în adevăratul sens al cuvântului! Adică, dacă apelăm la El să ne dea ceea ce are El de dat: puterea Lui de a fi în bucurie, indiferent ce ni s-ar întâmpla, şi nu doar o împlinire imediată şi aşa cum vrem noi a dorinţelor noastre egoiste.
Sinapsele noi se formează prin acceptarea suferinţei ca loc de întâlnire cu voia lui Dumnezeu, Care vrea să ne scoată din ea într-un fel care să însemne naşterea şi creşterea noastră la şi în Viaţa cea adevărată şi nu o supravieţuire cât mai plăcută în bârlogul biologic al existenţei!

Sinapsele noi se formează în momentul în care acceptăm să fim, cum ne-a făcut Dumnezeu: creatori, creativi! Să primim semnalul durerii ca pe un clopot care ne cheamă la liturghia vieţii în Hristos, Mântuitorul lumii şi să vedem că El ne dă Duhul Său Cel Sfânt care le face pe toate noi! Astea nu sunt vorbe, ci cuvinte care ne duc la Viaţă! (MS)

134. Bucuria si durerea sunt chiar viata si chemări la mereu mai multă viată

2012-03-12T14:20:00.001+02:00

E vital pentru noi să nu alegem magia credinței și a relației cu Dumnezeu, ci Viața pe care ne-o dă El!
Dumnezeu vrea să Se ofere pe Sine și iubirea Lui, și nu doar bunurile Sale.
De multe ori cei de lângă noi ne oferă ce oferim noi și așa descoperim că nu asta căutăm.
Dacă învățăm să ne oferim pe noi înșine și nu ce avem sau facem, nu vom mai aștepta nimic „la schimb”, ci vom trăi bucuria sau durerea de a fi cu cel căruia ne dăruim, în funcție de calitatea prezenței acestuia. Iar bucuria și durerea sunt chiar viața și chemări la mereu mai multă viață. Acesta e „paharul” despre care vorbeşte părintele Kraiopoulos. Când îl bem dând salvă lui Dumnezeu El transformă conținutul acestui pahar în Viața Care este El și totul se schimbă, pentru că tot ce ne aparține și ni se întâmplă devine „potir” al întâlnirii! (MS)

133. Să-ti privesti neputinta când alegi să cazi

2012-03-10T11:51:00.000+02:00

Dacă vom trăi pocăinţa doar la nivelul raţiunii și al dorinţei psihice nu vom birui.
Să-ţi priveşti neputinţa când alegi să cazi, să te înjoseşti în fața unui impuls. S-o priveşti ca neputinţă, și nu ca pe ceva ce ai fi putut să nu faci dacă ai fi vrut. Nu, n-ai fi putut. Dacă pricepi asta - că nu poţi, orice hotărâri ai lua - vei simţi o durere, o arsură care îţi va străpunge inima împietrită de revolta și încăpăţânarea de a o lua mereu de la capăt ca să fii aşa cum ţi-ar plăcea...
Ei, pe acolo vine mila Domnului! (MS)

132. Dumnezeu nu voieste să facă din noi oameni puternici, sau supraoameni, ci dumnezei!

2012-03-07T15:37:00.000+02:00

Să încercăm să înțelegem de ce nu ne face Dumnezeu puternici dintr-o dată, de ce ne lasă să fim tot așa de neputincioşi și slabi. Asta e lecția pe care avem nevoie să o înțelegem: Dumnezeu nu voiește să facă din noi oameni puternici, sau supraoameni, ci dumnezei! Și asta se face când și numai dacă omul se leapădă de sine, cel ce „vrea să poată toate după bunul său plac” și se îmbracă în Cel Ce spune: „Veniți la Mine toți cei osteniți și Eu vă voi odihni” și „fără Mine nu puteți face nimic!”
Când ești slab, atunci ești tare, Omule drag, pentru că atunci Îi faci loc Lui, Viața ta și Bucuria ta și rostul tău în lumea asta! (MS)

131. Dumnezeu nu ne cere decât să ne dăm seama că e cu noi - Serile Talpalari, 21 feb 2012 (2)

2012-03-05T12:51:00.003+02:00

Continuarea transcrierii Serilor Talpalari din 21 feb 2012
Partea I a transcrierii şi conferinţa audio aici.

Omul cade întotdeauna prin înşelare. Şi toate ereziile au pornit de la această neînţelegere a lui Dumnezeu şi a lumii. De la faptul că omul n-a vrut să-şi smerească mintea şi să accepte revelaţia şi să dobânească cunoaşterea de la Duhul Sfânt. În clipa în care a vrut să înţeleagă cu mintea raţională ceea ce este de înţeles cu mintea contemplativă. Odată ce nu poate să primească nişte adevăruri ale revelaţiei nu poate să meargă mai departe. Drama din lumea catolică şi protestantă vine din faptul că n-a putut să înţeleagă lucrările necreate ale lui Dumnezeu.

Ce înseamnă să fii ortodox? Înseamnă să crezi că Dumnezeu lucrează cu lumea Lui şi cu noi şi cu fiecare în parte printr-o energie, printr-o lucrare necreată, care se numeşte Har, care este una singură - lucrarea lui Dumnezeu - dar care se împarte, se distribuie fiecăruia după receptivitate. Piatra e ţinută de Dumnezeu prin lucrarea lui Dumnezeu necreată, pisica, la fel. Noi, oamenii, la fel, doar că avem în plus faţă de animale, chemarea de a ne îndumnezei.
Dacă nu credem în această energie necreată nu avem cum să nu ajungem protestanţi. Putem să facem şi semnul Crucii. Putem să facem orice, dacă nu cred că în clipa în care mi-am făcut Sfânta Cruce puterea lui Dumnezeu s-a activat în mine, Dumnezeu este în mine, în inima mea, este în mine pentru că L-am mâncat dimineaţă, dar dacă nu cred, eu Îl ţin acolo şi spun "las' că fac eu". Spun Părinţii că ne putem duce în fundul iadului - care nu-i un loc, e o stare - plini de Sfânta Împărtăşanie.
Sfânta împărtăşanie nu lucrează magic, nu ne transformă magic; noi trebuie să lucrăm cu acest Har pe care l-am primit. Noi lucrăm şi ca să ne pregătim să-L primim, dar şi ca să-L punem apoi în lucrare. Ca în loc să folosesc doar energiile mele bio-raţionale, să le folosesc cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu merg, cu Dumnezeu poftesc. Dumnezeu nu-mi ia capacitatea de a pofti. Ce să facă cu mine moartă, fără dorire?!
Dacă nu credem în această lucrare şi nu înţelegem taina acestei lucrări, devenim şi noi protestanţi. Ei cred că omul a fost mântuit de Dumnezeu şi că unii sunt mântuiţi şi unii nu. Şi cum se recunosc? pentru că fac cum a făcut Hristos. Şi omul îl are ca model pe Hristos ca să-şi arate lui că e mântuit, că e ales. Iar dacă fură, e pentru că n-a fost "ales". Şi protestanţii fac foarte multe fapte bune în numele lui Hristos. Ca să dovedească că sunt mântuiţi. Şi citesc, şi se roagă şi dovedesc că sunt mântuiţi. Deci nici vorbă de această demnitate a omului, de această tensiune lucrătoare a omului, de a lucra împreună cu Dumnezeu, primindu-l, primind harul Lui.
Şi iată că sunt unii total necredincioşi, unii dedaţi unor credinţe satanice... ce se va întâmpla cu ei? se duc în iad?! şi noi, ce facem? Ne mântuim noi, iar ei se duc în iad?! Nu e atât de simplu! Ascultăm noi rugăciunile de la Sfânta Liturghie? Auzim noi cum îşi dă viaţa Mântuitorul şi cum ne lipim noi de moartea şi Învierea Lui pentru învierea lumii? cum ne rugăm noi? Deci noi avem datoria să ne rugăm pentru toată lumea, pentru toţi oamenii şi fiind noi una în Hristos, fiind noi trupul acela al lui Hristos care S-a dat pentru viaţa lumii. Nu cunoaştem noi profunzimea lucrării noastre de rugăciune. Dar în clipa în care spun că acela nu se mântuieşte, am ieşit din Biserica Ortodoxă. Eu mărturisesc cum spune Dumnezeu că ne mântuim, mă doare că face lucrul care-l pune în pericol şi-i spun că lucrul ăsta e periculos şi-şi pune mântuirea în pericol, dar eu nu ştiu că nu se întoarce. Aşa trebuie să gândim ca să nu cădem în ispita de a fi fariseu.
***
Frica de Dumnezeu
Aşa cum avem atâta nesimţire (de copii răsfăţaţi), să avem şi îndrăzneala cea bună, să ne gândim, să ne trezim şi să zicem "da, dar nu-i mai bine să ne bucurăm împreună?"
Dacă citim cuvântul "Duceţi-vă de la mine!" şi ni-l adresăm nouă, se naşte în noi o frică care nu e frica de câini. Avem nevoie să ne întoarcem şi să spunem "iartă-mă!" "primeşte-mă!". Acum, dacă mă uit în interiorul meu, nu este ceva pentru care aş merita să-mi spună "du-te de la mine!"? şi dacă e, şi văd acum, acum să fac mişcarea asta de întoarcere: "da, Doamne, vrednică sunt de focul iadului, vrednică sunt de întunericul cel mai dinafară, iartă-mă!" "Miluieşte-mă, Doamne!". Dar e dureros, crapă inima în noi şi atunci ne uităm şi noi la cei din jur şi spunem "dar uite, celălalt e mai rău ca mine, las că-i bine!" sau "dar ce? dar el nu?" şi astea sunt porţile iadului: comparaţia şi justificarea prin acuzare. Şi nu putem să renunţăm la ele, pentru că e greu. Dar putem să cerem iertare. Şi asta este pocăinţa.
*
Să nu uităm aceste mişcări ale sufletului - cât pot, să zic "Doamne, nu mă lăsa să fac rău!" şi chiar dacă am început să fac răul, tot să mă rog, că nu ştiu cum lucrează Domnul şi mă scapă. Ai făcut păcatul? "Doamne iartă-mă!"
Dar noi, nu! ne aşezăm pe scaunul de judecată şi credem că asta-i judecata şi spunem "nu meriţi!". Dar judecata nu e asta. Judecata e să spun "sunt vrednică de iad". Cea mai mare smerenie e să spun "da, merit asta", dar, "Doamne, miluieşte-mă!" "iartă-mă!"
Pentru că sunt mulţi oameni care spun "sunt atât de rău, sunt o secătură" şi acceptă şi de la alţii să le spună, dar nu spun "iartă-mă"
E o boală a sufletului şi e greu, dar să nu deznădăjduim şi să nu încetăm să cerem iertare.
Putem plânge cu partea aceea din sufletul meu care simte durerea. Dar noi acoperim acea parte şi o ascultăm pe cea care se revoltă, care învinovăţeşte pe alţii
***
Cum să luptăm cu frica?
Există frică psihologică, care la un capăt e sănătoasă şi la un capăt e bolnavă.
Capătul sănătos e ca, atunci când frica e rezonabilă, să iei măsuri raţionale. Să nu crezi că ţie nu poate să ţi se întâmple. Să foloseşti măsuri inteligente pentru a evita pericolele de care ţi-e frică.
Frica patologică se vindecă prin vindecarea sufletului de patimi. Frica exagerată, vine din patimi. Stările de anxietatea pot veni de la faptul că trăieşti invers decât ar vrea sufletul tău. Sufletul ar vrea curăţie, pace, dar eu nu accept, ci mă uit la filme de groază etc. Acestea se pot rezolva prin spovedanie şi canon.
Frica patologică mai gravă are nevoie de specialist. Dar lucrurile sunt foarte delicate, pentru că uneori alergăm prea repede la specialist şi luăm prea repede pastile, alte ori nu mergem deloc.

Vindecarea propriu-zisă vine de a a mă aşeza în frica cea bună. Deci, mi-e frică că vine antihrist. Ei, frica să fie că vine Domnul şi eu nu sunt acolo, nu sunt pregătit. Important pentru mine e nu să-mi fie frică de ce-o să-mi facă alţii, ci să-mi fie frică de slăbiciunea mea de a mă îndepărta de Dumnezeu.
Şi pentru asta mă exersez. Părinţii insistă foarte mult pe lupta ascetică, care care este exersarea lucrării bune. Mă exersez în situaţii uşor de făcut, în care în loc să mă las stăpânit de sentimentele mele Îl chem pe Dumnezeu.

Apoi, avem nevoie să înţelegem că orice ni s-ar întâmpla e îngăduit de Dumnezeu, care ne iubeşte. Şi unde-o să ne ducem după ce ni se va întâmpla? La Dumnezeu! Unde sunt când mi se întâmplă? În mâna lui Dumnezeu. Problema e: sunt conştient că sunt în mâna lui Dumnezeu sau cred că nu sunt? L-am uitat pe Dumnezeu? Sau mi-l amintesc? Asta e taina. Deci, dacă în timp ce mor de frică sunt cu mintea la Dumnezeu, e o moarte frumoasă. Dar dacă nu mi-e frică şi-s cu mintea în altă parte, e o viaţă moartă.
Deci, tot timpul să mutăm din planul psihologic în planul duhovnicesc. Dumnezeu nu ne cere decât să ne dăm seama că e cu noi. Iar acest lucru nu se face decât prin amintire. Îmi amitesc că e cu noi. Prin pomenirea Lui "Doamne, miluieşte-mă!". Prin lucrarea voii Lui. Prin folosirea evenimenteor ca locuri de întâlnire specială. Dar orice loc este un loc de întâlnire cu Dumnezeu. Şi atunci nu vom mai fi speriaţi de reguli, regulamente... Dar să fim cu gândul la El. Când suntem cu gândul la Dumnezeu, năzbâtiile se întâmplă într-o limită binecuvântată. Ca a unui copil, care face o chestie, dar nu ţi-e greu să-l ierţi.
Sigur, se poate întâmpla şi să greşeşti, să cazi. Dar întoarcerea se face uşor, pentru că eşti smerit. Nu eşti mândru. Dacă eşti mândru, spui "mă urăsc, mă dispreţuieşti". Dacă eşti smerit, zici "Doamne iartă-mă, iar am căzut, sunt nesimţită". Să nu ne mirăm că am făcut răul acela, ci să devenim conştienţi că nu l-am chemat destul şi nu ne-am străduit să fim cu mintea la El. Nu te strădui să nu faci lucrul!
***
Responsabilitatea noastră e legată de ceea ce poate fi controlat. Când ţi-e frică, simţi lucruri, care sunt nevinovate. Dar ce gândeşti poate fi vinovat sau nevinovat. Dacă atunci când ţi-e frică spui "Doamne, ce să fac?" "doctore, părinte, ce să fac?" - în loc să te ascunzi de mândrie, acestea sunt bune. Dar dacă primeşti gânduri "am să mor" "nimeni nu mă iubeşte", acestea sunt rele. Şi eu nu pot să biruiesc frica, ci frica mă va birui pe mine. Pentru că firea mea nu mă biruieşte, nu se luptă cu mine. Firea mea vrea binele. Ci se luptă cu mine gândurile răutăţii care intră prin gândurile mele. Şi ca să fiu sigur că nu intră niciun drac în mine ca să mă sugestioneze către rău, trebuie să închid uşile gândirii, să nu mai primesc gândurile. Pentru că în starea de tulburare emoţională suntem vulnerabili la gânduri. Ca să putem face asta, avem nevoie să ne fixăm atenţia pe simţire. Ce simt? Crampe la stomac. Intru pe simţire şi zic "Doamne miluieşte-mă" cu atenţia pe crampă şi nu pe gândul rău. Deci oferim această simţire lui Dumnezeu. Ia simţirea că mori şi dă-i-o Lui. Şi nu primi gândul "am să mor". Şi nici gândul că nu vreau să mă gândesc.
Pofta pe care o simţi, oricât de puternică, dacă o priveşti în partea ei senzitivă şi i-o dai lui Dumnezeu ai biruit. Dacă o primeşti în partea cognitivă, te-a biruit. pentru că pe acolo intră dracul. "Dar eu nu pot", "dar eu niciodată" etc.
Majoritatea oamenilor chinuiţi de dependenţe, cred că nu gândesc, cred că pofta e atât de mare, încât nu mai gândesc. Eroare. Există gând. Şi pe acolo suntem biruiţi. Cât ar fi de scurte şi încâlcite.
Şi în plus, există o filosofie a păcatului pe care-l fac. Dedesubt e un strat de convingeri, o dogmă a păcatului: că eu sunt nefericit şi asta mă mângâie, că sunt tensionat şi asta mă uşurează, că am fost abuzat când eram mic... lucruri reale. Care, într-adevăr m-au şubrezit, dar întreţinerea acestor gânduri mă fac să nu ajung la Dumnezeu. Nu duc "prescura".
Orice vibrează în sufletul nostru să îl duc lui Dumnezeu atunci. Nu putem din prima. Dar nu se pune. Dumnezeu nu numără căderile. Până ce vom pricepe acest mecanism nu vom birui, pentru că noi biruim numai când oferim acea poftă, pentru că aceea e partea cu care pot să simt bucuria. Pentru că aceeaşi energie o folosesc pentru a simţi bucuria, dacă e transformată. E ca şi cum aş folosi aceeaşi mână şi pentru păcat şi pentru mângâiere.

130. Serile Talpalari, 21 feb 2012 (1)

2012-03-02T12:04:00.010+02:00

Primul subiect al conferinţei porneşte de la vizionarea filmului Fard

Spicuiri

Ce ne-ar plăcea nouă ca răutatea să vină ca un fard pus de cineva din afară! Ne-ar plăcea nouă ca antenele, cipurile ori tehnologia să fie responsabile pentru răutate! Nu. Taina răului este mare de tot! Filmul seamănă cu ce facem noi când explicăm ce ni s-a întâmplat: "el m-a bătut", "şeful nu mă place"... Dacă nu înţelegem că noi suntem liberi chiar în cele mai cumplite situaţii şi că avem posibilitatea de a ne întoarce la Dumnezeu... Dar noi de ce greşim? De ajungem să credem că răul e exterior?! Pentru că avem înainte o altă erezie. Cauza acestei erezii (de a crede că răul e exterior) este alta. E credinţa că noi am putea chipurile să facem ceva bun. Pentru că noi ne închipuim că putem face ceva bun, după ce ne străduim - pentru că tot omul doreşte să facă binele şi nimeni nu face răul aşa, de dragul răului, să fie temeinic convins că răul ăla e un lucru rău, ci el are o motivaţie bună: face dreptate, se răzbună, îndreaptă nişte lucruri, luptă cumva împotriva unei răutăţi mai mari decât a sa şi până la urmă poate să fie şi ceva bun... Şi vine din această iluzie a noastră că noi am putea face ceva bun. Ăsta e păcatul, asta e mândria. Noi nu suntem răi ca Lucifer. Dar suntem amăgiţi, de el, care ne sugerează că noi putem să mâncăm corcoduşe şi să fim ca Dumnezeu. Numai să gustăm! Şi când vedem că nu putem să facem nimic bun, ne supărăm pe noi, pe Dumnezeu şi începem să dăm vina pe exterior, de la diavol, pe răutatea lumii, care se întrupează sub tot felul de forme (masonerie, comunism etc), reale toate, pentru că în aceste detaşamente de lucrători ai răului sunt oameni care lucrează răul! Ei nu sunt răi, dar lucrează răul. Şi avem nevoie să ne dăm seama că atâta timp cât nu suntem cu Dumnezeu noi nu putem să facem decât rău - îmi fac mie rău - şi apoi, pentru a supravieţui mustrărilor de conştiinţă, care e ochiul lui Dumnezeu din mine care mă priveşte cu drag şi cu blândeţe şi-mi spune "ce faci, amărâto..." - iar eu nu suport asta şi spun: păi celălalt mi-a făcut, sau "ce, pe celălalt nu-l vezi, pe el de ce nu-l cerţi?" şi în felul acesta noi fugim şi fugim de de înnoirea minţii, de înnoirea vieţii noastre.
Şi vom mai vedea multe lucruri!
Cei care urâm răul, putem chiar să ne înregimentăm într-o armată a "celor buni" şi să pornim să-i distrugem pe "cei răi". Şi vom face răul, pentru că - spun părinţii - răul nu există decât în momentul facerii.
***
Totuşi, filmul ne atrage atenţia în mod expres că primim sugestii străine de credinţa noastră (ortodoxă). Omul crede că este victima tehnicii. Dar nu e aşa. Tehnica este victima noastră. Tehnica e darul lui Dumnezeu în momentul în care noi suntem deja căzuţi. E un dar al creativităţii. Tehnica nu e rea, ci felul în care o folosim. Atacul împotriva noastră e acela de a ne sugera că există ceva rău. Dar nu există nimic rău. Nici sexualitatea, nici mâncarea, nici chimicalele, nici otrava... noi le folosim rău! Felul în care eu le folosesc.
Gândul de a da vina pe ceva sau cineva ne scoate pe noi din responsabilitate. Dar eu sunt responsabil că le fac, că le folosesc, că nu mă interesez cât de rele sunt, cât de rău e efectul lor asupra mea!

***
Omul, oricât de rău ar cădea, niciodată, cât e în viaţă, nu e iremediabil căzut.Pentru că lumea întreagă e ţinută de Dumnezeu. Dumnezeu o ţine în iubirea Lui şi în grija Lui toată lumea... Noi având libertate pornim spre bine sau spre rău. Putem să facem ce zice Dumnezeu şi El ne menţine în această facere şi ne hrăneşte dacă noi cerem lucrarea Lui, ori putem să facem invers decât zice El şi Dumnezeu ne menţine în lucrarea asta prin pronia Lui, dar nu ne sprijină. Ceea ce spunem noi că Dumnezeu îngăduie, nu e o inactivitate, cum zicem noi "lasă-l să vadă"... El merge cu noi în direcţia păcatului (el este cu mine atunci când beau şi pătimeşte în firea Lui suferinţa creierului meu) şi niciodată nu voi pieri de tot cât sunt în viaţă, cât mai am voinţa să merg spre bine, adică după Dumnezeu sau spre rău. De aceea e o copilărie să spun că Dumnezeu nu mă iartă. E o mândrie, de fapt eu nu vreau să mă iert. Şi când voi înţelege asta, îmi va fi mai uşor să-i iert pe ceilalţi.
Când înţelegi ce minune se întâmplă cu tine când te întorci de la rău spre bine, nu poţi să nu doreşti fiecăruia să se întoarcă. Şi mai ales celui care ţi-a făcut rău.

„Doamne, vindecă Tu durerea pe care am făcut-o eu celorlalţi!” Umblând noi cu Dumnezeu în durerile tuturor celor pe care i-am rănit noi, imposibil să nu-ţi doreşti măcar o secundă să repari răul pe care l-ai făcut şi atunci înţelegi că nu poţi, că nu se mai poate, şi atunci rugăciunea devine atât de puternică, încât îţi doreşti să existe un Dumnezeu care să vindece durerile pe care le-ai făcut. Şi ce simplu e să le ierţi celor pe care ţi-au rănit. Pentru că dacă n-am puterea să scot durerea pe care ţi-am făcut-o, am puterea să scot durerea pe care mi-ai făcut-o.
De aceea nu există deznădejde, de aceea deznădejdea e un păcat. Pentru că e atât de simplu! Este un orgoliu, o sugestie care ne spune că nu se poate sau că nu ne iartă Dumnezeu.

Avem o stare mintală, sufletească în care ne îndrăgostim de o plăcere de a fi nevrednici. Există o etapă în care vedem că suntem nevrednici. Când ajungem la asta, avem un orgoliu al pedepsirii de sine, o mândrie prin care dorim să ne pedepsim pe noi pentru că suntem aşa cum suntem. O mândrie întoarsă, un egoism... Dacă nu-s bun, măcar sunt rău! Pur şi simplu, ca să pot să mă justific în faţa mea ca să rămân în această stare... Spre exemplu, eu nu mă apropii de Potir pentru că nu sunt vrednic. În clipa în care am văzut că nu sunt vrednic, ce fac? Caut să mă îndrept. Dar asta e mândrie. De ce m-aş spovedi, de ce m-aş ruga? Ca să mă curăţ de păcate? Nu! Ci ca să mă învrednicească Dumnezeu, ca să mă cureţe Dumnezeu. Este lucrarea Lui, nu a mea.
Avem nevoie să înţelegem că Dumnezeu e cu noi de la facerea lumii şi n-o să ne părăsească niciodată. El ne iubeşte necondiţionat. Dar iubirea este comuniune, este comunicare. Există un iubit şi iubitor. Dacă există numai iubitorul şi iubiţii sunt morţi, n-avem ce face. Morţii sufleteşti nu vor. Deci aici e taina. Să înţelegem că Dumnezeu e cu noi, cu tot cosmosul şi tot ce a făcut El se împărtăşeşte de Dumnezeu. Nu numai făpturile pe care le-a făcut Dumnezeu. Toate se împărtăşesc de lucrarea lui Dumnezeu de aducere în existenţă. Şi fierul, apa, materia neînsufleţită se împărtăşeşte de lucrarea lui Dumnezeu de ţinere în existenţă. Pentru că altfel nu s-ar sfinţi apa.
Apoi, este o lucrare a lui Dumnezeu care e dătătoare de viaţă - şi se împărtăşesc din ea plantele, animalele, oamenii, îngerii
Apoi, este o lucrare a lui Dumnezeu dătătoare de înţelepciune, - oamenilor, îngerilor
Apoi, este o lucrare a lui Dumnezeu care îndumnezeieşte - asta e pentru cine vrea, e "desert"

Lumea creată e un fel de trup lărgit al omului.

***
Transcriere partea a 2-a a conferinţei aici

129. Noi, cei bolnavi de alte frici decât cea de Dumnezeu, nu avem cum s-o trăim pe aceasta înainte de a simti iubirea lui Dumnezeu!

2012-03-01T10:03:00.000+02:00

Domnul S-a făcut Om nu ca să ne sperie, ci ca să ne vindece de fricile noastre bolnave.
El ne cheamă le El pentru că suntem bolnavi, păcătoși, obosiți, chinuiți, rătăciți.
Ne cheamă ca să ne vindece și să ne dăruiască iubirea Lui necondiționată.
Abia apoi, după ce vom fi primit Duhul Său Cel Sfânt și vom fi învățat în școala Sa să credem în făgăduințele Lui, vom primi și darul fricii de Dumnezeu!
Această frică nu e decât o altă față a Bucuriei sfinte! E aceeași înfiorare a sufletului și amuțire a minții în fața darurilor Sale...
Să îndrăznim să creștem lucrând poruncile Lui!(MS)

128. Viata duhovnicească e o artă în care devenim geniali numai si numai exersând mereu si mereu si cerând inspiratie de Sus!

2012-02-28T18:03:00.001+02:00

Lăsarea în voia Domnului este uneori o simplă invocare a Numelui însoţită de dorinţa de a cunoaşte voia Lui! Şi pentru că, aşa cum ar trebui să ştim, nimeni nu poate să spună că Domn Este Iisus, fără Duhul Sfânt, avem încredere că Acesta ne va inspira atitudinea cea mai plăcută lui Dumnezeu! Şi vom face ceea ce ne "vine" atunci, imediat ce am strigat la Domnul! Conştiinţa ne va adeveri că e bine, dacă nu vom primi gând de îndoială şi semnul final va fi bucuria liniştită a inimii ascultătoare. Dacă apar gânduri şi frământări, avem nevoie de legătura mai sigură prin Taina Spovedaniei. Acolo vom primi răspunsul pe care trebuie să-l ascultăm ca să fie voia Domnului. Asta în problemele duhovniceşti.
În cele ale vieţii practice, îndoiala vine de multe ori nu de la diavol, ci de la multitudinea de alternative pe care ni le oferă realitatea. Atunci, să socotim cu mintea ce ne aduce mai multe avantaje ziditoare pentru devenirea noastră şi ce e mai în conformitate cu vocaţia noastră şi să alegem în funcţie de nevoi şi priorităţi.
Duhovniceşte avem nevoie ca, orice variantă am alege, să fie cu binecuvântarea lui Dumnezeu şi să nu presupună "păcatul ca soluţie"... Strigând mereu Doamne, ridicând mereu gândul la Doamne, vom învăţa încet, încet, pe măsură ce patimile noastre vor fi mai puţin gălăgioase şi despotice, să auzim şi să ascultăm glasul Domnului! Acesta, e în primul rând glas de mângâiere şi încurajare, glas de învrednicire şi nu o indicaţie sau ordin de execuţie într-un fel sau altul! Aici suntem liberi şi creatori! Orice am face şi oricum, dacă suntem cu El e bine plăcut Lui! Vom descoperi astfel că tot ce nu putem face cu El sau în faţa Lui e păcat şi ne face rău! Viaţa duhovnicească e o artă în care devenim geniali numai şi numai exersând mereu şi mereu şi cerând inspiraţie de Sus! (MS)

127. Îl rog pe Domnul să vă binecuvânteze dorul inimii ca în această perioadă să se îndrepte mai ales spre foamea de El si de Prezenta Lui iubitoare!

2012-02-25T21:11:00.001+02:00

Îl rog pe Domnul să vă binecuvânteze dorul inimii ca în această perioadă să se îndrepte mai ales spre foamea de El şi de Prezenţa Lui iubitoare!

Dacă nu vom transforma foamea noastră de hrană, de frumos, de bine, de tandreţe şi de adevăr, în foame de El, Cel Ce pe toate le poate şi le dăruieşte dăruind-Se pe Sine celor care-L primesc, nu vom putea posti oricât ne-am abţine de la toate!

Abţinerea este un gest dăunător atunci când nu este trăită ca dar şi jertfă liberă în Numele Domnului şi al bucuriei de a fi cu El.

Mâncaţi-L pe Domnul şi mulţumiţi-I! (MS)

126. Efortul nostru stă în strădania de a ne deschide Lui, de a-L chema pe El în loc să „facem noi”!

2012-02-21T12:06:00.001+02:00

Ce facem noi când facem o poruncă este, de fapt, „facerea” lui Dumnezeu în noi. Dacă ne silim să facem ceva din cele poruncite de Dumnezeu spre binele nostru, la început credem că noi facem din cauza efortului simțit. Dar, încet, încet, simțim că nu noi facem, ci Domnul. Noi doar Îi oferim voia și puterile noastre create pentru a veni cu „ale Sale” și a sălășlui în noi. Iar sălășluirea Lui e lucrare vindecătoare și sfințitoare.
Efortul nostru stă în strădania de a ne deschide Lui, de a-L chema pe El în loc să „facem noi”! Da, știu că e greu de înțeles și de practicat acest adevăr, dar numai din acest motiv este strâmtă Calea.
Dar pentru cei ce aleg să nu facă nimic fără Domnul, înțelesurile se dezvăluie și devin puteri de neconceput pentru mintea celui ce se întreabă din afară.
Ce are de făcut cineva care e „în afară”? Să „se lepede de sine”, adică de tot ce crede, gândește și voiește fără Dumnezeu, „să-și ia crucea”, adică tot ce simte și „să-L urmeze” pe Domnul acolo unde este și ni se oferă cum rânduiește El. (MS)

125. Simtirea cuprinde efectiv ceea ce simtim în momentul asezării în fata Domnului

2012-02-21T12:01:00.001+02:00

Sfinții Părinți ai Rugăciunii ne învață să ne rugăm cu simțire.
Din păcate, mulți cred că această simțire ar trebui să fie iubire, adică ce înțelegem noi prin iubire: sentimente și gânduri pozitive, înflăcărate... Dar nu acesta este înțelesul, chiar dacă pe o anumită treaptă a rugăciunii iubire devine, cu adevărat, „substanța” ei.
La început, și începutul poate dura, pentru cei mai mulți dintre noi, până la sfârșitul zilelor noastre, simțirea cuprinde efectiv ceea ce simțim în momentul așezării în fața Domnului: durerea noastră, nădejdea sau deznădejdea noastră, frica, rușinea, furia, ura, nedumerirea sau uimirea, adică tot ce vibrează în viul din noi.
Apoi, înaintând, harul ne învață să ordonăm, să purificăm aceste conținuturi și să le adunăm în simțirea foamei din post, sau a durerilor trupului din nevoință, ca să ajungem la simțirea durerii de a nu-L iubi cu toată puterea sufletului nostru. (MS)

124. Să auzim chemarea Celui ce ne cheamă de două mii de ani: „pocăiti-vă, că s-a apropiat Împărătia Cerurilor!”

2012-02-21T10:07:00.000+02:00

Mulți oameni se îngrozesc aflând ca viața lor e clădită pe temelii de spaimă și de „jertfe” inutile, că și-au „vândut sufletul” ca să fie iubiți, acceptați, interesanți, mai buni sau mai răi decât alții, dar luați în seamă ... Și, rezultatul? O cutremurătoare lipsă de iubire și tandrețe atât în jur cât și în suflete. Fiecare așteaptă sau pretinde ca lumea să se schimbe, ca „cineva să vină și să facă ceva, că așa nu se mai poate” ...
E atâta durere, deznădejde și tristețe dincolo de vacarmul petrecerilor și distracțiilor care par fără început și sfârșit ...
Ce se mai poate face?
Să auzim chemarea Celui ce ne cheamă de două mii de ani: „pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!”
Din păcate, oamenii care supraviețuiesc negându-și profunda nefericire se tem de pocăință mai mult decât de suferința pe care o trăiesc și cultivă. Se tem din neștiință pentru că noi, cei ce ne-am pocăit, nu suntem martorii Bucuriei care vine prin ea, nu devenim misionarii ei. Așa, îi lăsăm s-o propovăduiască pe cei ce amenință cu chinurile apocaliptice și cu cele veșnice, fără a ne putea spune ceva despre Bucuria pe care o refuzăm fugind de Dumnezeu. (MS)

123. Bucuria nu e legată de lipsa problemelor, ci de felul în care le rezolvăm

2012-02-18T20:31:00.001+02:00

Vom mai avea probleme, dar nu ne vom mai îngrijora pentru ele, pentru că acum știm că ele sunt inerente vieții și că bucuria nu e legată de lipsa problemelor, ci de felul în care le rezolvăm: Cu Domnul sau fără El. În același timp, am văzut și vom mai vedea că problemele se împuținează pentru că nu mai facem caz de orice, pentru că învățăm de la Domnul să avem răbdare și să ne smerim în fața celui de lângă noi.
Când „luptăm pentru dreptatea noastră” necazurile se înmulțesc și viața devine un adevărat iad. Când binecuvântăm, cedăm din dragoste și cu rugăciune și învățăm să iertăm și să cerem ajutor de la Domnul, totul se schimbă.
Să nu ne întristăm când încă mai cădem în capcana „enervărilor” pentru că ele au trasee bătătorite în creierul nostru. Important este să respirăm calm atunci și să arătăm Domnului starea, și Domnul ne va da înțelepciune. Omul înțelept recunoaște că a greșit când greșește, cere iertare, se răzgândește dacă e convins că nu are dreptate, spune că nu știe când nu știe un lucru și se bucură să învețe de la oricine oricând. (MS)

122. Ochii tăi să fie la El si nu la cât ai mai crescut tu!

2012-02-17T19:12:00.000+02:00

De boala iubirii de sine scăpăm numai învăţând să ne iubim după legea dumnezeiască! Pentru asta va trebui să practicăm realismul duhovnicesc despre care vorbeşte părintele Rafail Noica şi să nu deznădăjduim oricum ne-am descoperi că suntem!

Să accepţi, să binecuvântezi pe Domnul în tot locul şi în toată vremea şi să te hrăneşti cu Domnul aşa cum te cheamă El.

Astfel, încet, încet, vei creşte fără ca măcar să bagi de seamă!

Ochii tăi să fie la El şi nu la cât ai mai crescut tu! (MS)

121. Slava nu vine din măretie, ci de la Dumnezeu

2012-02-16T15:36:00.000+02:00

Dumnezeu S-a făcut Om, ca să ne slujească în cele mici și mărunte ale noastre, ca să descoperim că slava nu vine din măreție, ci de la Dumnezeu și că Dumnezeu e Cel ce coboară, Cel ce Se leapădă de Sine ca să vină la noi!
Asta învățăm cu harul Lui! Și vom învăța astfel că minunea de a fi nu dispare când fac mâncare, când plivesc un strat de flori sau de legume, când spăl lenjeria intimă a copiilor sau a soțului meu, când cineva drag mă cicălește sau așteaptă altceva de la mine, când sunt bolnavă, când sunt plictisită... Dimpotrivă! Atunci se face vădită. Dar numai dacă facem din toate acestea liturghie, epicleză permanentă, chemare a Duhului Sfânt dăruit nouă ca să ne sfințim pe noi înșine și toată viața noastră! (MS)

120. Când esti cu El, totul e bucurie, chiar si când te doare sau te întristează ceva

2012-02-16T15:18:00.001+02:00

În general, eu nu fac niciun efort ca să pot ceea ce nu pot, ci Îi arăt Domnului neputinţa mea şi Îl rog să mă întărească să fac voia Lui!

Rânduiala vieţii noastre îmi arată care este voia Lui în fiecare clipă şi mă străduiesc să-I cer mereu putere să o împlinesc.

Atunci când uit, sau doresc ce nu mi-ar fi de folos pe Cale, Îi arăt Domnului toate şi iarăşi cer putere să biruiască în mine dorinţele ziditoare.

Mă întreb care din cele pe care le fac slujesc scopului meu, acela de a fi fericită cu Domnul, şi pe acelea le fac, iar pe celelalte le jertfesc, le răstignesc!

La început e mai greu, dar apoi e foarte simplu. Nu mai trebuie să faci cine ştie ce efort să nu te uiţi la TV dacă ai făcut efortul să nu ai televizor, de exemplu! Pentru noi, acel Nu e Nu şi gata!

Vrăjmaşul încearcă alte ispite. Dar noi mereu şi mereu, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne înarmăm împotriva ispitelor prin efortul de a fi mereu cu Domnul!

Asta e tactica noastră de luptă: să fim cu Domnul! Atunci ştim şi avem încredere că El luptă şi ne învaţă toate. Fără El nu putem face nimic!

Osteneala zilei, fie fizică, fie altfel, e o binecuvântate când tot ce faci e de dragul Domnului şi al poruncilor Sale! Când eşti cu El, totul e bucurie, chiar şi când te doare sau te întristează ceva. Dar această stare e greu de realizat. Primii paşi pe Cale sunt destul de dureroşi, pentru că egoismul e foarte puternic şi mândria şi voia proprie...

Dar cine ştie ce voieşte, nu se sperie de greutate! (MS)

119. Atentia duhovniceasca ne indreapta spre Domnul, nu spre noi

2012-02-15T09:02:00.000+02:00

Dacă atenţia pe care o dăm păcatelor este una psihologică, gustul amar va dăinui mereu, pentru că nu putem să ne bucurăm de mizeria noastră şi orgoliul egoului nu suportă să fie aşa nevrednic.

Dacă însă vorbim de atenţie duhovnicească, vom descoperi nădejdea pe care o avem în Domnul, încredere în iubirea Lui, conştientizarea micimii noastre şi a mizeriei noastre, în paralel, deodată cu mila şi iubirea Lui!
Atunci, atenţia va fi pe Domnul şi nu pe noi şi Bucuria Lui va năvăli în noi! (MS)

118. Noi nu vedem încă sângerările sufletului aproapelui, si din această cauză nu avem milă...

2012-02-08T19:38:00.002+02:00

Când binecuvântezi, realitatea se transformă, se preface, cu harul lui Dumnezeu, în loc de întâlnire cu El. Şi, de exemplu, în loc să fie în faţa ta doar o persoană care ţipă la tine sau îţi face reproşuri, vei simţi că este acolo şi Domnul, Care îţi dă putere să vezi:

ce ai greşit tu;

ce neputinţă are celălalt;
cât e de bolnav sufleteşte;
ce vrea Dumnezeu de la tine în acea situaţie
.

Tu poate că vrei, cum este şi firesc, să vadă cel din faţa ta că nu are dreptate, că a greşit, că exagerează şi să nu te mai chinuie. Domnul vrea ca tu să poţi iubi şi în aceste condiţii, să vezi că sufletul celui din faţa ta e rănit, ca şi al tău, şi să-ţi fie milă şi să te rogi pentru el. Dacă cel ce te stresează ar fi rănit, muşcat de un câine şi, din cauza durerilor şi a fricii ar striga şi te-ar lovi cu mâinile când ai vrea să-l ajuţi, te-ai supăra pe el? Nu, pentru că mila şi dorinţa de a-l ajuta te-ar face nici să nu simţi durerile. Dar noi nu vedem încă sângerările sufletului aproapelui, şi din această cauză nu avem milă... (MS)

117. Răul se biruieste numai prin iubire!

2012-02-08T19:19:00.003+02:00

Vom vedea ce simplă și binefăcătoare este iertarea când acceptăm că „răufăcătorul” e în noi și că nu e misiunea noastră să-l biruim, ci a lui Dumnezeu. Numai El Îl poate birui. De ce? Pentru că numai El îl poate iubi! Răul se biruiește numai prin iubire!
Orice alt procedeu, ne face, ne transformă în făcători de rău!
E adevărat că renunțând la împotrivire putem fi uciși de rău, dar vom învia pentru că așa ne unim cu Cel Bun, care este Dumnezeu și El nu moare! (MS)

116. Iubirea lui Dumnezeu străbate prin cele materiale, dar nu se reduce la ele

2012-02-08T11:51:00.004+02:00

Serile Talpalari, 7 februarie 2012

Click pe linkul de mai jos sau click dreapta + save as

http://dlf.transfer.ro/transfer_ro-07feb-16a154b68ac.zip (110.5Mb)

După cădere, oamenii se înmulţesc după chipul animalelor, dar nu ca animalele, pentru că ele nu se cunosc unele pe altele. Acest verb folosit presupune o dimensiune omenească pe care el n-a pierdut-o prin cădere. Chipul lui Dumnezeu a rămas prin el. Oamenii nu se reproduc, ci procreează. Cuvântul ne arată clar că e aducerea pe lume a unui om nou, şi chiar dacă e un act căzut, nu e un fenomen animalic. Se face prin cunoaştere. Sigur că poate fi atât de căzut, încât să nu se cunoască cei doi unul pe celălalt, dar nu se pierde dimensiunea omenească, pentru că femeia zămisleşte şi „a dobândit (un) om de la (datorită lui) Dumnezeu”.

Dumnezeu este prezent, implicat în actul de creare a unei noi persoane.
Pe lângă crearea omului (Adam a fost luat din ţărână, iar Eva din coasta lui Adam), Dumnezeu nu este absent din creaţie, ci are grijă şi susţine şi menţine în existenţă creaţia cu harul Lui. Actul zămislirii e un act pe care Dumnezeu nu l-a părăsit nici după cădere. Şi noi suntem oameni de la Dumnezeu, tot cu ajutorul lui Dumnezeu, El este acolo, deoarece omul nu are doar dimensiunea psiho-somatică, care trece de la părinţi, ci şi cea de persoană, de cineva. Or acest dar este făcut fiecărui om în parte când venim pe lume.

Să ne pocăim pentru risipa pe care o facem cu acest act procreator. Aici ne-a atacat vrăjmaşul, pentru că noi transformăm acest act procreator - noi participăm la creaţie, alături de Dumnezeu, şi aducem la existenţă oameni care n-au fost - într-un păcat, în sensul că ne lipim doar de plăcere şi nu ne asumăm dimensiunea de a-l cunoaşte pe celălalt, de a fi un trup cu el în Dumnezeu şi de a-l face un act de iubire, prin care cei doi cresc împreună şi rodesc împreună nu numai prunci, pentru că tot ce se întâmplă în viaţa unui cuplu, a unei familii este o creştere în Duhul Sfânt şi acest act are rolul lui. Dar nu e singurul. Familia nu se întemeiază doar pe actul intim, doar pe zămislire. Sunt familii binecuvântate de Dumnezeu şi dacă n-au copii. Sunt familii binecuvântate în care acest act îşi urmează cursul firesc şi se transformă încet-încet în tandreţe, în comunicare, în cunoaştere. Pentru că atunci când oamenii sunt foarte tineri nu prea văd bine. Mai ales în momentele de înflăcărare. Chiar dacă-l cunosc foarte bine pe partener, îl ştiu bine, atunci orbesc. Nu mai văd nici dacă-i beat sau treaz, dacă-l doare capul sau ceva. Pe măsură ce creşte duhovniceşte, omul devine mai puţin rob al acestei plăceri iraţionale (iraţionale pentru că nu-i condusă de raţiune, nimeni nu poate să spună „eu nu vreau să simt plăcere”, n-avem putere asupra ei în momentul în care există) şi devine din ce în ce puternic cu partea raţională şi devine din ce în ce mai persoană, mai preocupat de celălalt decât de sine, nu mai e robit de propria sa pornire.

De aceea Dumnezeu a rânduit şi protejează cu har familia, pentru că numai în familie se întâmplă acest lucru. Între doi oameni care se îndrăgostesc, acest lucru nu are cum să se întâmple pentru că ei stau împreună doar cât se plac. Şi acesta e răspunsul pentru întrebarea „de ce e păcat relaţia trupească fiind necăsătoriţi?” Pentru că durează doar cât îţi aduce satisfacţii. Cât răspunde la aşteptările tale. Dar când celălalt nu mai răspunde la aşteptările tale, nu-ţi mai place, nu-ţi mai satisface pretenţiile te desparţi şi cauţi pe altcineva.

Deci să ne îndreptăm pe această pocăinţă: Doamne, ce-am făcut cu darul Tău?

***

Dumnezeu nu este o balanţă, nu este un cântar care trebuie să funcţioneze corect: dacă am pus 5g pe un taler, trebuie să pun în celălalt taler ceva tot de 5 g. Dumnezeu nu este dator să mă iubească, să se uite la mine, El poate să nu mă iubească, pentru că e Persoană, pentru că e liber. Pentru că dacă El ar funcţiona ca o maşină, care ar spune „ai făcut un lucru bun, bravo!”, atunci iubirea Lui ţine de comportamentele mele. Ca la părinţii noştri. Dumnezeu nu ne iubeşte datorită faptelor noastre. Se bucură de o faptă bună, se întristează de una rea, dar iubirea Lui continuă. În plus, El are dreptul să nu mă placă.

Despre taina persoanei

Exemplu:

În clipa în care eu sunt persoană, tu eşti persoană, tu eşti soţul meu şi ştiu că mă iubeşti. Dar la un moment dat, te înfurii şi nu te mai uiţi la mine sau faci un lucru neplăcut. În clipa asta, eu pot să mă bazez pe legământul nostru de iubire şi să înţeleg că tu ai voie, ai dreptul să faci asta, ai libertatea; ai voie chiar să nu-mi spui de ce faci asta. Este taina persoanei, taina celuilalt. Între persoane lucrurile nu stau ca la laborator, să iei proba să vezi de ce face ceva. Este taina celuilalt care are voie să facă într-un fel. Eu cad în relaţie în momentul în care neg realitatea, credinţa în ce ne leagă (Taina Căsătoriei) şi mă bazez pe ce văd acum. Fără să înţeleg dacă văd bine sau nu. Fără să analizez. Fără să întreb. Cain nu l-a întrebat pe Dumnezeu de ce n-a căutat la el.

Întristarea lui Cain

Întristarea lui Cain se baza pe o dreptate. El avea dreptate. Ori nu ştia că a făcut rău, ori nu putea să facă altfel. Şi el s-a simţit nedreptăţit în momentul în care Dumnezeu nu a răspuns jertfei lui. Iar Dumnezeu a vrut să facă asta. Dumnezeu n-a vrut să fie drept. El a vrut să ne înveţe o taină mare, că relaţia dintre Dumnezeu şi om nu se bazează pe dreptate. Şi e prima lecţie pe care ne-o dă în sensul acesta.
Pentru că dacă se baza pe dreptate, toţi ar trebui să fim măturaţi, pe drept.
A fost o provocare a lui Cain să se ridice la un nou nivel de iubire. E o punere la încercare a libertăţii lui şi a iubirii lui.

Fără această probă, nu înaintăm pe cale. Noi spunem „mă iubeşte Ionel”, „m-a ajutat la examen” "ei, ce Dumnezeu bun!” Ori, Dumnezeu vrea să ne arate că nu asta este ceea ce ne oferă El. Că iubirea noastră trebuie să fie ne-condiţionată de cele materiale. Pentru că iubirea Lui străbate prin cele materiale, dar nu se reduce la ele. Iar omul căzut s-a redus la cele materiale. Şi Dumnezeu vrea să-l înveţe „hai, nu te opri aici, crede că Eu te iubesc”. Aceasta e provocarea pe care o primim în toate încercările.

Problema e ca noi să credem că Dumnezeu este iubire, că are voie să mă mustre, are voie să nu-mi vorbească, iar eu să insist, să întreb. Şi vedem la acest moment cu Cain, că Dumnezeu chiar zice „de ce te-ai posomorât? de ce te-ai întristat?”

***

Iubirea nu e ceva care „să-ţi vină”. Îţi fac orice, te pot ajuta, îţi pot da orice, dar iubire n-am de unde. Neputinţa omului este clară şi lecţia este clară. Eu pot să-i cer lui Dumnezeu: „Doamne, pune iubire”, dar eu să nu am aşa ceva. Şi uneori nu e posibil darul - să-i dăruiesc lui Dumnezeu ori celuilalt iubire (pentru că nu e de unde) şi e posibilă jertfa. Să fac ceva ca jertfă şi nu ca dar. Să înţelegem că această libertate a persoanei este respectată. Şi Dumnezeu, dacă era să nu caute la Cain de felul în care a adus jertfa, lipsit de dragoste, nu-l întreba de ce e posomorât. Dar voia să scoată din inima lui Cain ce era acolo. Să învăţăm şi noi: Atunci când nu poţi să dăruieşti nu te supăra, nu invidia pe celălalt, ci alungă păcatul. („păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!”) Pentru că omul cade în păcat pentru că nu poate rezista emoţiilor, vulnerabilităţii. Asta am moştenit noi de la Adam şi Eva, vulnerabilitatea, nu vinovăţia. Iar Dumnezeu asta spune: „tu poţi să biruieşti păcatul”. Cu aceste simţiri, stări. Să nu credeţi că drepţii n-au avut aceste simţiri. Dar fie n-au urmat lor, fie s-au pocăit. Când citim psaltirea e vărsarea acestui preaplin emoţional şi sufletesc şi Dumnezeu ne dă puterea Lui. Acest lucru avem să-l învăţăm, pentru că altfel alunecăm în a scuza pe Dumnezeu şi a-l învinovăţi pe Cain.

Dumnezeu nu aşteaptă de la mine ce nu am. Dumnezeu n-are nevoie de dragostea noastră. El este Dragoste. Şi El răspândeşte iubire. Şi noi facem la fel, când suntem îndrăgostiţi ori avem o stare bună. Dumnezeu aşteaptă să primim iubirea Lui. Atât. Iar darul meu către El este răspunsul meu la iubire. Dar El n-are nevoie. Altfel, aş crede că e la fel de supărăcios ca mine şi că trebuie îmbunat cu ceva. Nu acesta e duhul.
Cum să ceară Dumnezeu de la mine ce n-am şi cum să cer eu de la celălalt ce n-are? De aici provin toate crimele. Noi suntem într-o lipsă totală şi Dumnezeu vrea să ne dea şi nu dăruieşte din lipsă, ci dintr-un prea-plin. Dacă ştiu că Dumnezeu e iubire şi vrea mântuirea mea, adică să trăiesc prin iubire, prin asta voi corecta mintea mea, prin care gândesc psihologic: „a meritat sau n-a meritat?”

Harul lui Dumnezeu se dă personal şi dinamic.

Iubirea nu e răsplată. Să nu mutăm juridic şi psihologic. Iubirea lui Dumnezeu poate fi simţită şi trăită de om mai mult sau mai puţin, şi în funcţie de asta zice el că este mai iubit mai mult sau mai puţin, în funcţie de felul în care el primeşte iubirea şi o întrupează. Dumnezeu este desăvârşit, dăruieşte toată iubirea, dar vasul în care primesc eu iubirea poate fi mai deschis sau mai închis. El e Cel care iubeşte în noi, El e Cel care ne dă puterea să ne rugăm. Dar noi suntem cei ce simţim şi spunem că suntem iubiţi mai mult sau mai puţin în funcţie de asta.

Calitatea iubirii la un om sănătos duhovniceşte e că iubirea se distribuie fără să se micşoreze. Dacă iubim cu inima şi cu mintea, iubim bunuri duhovnicesşti, care se împart fără să se împuţineze. Dacă iubim cu simţurile, niciodată nu ne ajunge. Şi în lumea asta oricât de mare e, faptul că mai sunt şi alţii care mai apucă din ea, pe unul nemulţumit îl face nemulţumit toată viaţa.

115. La sfânta Liturghie este activată în noi preotia universală

2012-02-06T10:58:00.003+02:00

Continuare spicuiri din cuvântul postat aici.

Despre rugăciune

Rugăciunea „Doamne Iisuse...” este o rugăciune care lucrează în mai multe etape

Mai întâi, este rugăciunea Numelui, în etapa în care suntem încă pătimaşi; nu lucrăm patimile, dar cădem în ele; uneori cădem cu gândul, alunecăm chiar şi cu fapta - dar e cădere, nu-i lucrare – în momentul în care omul se întoarce la Dumnezeu şi zice „Doamne, fără Tine nu pot să nu fac rău; nu pot să fac binele pe care îl doresc”, în momentul acesta noi primim rugăciunea „Doamne Iisuse...” Cât eu sunt încă conştient de păcătoşenia mea, este foarte greu să mă rog pentru celălalt.

Apoi, este numită rugăciunea minţii, când eu încep să fac deosebirea dintre mintea lucrătoare în lumea aceasta şi mintea lucrătoare cu Dumnezeu. Când încetează gândurile şi toată mintea se adună în jurul cuvintelor "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul"

Apoi apare străpungerea inimii şi Părinţii vorbesc despre un „gârlici”, o spărtură, nu în inima de carne, ci în inima duhovnicească – aceea este rugăciunea inimii.

Liturghia de după Liturghie nu mai e a preotului, ci a credinciosului.

La Sf. Liturghie – care este viaţa noastră şi viaţa Bisericii şi singura cale de mântuire pentru noi - se întâmplă minunea că noi suntem transformaţi: pâinea şi vinul, în Trupul şi Sângele Mântuitorului, iar noi, credincioşii, în co-liturghisitori – este activată în noi preoţia universală, adică acea capacitatea a omului de a se oferi pe sine şi pe toate ale sale lui Dumnezeu ca să le sfinţească.

Când ne daţi drumul „cu pace să ieşim” ne trimiteţi preoţi în lume. Toţi participanţii la Sf. Liturghie devin preoţi în lume. Ce fac eu în lume cu asta: „ale mele se transformă în ale sale”. Liturghia după liturghie este practic rugăciunea inimii. Prin Sfintele Taine, omenescul se transformă în divino-uman: Liturghia pe care o practic eu după liturghie e să transform păcătosul în sfânt. Nu mă puteţi pune pe Sfântul Altar sau la spovedanie să mă transformaţi în sfânt. Asta nu se face în taina Spovedaniei. Acolo eu vă dau păcatele mele, durerea sufletului meu, pe care le daţi lui Dumnezeu şi-mi oferiţi iertarea pe care o dă Dumnezeu şi mă ajutaţi să mă curăţ şi mă umpleţi de har ca eu să mă transform în sfânt.

Nimeni nu transformă pe păcătos în sfânt decât Dumnezeu, la ofranda omului, iar liturghia de după Liturghie este lucrarea de oferire a mea ca păcătoasă lui Dumnezeu ca să mă transforme în sfânt.

De ce să nu spunem „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii”?

Nu pot să spun niciodată „miluieşte-ne pe noi, păcătoşii”. N-am dreptul să vă consider păcătoşi. Asta e judecată, pentru că s-ar putea ca aici să fie un sfânt. Eu pot să spun că ce ai făcut e un păcat, dar nu pot să te fac păcătos. Numai despre mine pot spune că sunt păcătos. Această trăire ca păcătos aduce harul pocăinţei în mine şi trăind pocăinţa până în adânc se întâmplă o minune: Descopăr că sunt una cu toţi oamenii. Şi atunci când spun „pe mine”, de fapt, spun pe mine Omul, spun pe mine, toţi oamenii.

Când sunt într-un grup însă zic „miluieşte-ne pe noi”.

În clipa în care vorbeşti cu cineva şi el vorbeşte şi tu taci, rugăciunea vine la tine „miluieşte-mă pe mine păcătosul” . Nu mai spui „miluieşte-ne pe noi”. Nu pot să mă rog pentru noi amândoi când vorbeşti tu, pentru că nu ţi-aş face loc, ci spun „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, ca eu să pot să renunţ la mine, să mă deschid, să-l primesc şi să-l aud pe celălalt. Căci dacă eu nu mă deschid atunci lui Dumnezeu, celălalt nu intră în mine. După aceea, dacă are nevoie de mine, mă rog pentru el „miluieşte-l pe cutare”.

Dar şi referitor la „Doamne, miluieşte-l pe cutare”: Cea mai puternică rugăciune pt mine în relaţie cu cei cu care lucrez este „Doamne binecuvintează-l pe cutare”, nu „Doamne, miluieşte-l pe cutare”, deoarece oamenii care pătimesc (necazuri) şi ne solicită ajutorul fac şi păcate şi vin cu un duh încărcat de patimile lor, de anumite duhuri la care, rugându-te mai mult, devii mai sensibil. Şi dacă vine cineva care are duhuri foarte puternice, simţi asta şi nu poţi să zici „Doamne miluieşte pe cutare” că n-ai atât de putere să te baţi cu duhurile care-l chinuie pe cel din faţa ta (dacă nu eşti preot*). Eu, spre exemplu, n-am putere să lupt cu acele duhuri. Şi atunci zic „Doamne binecuvintează”. „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc” (Mt. 5, 44). Omul acela nu-mi face rău, dar duhurile care-l atacă pe el mă atacă pe mine. Dacă zic „miluieşte-l pe el”, mă aşez în poziţie superioară şi diavolul mă dărâmă. Dar dacă mă smeresc şi zic „Doamne binecuvintează-l”, această rugăciune are multă putere.

Şi când mă rog pentru toată lumea, zic „miluieşte-ne pe noi şi pe toată lumea ta” (de la Sf. Siluan). Dar noi să ne rugăm şi „pe mine păcătosul”, pentru că dacă te rogi doar pentru lume, dracul aduce un duh de mândrie care-mi spune „o, mă rog pentru lume!”.

______________________

* Preoţii au altă putere şi altfel de rugăciune şi două lucrări. Ei se roagă pe de o parte ca păstori, pentru fiecare credincios din parohie, pe numele lui. Apoi, se roagă pentru ei înşişi, spunând „miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Ei au mare nevoie de a se ocupa şi de rugăciunea asta. Această rugăciune face parte din „igiena personală”. Când fac rugăciunea asta, nu sunt egoist, ci îi va fi mai uşor fratelui meu să se întâlnească cu mine. Când mă unesc cu mine în adâncul meu, mă unesc şi cu ceilalţi.

114. Fericirea omului constă în comuniunea cu „Cel ce este”

2012-02-04T06:40:00.000+02:00

Pocăința este sigura cale de trăire duhovnicească în neconfortabilul „ceea ce este ” cotidian.

Niciodată, nici un om nu poate fi mulțumit cu și fericit în „ceea ce este” pentru că e adus la existență pentru existența fericită care este comuniune de iubire între persoane libere și autonome.

Fericirea omului constă în comuniunea cu „Cel ce este”.

Numai că, sărmanul om, căzut sau înstrăinat de această comuniune, își caută mereu fericirea în alt-ceva, în „ceea ce nu este”.

Soluția? Transformarea a „ceea ce este” în loc de întâlnire cu „Cel ce Este” și ne iubește și lucrează împreună cu noi, când voim, la devenirea noastră. Că noi suntem, cu adevărat, cei vom deveni în și cu ajutorul Celui ce Este" (MS)

113. Rugăciune si simtire: "Duhul este dragostea mintii către cuvânt"

2012-02-02T18:33:00.003+02:00

spicuiri din conferinţă...
Ca să ajungem la bucurie e nevoie să ne lepădăm de ştiinţa nefericirii. Pentru asta a venit Mântuitorul. De ce ne provocăm nefericire? ca să trăim. Noi nu ştim să trăim fericiţi. Oamenii nu ştiu să trăiască în bucurie şi de aceea îşi provoacă necazuri. Aceasta este condiţia omului căzut şi aceasta este nefericirea.

Dar pot ajunge să ştiu ce este bucuria. Eu pot ajunge să ştiu cum să fac eu ca să intru în "bucuria pe care n-o ia nimeni de la mine". Cu o condiţie: să nu intru în contact cu nimeni. Dar Mântuitorul spune că nu e asta. Eu trebuie să învăţ bucuria care nu se ia de la mine şi când sunt cu ceilalţi.

Toată lumea vrea să iasă din iadul din noi, care sunt conţinuturi ale psihismul din noi. Prin rugăciune şi lecturi, noi ne putem ridica din aceste conţinuturi şi trăi în spirit, putem vedea lumina minţii şi crede că e lumina necreată. Dar nu e asta.

Ca să te întâlneşti cu Dumnezeu, cu lumina necreată, ai nevoie să cobori în iad. Unde e iadul? în mine. Iadul este chiar în structurile minţii mele de care noi fugim. Omul pătimaş fuge de iadul din el proiectând iadul pe ceilalţi şi fugind de întâlnirea cu sine prin anestezice, euforizante (beau să uit ce amară e viaţa, mă droghez pentru că mi-e frică să trăiesc, ucid pentru că mi-e frică de violenţa din mine. Tot ce e rău nu e în mine, ci în tine). Tot ce vedem rău la ceilalţi e răul din noi proiectat pe celălalt. Când părinţii spun să ne lepădăm de "lumea aceasta" nu vorbesc despre lumea pe care a creat-o Dumnezeu. Noi nici nu mai avem acces la lumea pe care a creat-o Dumnezeu. Când mă uit, spre ex, la un corcoduş – care este făcut de Dumnezeu - eu nu văd creaţia lui Dumnezeu, ci văd corcoduşul din capul meu.

„Lumea aceasta” e pecetea de gând pe care o pun eu pe obiecte. Eu percep prin simţuri, le ridic în mintea mea, fac o imagine şi zic „aha”. Acest lucru e vinovat pentru că nu-L văd pe Dumnezeu, Cel Care a făcut corcoduşul.

"Lumea aceasta" e lumea pe care o vedem prin hărţile din capul nostru. Şi devine criminală atunci când văd pe cineva şi spun că „ştiu cine e”. Chiar şi despre mine ajung să cred că sunt "tot acela", pe care-l "ştiu". Merg la spovedanie şi spun acelaşi şi acelaşi lucru. Lepădarea, ieşirea din această lume nu se face făcând abstracţie din ea, ci intrând în acest iad cu Domnul.

Când descopăr în mine unda de boală (gând de slavă deşartă, invidie etc.) în sufletul meu, să ştiu că acolo e iadul şi acolo e nevoie să Îl bag pe Dumnezeu şi acolo vine pocăinţa....

Lumina necreată, harul îţi arată mai întâi răutatea, întunericul. Dacă n-ar fi harul, nu ne-am vedea răi. Când te văd pe tine rău, atunci e lipsa harului. Când mă văd pe mine rău, atunci e har. Când văd ceva rău la tine, mă întorc şi zic „ce din mine am proiectat pe tine, cum anume te-am făcut lumea aceasta? Ce am aruncat pe tine, cu ce te-am murdărit?” Tu poţi să fii cu adevărat criminal, dar ce văd eu? doar crima. Eu nu te văd pe tine. Eu nu ştiu ce-ai trăit tu. Cel mai mare criminal pe care l-am cunoscut era bătut de tatăl său ore în şir şi pus să nu ţipe.

Minte, raţiune şi duh.

Toţi părinţii filocalici mai întâi învaţă asta. Înainte de a ne da drumul la rugăciune (Doamne Iisuse) este nevoie să deosebeşti mintea de raţiune şi de duh.

Când zic "Doamne Iisuse Hristoase" lucrează raţiunea. Gândirea mea rosteşte cuvintele şi le gândeşte. Nu mă gândesc la ce înseamnă fiecare cuvânt, nu fac meditaţie în timp ce mă rog.

Mintea e cea care priveşte aceste cuvinte. Este ca o atenţie ca o privire, ca o vedere.

Duhul este o dragoste. Dar nu e dragoste sentimentală, ci e o dragoste a atenţiei, e o căldură a atenţiei.

Când părinţii spun să lucrăm atenţia, aceasta are aceste două aspecte: una vede şi una iubeşte. Eu pot să fiu atent la ceva şi să nu iubesc. Şi atunci nu e cu duh. Sau pot să fiu atent şi să-mi fie drag. şi atunci e cu duh. Eu pot spune nişte cuvinte din care să iasă şi dragul meu şi se spune despre mine "a vorbit cu duh". Sau pot să spun nişte cuvinte ca să scap de tine, sau ca să treacă timpul, sau ca să fiu apreciat şi se simte că e fără duh. Deci aceasta este cu cuvântul „Doamne”: îl rostesc, îl privesc şi îi dau atenţie (îl iubesc prin atenţie, nu prin sentimente). Pe măsură ce exersez atenţia, se ajunge la străpungerea inimii, ca deschidere spre poarta din lăuntru. Vine prin atenţie, dar nu aceea care vede, ci cea care simte...

Duhul este dragostea minţii către cuvânt, dragostea minţii către trup.

Despre simţiri:

Postim ca să simţim foame şi foamea să devină dragoste pentru cuvânt. Gândul la judecata de apoi: carnea rugăciunii

Cu timpul, tot ce simţim devine carne pentru rugăciune şi asta este Liturghia lăuntrică permanentă. Spre exemplu, mă enervează cineva. Asta nu e păcat. Dumnezeu a pus în mine sensibilitatea. Nu e păcat că invidiezi, că te înfurii, să urăşti etc. Simţirea, pofta nu e păcat. Eu pot face 3 lucruri cu această simţire:

- să fac răul „care-mi vine” ca urmare a ceea ce simt

- să mă compar cu tine şi să mă mândresc

- să transform simţirea în rugăciune

Aşa cum foamea din post este carnea rugăciunii, aşa ura, invidia, simţirea mea pentru tine se transfornă în carne pentru rugăciune.

Acest sentiment, această energie creată şi căzută a sufletului meu se oferă ca vas în care vine energia necreată a lui Dumnezeu şi o transformă. Totul e să mă ofer Lui pentru transformare.

Eu nu mă mai încred în ce simt. Simţurile mele sunt robite lumii acesteia. Simţurile mele sunt căzute. Totuşi, în mine este cineva care poate să facă invers decât ce simte. Aceasta este persoana mea, e ipostasul meu. Şi în asta stă libertatea. Mie îmi vine să te înjur şi eu zic "Doamne, Iisuse Hristoase, binecuvintează-l". Energia supărării e pusă cu acelaşi patos în rugăciune. Aşa îi pot mulţumi fratelui pentru că mă enervează.

Să primesc orice sentiment ca pe un dar care îmi dă puterea să mă rog, de care pot profita ca să-l schimb în rugăciune. Să ne aducem aminte. Să le trăim cu Dumnezeu. Spunând rugăciunea eu mă lepăd de fapt de mine şi fac o mare jerfă.

A trăi "fără păcat" înseamnă a trăi conştient, viu, responsabil de viaţa mea (pr. Sofronie). Să nu te trăiască viaţa pe tine. Dacă sunt conştient şi din orice fac o rugăciune, atunci eu sunt viu. E foarte dureros, e strâmtă calea. Dacă mă doare ceva şi transform această durere în rugăciune mi se pare cumplită durerea. Dacă-mi mut gândul, (dacă citesc ceva, dacă stau de vorbă cu cineva, dacă mă cert cu cineva) se mută atenţia mea de la durere, dar ea nu se rezolvă. Pe când, dacă o transform în rugăciune se rezolvă. Dumnezeu o transformă. Altfel, se va repeta.

112. Crearea omului - despre cădere - serile Talpalari, 31 ian 2012

2012-02-01T13:20:00.001+02:00

111. Omului i s-a dat viata in dar ca sa faca din ea Ospat de nunta

2012-01-27T18:10:00.000+02:00

Dacă am urmări motivele pentru care nu ne rugăm sau nu ne ducem la Biserică, am vedea că ne recunoaştem în motivele "arhetip" ale celor care au refuzat să se ducă al ospăţul de nuntă al Fiului de Împărat! Ce au aceste motive în comun? Lipsa credinţei că Acela e Împăratul şi că viaţa mea are vreo legătură cu Ospăţul Lui. Ospăţul Lui pare un moft, pur şi simplu o pierdere de timp, pe lângă problemele mele! Şi aşa este şi va fi, până când omul se va dumiri că viaţa lui este darul Acestui Împărat şi că i s-a dat ca să facă din ea un Ospăţ de nuntă şi nu să-şi cumpere boi şi să-şi are ţarina... Boii, ţarina, plăcerea de a fi cu nevasta cea tânără şi iubitoare şi toate celelalte "probleme" ale omului sunt derizorii dacă nu sunt pregătire şi prelungire a Ospăţului de Nuntă!

Cum să facem noi să pricepem asta? Inima mea plânge de durere că am putea muri alergând după boi, sau jucându-ne cu mireasa sau mirele, fără să fi bănuit măcar sensul real al vieţii mele aici, pe pământ!

Dar nu deznădăjduiesc pentru că în fiecare om e o tresărire, o întrebare, un licăr de nădejde că ar putea să se convingă pe sine să lase toate şi să urmeze Celui Ce ne-a adus Bucuria pe care nimeni şi nimic nu o mai poate lua de al noi dacă ne îndurăm să intrăm în ea.

Ce să facem pentru asta?

Să ascultăm glasul durerii, al neliniştii, al angoaselor şi depresiilor noastre şi, încetând să ne mai acuzăm pe noi înşine şi unii pe alţii, să lăsăm toate şi să luăm în serios făgăduinţele pe care ni le face Dumnezeul de care fugim. (MS)

110. Durerea acceptată si trăită atent în fata lui Dumnezeu e altceva decât ceea ce numim noi durere

2012-01-27T14:44:00.000+02:00

Acum aș vrea să dăm puțină atenție fricii care ne împiedică să „rezistăm” vechilor scheme. Aici ai sesizat cu multă finețe materia fricii ca energie. Când învățăm să lucrăm cu harul și să credem în Dumnezeu ca Persoană prezentă și gata să se implice în viața noastră dacă Îl primim, credința, ca putere cunoscătoare a sufletului anihilează, având cumva aceeași bază „energetică” imaginația. Nu ne mai temem de ce ne imaginăm noi că s-ar putea întâmpla, pentru că acum credem că Dumnezeu e cu noi și că ce ni se întâmplă e altfel când suntem cu El. Și deja avem dovezi că Prezența și ajutorul Lui nu înseamnă neapărat, deși poate însemna și asta, că evenimentele nu vor mai fi dureroase. Sau că nu vom mai avea necazuri... Atunci ne rămâne teama că nu putem trăi durerea inerentă evenimentelor neplăcute. Aici avem nevoie de atenție la durere și la punerea ei în fața lui Dumnezeu.
Durerea acceptată și trăită atent în fața lui Dumnezeu pe care Îl invocăm cu credință, e altceva decât ceea ce numim noi durere.
În plus, ceea ce vom trăi va fi real, pe când ceea ce ne temem că vom trăi e imaginar. Din păcate, când ne doare ceva, mai ales dacă depășește gradul de toleranță pe care-l avem, nu mai suntem atenți la durere și la mesajul ei, ci alunecăm în deznădejde, împotrivire, care sunt stări sufletești alimentate de imaginar și de credințele iraționale izvorâte din vechile scheme. Și reluăm ciclul suferinței de care doream să ne eliberăm.
Remediul, așadar, este atenția în prezența harului, trezvia duhovnicească: ne străduim să rămânem prezenți în ceea ce simțim și oferim asta lui Dumnezeu. Unim cumva mintea, prin lucrarea atenției, cu inima care simte în „carnea” ei și dorește în afectivitatea sa. Avem nevoie acum să nu cenzurăm nimic, să nu lăsăm rațiunea să acuze sau să scuze, pentru că e bolnavă datorită îndelungatei sale ruperi de lucrarea harului. Acum, ea, e invitată să fie martorul tăcut al intervenției lui Dumnezeu, cu harul său, în viața mea. Încet, încet va învăța și ea să intre în armonie cu voia lui Dumnezeu și va învăța să slujească lucrarea duhului numită discernământ.
Primul semn al vindecării sale va fi dispariția nevoii de a înțelege de ce și renunțarea la producerea de răspunsuri explicative satisfăcătoare pentru ego. Ruptă de inimă și de duh, rațiunea ne obligă să ne explicăm tot ce ni se întâmplă sau se întâmplă pe lume. Altfel nu are liniște. Acum va descoperi că pacea inimii ca dar al Duhului Sfânt este ce căuta de fapt și se va converti. (MS)

109. Dacă omul nu este ancorat în făgăduinta Mântuirii, nu poate primi puterea ce se revarsă de Acolo

2012-01-27T12:22:00.000+02:00

De nu vom trăi Învierea Domnului ca pe propria noastră înviere, nu o vom cinsti cum se cuvine. Astăzi, tot ce trăiesc devine loc de întâlnire cu Mâna Lui salvatoare și cu învierea mea! De mine depinde dacă voi alege să trăiesc ce mi se întâmplă acum ca pe o consecință a celor ce au fost, ca pe o altă dovadă că viața mea e distrusă și că nu am decât să distrug și eu la rândul meu pe cei de lângă mine, sau să fac din ea locul Venirii Lui!
Da, Domnul nostru este și „Cel ce vine” și de mine depinde dacă deschid la bătaia Lui de la ușa inimii mele. Acum, inima mea e închisă în durerea ei, în ciuda ei, în mohorârea ei. Și nu fără temei. Uite ce mi se întâmplă! Uite, ce fac ei! Uite cum e lumea! Cum voi deschide? Și ce să fac cu El în mine? Și aici am de ales: pot să-I scot ochii că îngăduie toate astea sau pot să-I cer puterea să fac ce spune El că e de trebuință ca să intru în bucuria Lui! Și pot să aleg cea de-a doua atitudine, numai și numai dacă renunț la cauzele din trecut (mama mea și tatăl meu m-au învățat, mi-au făcut...) și aleg Cauza din viitor, din Ziua cea mare a Celei de a Doua Lui Veniri! Aleg să spun: „Vino, Doamne, și vindecă sufletul meu, că mult am greșit Ție!”, „Vino, Doamne, și binecuvântează pe tatăl meu și pe mama mea și pe toți cei ce m-au rănit și pe toți cei pe care eu i-am rănit, că toți suntem lucrul mâinilor Tale!”. Așa, ce trăiesc acum, devine consecință a Acelei Veniri!
Dacă omul nu este ancorat în făgăduința Mântuirii, care cuprinde și cea de-a Doua Sa Venire, și învierea noastră cu trupul în Slava Lui, și împreună viețuirea cu El în Bucuria veșnică, nu poate primi puterea ce se revarsă de Acolo și nu-și poate jertfi ucigătoarele plăceri cu care încearcă să-și astâmpere foamea de iubire și setea de fericire! (MS)

108. Nevoia noastră de modele e chiar lucrarea Domnului în noi

2012-01-27T12:10:00.000+02:00

Domnul nu mai este fizic printre noi, dar este fizic în noi! Harul nu vine din afară, ci dinăuntru şi e dus acolo înăuntrul nostru de Sfânta noastră Biserică prin Sfintele ei Taine. Rugăciunea noastră nu este altceva decât o permanentă conectare la această Putere înăuntrul nostru, de care suntem, de multe ori, departe sau chiar străini. Da, puterea e în noi şi ea este Împărăţia Domnului, Care ne-a dăruit Duhul Sfânt ca să ne cureţe de toată întinarea şi să ne înveţe toate!

Nevoia noastră de modele e chiar lucrarea Domnului în noi. El, Domnul, ne-a cerut înainte să se ducă "de-a dreapta Tatălui", să nu ne lăsăm înşelaţi de duhuri străine şi să-i recunoaştem pe cei trimişi de El după roade. Roadele martorilor Lui sunt roadele Duhului Sfânt: credinţa, nădejdea, dragostea, bucuria, răbdarea... Şi aceste roade ajung la noi prin mărturia lor vie, care este prezenţa lor. Trupul lor devine pentru noi icoană, comportamentul lor devine pentru noi model şi persoana lor devine pentru noi dovada vie că Da! Se poate! Fără sfinţi nu am avea nici o dovadă palpabilă despre lucrarea Darului lui Dumnezeu.

Iar noi, cei vii, cei din aceste vremuri chinuite, suntem martorii credinţei în El şi în lucrarea Lui cu Domnul! Suntem cu adevărat cu toţii bolnavi, dar suntem în Spitalul Sfânt, care este Biserica, şi ne ajutăm unii pe alţii, după sfânta rânduială lăsată de Domnul şi ţinută de Duhul Sfânt. Şi, cu adevărat, cine nu îndrăzneşte să creadă în vindecare în aceste condiţii, este martorul libertăţii de a refuza Darul lui Dumnezeu! Nu biruim, pentru că nu ne lipim de Biruitorul nostru şi nu ascultăm de poruncile Lui. Mereu spun: este păcat împotriva Duhului Sfânt să crezi şi să spui că tu, oricine ai fi, "ăsta eşti şi altul mama nu mai face". Adevărat, că mama nu mai face altul în locul meu, şi nici nu mă poate schimba după dorul inimii mele, dar eu nu sunt numai fiul, numai fiica mamei mele. Ci şi a lui Dumnezeu şi a Bisericii! El, Dumnezeu, mă naşte de Sus, îmi dă Viaţa Lui, mă creşte şi mă hrăneşte, tocmai ca să nu rămân ceea ce au făcut cum au putut, părinţi mei! De multe ori, din iubire bolnavă faţă de părinţii noştri, ducem mai departe un fel de a fi care ne distruge viaţa şi bucuria de a fi vii. Avem nevoie să îndrăznim să ascultăm porunca Domnului de a ne lepăda de ei ca să devenim fii ai Lui. Această lepădare ne va aşeza într-o iubire adevărată şi faţă de părinţii noşti pământeşti. Altfel, vom rămâne robii unor scenarii triste de viaţă pe care le vom preda, ca pe un blestem, şi urmaşilor noştri. Fiilor care vin după noi! (MS)

107. Mintea noastră e mult mai adâncă decât acea vânzoleală a celor câteva sinapse aprinse

2012-01-27T11:18:00.001+02:00

Adevăratul război este în noi, între poftirile minţii şi poftele inimii, de exemplu. Mintea noastră e mult mai adâncă decât acea vânzoleală a celor câteva sinapse aprinse! Gândurile noastre sunt doar o activitatea a minţii noastre. Şi nici măcar nu sunt toate ale minţii noastre. Unele vin de la alte surse! Apoi, inima noastră e mult mai adâncă decât acele câteva dorinţe arzătoare şi sentimente sfâşietore pe care le trăim mai mult sub presiunea surescitării exterioare. În plus, aceste două dimensiuni ale fiinţei noastre, nu sunt depline decât atunci când se unesc. Iar unirea lor se cere făcută după ordinea dumnezeiască şi nu la întâmplare şi nici aşa cum "ne vine"! Nouă "ne vine", de exemplu, să ne înălţăm mereu şi mereu şi gândul şi inima! Să gândim înalt, să simţim elevat, să fim sus! Dar Dumnezeu ne dă o altă ordine: El coboară la noi şi ne învaţă să fim şi noi "smeriţi cu inima"! Duhul Său Cel Sfânt ne învaţă să ne coborâm mintea în inimă... Pentru asta e nevoie de o întreagă artă şi ştiinţă! (MS)

106. Putem trăi cu pace orice am trăi în această lume dacă învătăm să atârnăm de voia Domnului

2012-01-25T10:20:00.000+02:00

Putem trăi cu pace orice am trăi în această lume dacă învăţăm să atârnăm de voia Domnului şi acceptăm că viaţa noastră e frântă în multe părţi, dar mai important, în două:

una a inimii în care nu sutem acasă decât cu El;
si una a raţiunii şi a doririi în care ne risipim dacă nu slujim Lui cu toată inima, cu toată energia, cu tot sufletul.

Asta e tot. Iar când slujim, cu mila Lui, durerea de a nu fi acasă e ca o cruce care deschide calea către Acolo dar şi dă bucuria care vine prin curce. Aceea de a fi acolo unde a rânduit El, cu El.

105. Dumnezeu ne arată toate, cu o conditie: să primim darul Lui - Duhul Sfânt

2012-01-24T21:57:00.008+02:00

Serile Talpalari, 24 ian 2012 - despre om

Din gândurile serii:
poate fi descărcat, câteva zile, de aici:

Click pe linkul de mai jos sau click dreapta + save as

http://dl.transfer.ro/transfer_ro-24jan-884f72fde2fb11ee.zip (105.3Mb)

Noi avem trup, iar îngerii n-au. Din cauza asta, ei sunt doar slujitori, nu şi stăpânesc. Nu au darul stăpânirii. Numai noi avem darul stăpânirii, pentru că avem trup. prin care stăpânim trupul şi lumea. Lumea e făcută pentru noi, trupul este instrumentul prin care noi facem lucruri de creaţie. Suntem ca şi Dumnezeu, creatori, suntem după Chipul Lui.
- Când noi vom avea stăpân doar pe Dumnezeu, atunci vom putea stăpâni lumea... Atunci voi fi stăpân peste trupul meu şi peste lumea din afară.
- Ca să fiu liber, e nevoie să nu asupresc pe nimeni, dar nici să mă las stăpânit...
- Dumnezeu ne răspunde la toate şi ne arată toate, cu o condiţie: să primim darul Lui - Duhul Sfânt. Şi în Duhul Sfânt le cunoaştem pe toate.
diavolii au căzut din mândrie, dar omul a căzut din înşelare: credem că răul nu-i atât de rău. răutatea vine din slăbiciunea în faţa ispitei, din căderea în înşelare. De aceea şi şansa de a ne mântui este foarte mare. Cât suntem în viaţă, putem să ne mântuim. Pentru că printr-o simplă întoarcere la Dumnezeu şi prin pocăinţă, ne vindecăm. Ne întoarcem. Şi păcatele se iartă. Zice Sf. Grigorie Palama că nu numai că le iartă, ci când plângi un păcat cu lacrimi şi cu durerea inimii înseamnă că l-ai făcut fără voie. Pentru că dacă l-ai făcut cu voie, zici: am făcut pentru că X mi-a făcut... Atunci când eu mă plâng de un păcat, nu plâng, ci îi explic lui Dumnezeu că am fost împins de X... şi deci că am participat cu voia mea. Dar când plâng, şi zic Doamne iartă-mă, am greşit şi-mi pare rău că l-am făcut, n-am putut altfel, voia mea nu mai e acolo, s-a retras. Şi atunci îl consideră ca la copil, că l-am făcut fără voie, şi nu-l consideră păcat. Dar cum să faci să plângi?!?!
E nevoie să dobândim Harul, să păstrăm Harul şi să lucrăm cu Harul.
Căderea omului nu e că a ales răul, ci că a ales un lucru părut bun la sugestia diavolului. Singurul păcat pe care-l facem e că uităm de Dumnezeu. Am plecat cu mintea de la Dumnezeu şi am socotit că ce spune diavolul ar putea fi probat.
Sfinţii părinţi ne spun că sunt trepte spre păcat. Prima e momeala. Ar trebui ca la momeală să zicem "nu". Dar mintea noastră nu e atentă şi ne trezim abia când deja când lucrăm cu gândul. Dar chiar şi atunci te poţi opri. Vine gândul, îl simt că e vrăjmaş, şi nu-l primesc. Şi pleacă fără să ştiu ce a vrut să zică despre celălalt. Şi e nevoie să las aşa....Avem nevoie să fim atenţi la lucrarea minţii pentru că pe acolo vine ispita şi pe acolo vine intrarea în păcat.
Înainte de cădere, omul nu cunoştea doar prin experienţă... Omul oferea lui Dumnezeu ce vedea, ce simţea şi Dumnezeu îi spunea ce e acea realitate. E important să ştim că avem posibilitatea de a cunoaşte fără experienţă. Când intri în Duhul Sfânt nu mai ai nevoie de experienţă. De ce ştiu sfinţii să spună lucrurilor pe nume unui om, să-l ajute? Din cunoaşterea de la Dumnezeu, nu din experienţă, că n-or fi făcut toate păcatele, să dea sfat din experienţă.
Omul are nevoie să crească duhovniceşte înainte de a gusta anumite plăceri, anumite bunuri, pentru că altfel el se repede la ele cu lăcomie şi moare. Şi atunci el are nevoie de o anumită creştere duhovnicească. Şi spun sfinţii că omul desăvârşit poate să guste cele mai plăcute lucruri şi dă slavă lui Dumnezeu. Sf. Siluan spune că rugăciunea te aduce să poţi să dormi cu o fecioară şi să nu fii tulburat. De ce? Pentru că poţi să vezi frumuseţi din astea care pentru un prunc sunt zăpăcitoare şi să dai slavă lui Dumnezeu, să nu rupi legătura cu Dumnezeu.
Dumnezeu i-a făcut omului un dar ameţitor: libertatea. Dacă nu ar fi avut ocazia să spună "nu" lui Dumnezeu, n-ar fi fost libertate.
Adam şi Eva erau goi şi nu se ruşinau pentru că nu se vedeau din cauza strălucirii. Când eşti în contact cu Harul, această lumină nu stă undeva în mintea omului, ci luminează şi sufletul şi trupul. Iubirea transfigurează chiar şi lucrurile greu de dus (a avea grijă de un om bolnav).
Viaţa adevărată a omului este viaţa lui personală (bio-psihologică) încărcată cu Viaţa Harului. Moartea e despărţirea, ruperea de Dumnezeu. Şi omul s-a desprins de Dumnezeu, nu Dumnezeu s-a desprins de om.
Dumnezeu le desparte pe toate ca să ne dea nouă de lucru. Sf Maxim: misiunea omului e să unească cele despărţite de Dumnezeu spre lucrarea lui. Omul uneşte creatul cu necreatul. Numai omul are această lucrare. Hristos a făcut asta. Ca noi să le unim prin dragostea noastră şi prin lucrarea noastră duhovnicească.

Din întrebări:

Cum se ajunge la curăţia de a primi un cuvânt aşa cum a fost transmis el şi nu prin experienţa mea?
Prin ieşirea din "hartă". Curăţirea minţii şi a inimii.
Prima etapă a creşterii noastre este curăţirea.
Curăţirea şi iluminarea trebuie s-o facem cu toţii, încă de aici.
Îndumnezeirea o face Dumnezeu.
Întâi să ne curăţim mintea asta care gândeşte, de gânduri. Dar e nevoie să ne curăţim de toate patimile. Iuţimea, dorirea, voinţa, raţiunea. Să ne curăţim toate puterile sufletului. Detergentul principal este rugăciunea lui Iisus. Această rugăciune scurtă mă duce în atenţia care îndepărtez orice gând.
Şi se curăţeşte mintea, dar nu e destul. Trebuie apoi să duci mintea în inimă ca să curăţească şi inima. Pentru că în inimă sunt iuţimea, dorirea, voinţa, raţiunea, toate păcatele sunt în inima omului.
Puterea raţiunii este o putere a inimii care se manifestă prin gânduri ca lucrare. Pentru că pot să ajung la curăţia minţii şi să nu primesc niciun gând. Şi acesta este un început. Pentru că, nu primesc gândul despre X, dar ajung într-o situaţie, în care am avut o atitudine nepotrivită - deşi n-aveam niciun gând rău - pe neaşteptate, de m-a surprins şi pe mine. Dar dacă n-am gândit rău, de unde a ieşit asta? De unde? Din inima mea, care nu s-a curăţit, pentru că nu ştiu cum. Părinţii ne învaţă: rugăciunea scurtă, cu străpungerea inimii şi cu lacrimi. Şi să cerem asta...
Această rugăciune cu străpungerea inimii este singura cu care putem birui patimile. Rugăciunea contemplativă te face invulnerabil la poftele sexuale, spun sfinţii părinţi. Şi oamenii vor. E bine să posteşti, să faci mătănii, să spui rugăciuni, dar cazi când nu te aştepţi, fără rugăciunea 'Doamne Iisuse', ca să se vindece rădăcina, căci rădăcina e bolnavă, acolo în adâncul inimii. Şi numai Hristos intrat acolo, unde e bolnavă rădăcina, vindecă. Şi intră doar dacă tu vrei, dacă tu-L bagi, dacă te rogi 'Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!', cu râvna de a băga Focul să-ţi vindece rana, dacă vrei să te vindeci. Că mila lui Dumnezeu e mare. Dar şi darul e mare.

***

Primim daruri mari prin apropierea de Hristos, dar primim şi jugul Lui, şi povara Lui. Când vine peste noi o tristeţe, o descurajare... care nu ştii de unde vine roagă-te ca şi cum ar fi a ta, pentru că nu ştii cui îi faci bine cu rugăciunile. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât primim mai multă putere şi trebuie să o folosim.

Dacă ne întâlnim cu Dumnezeu în durerile şi necazurile noastre, atunci cunoaştem bucuria şi mângâierea lui Dumnezeu. Pentru că într-o bucurie pământească nu simţi mângâierea Lui pentru că eşti copleşit de bucuria pământească. Dar într-un necaz nu poţi, decât dacă este Dumnezeu, că este. Iar noi suntem atât de sensibili la orice şi din cauza asta nu suntem fericiţi. Dar pe măsură ce ne împărtăşim şi deprindem rugăciunea, suntem liberi. Viaţa mea lăuntrică nu depinde de condiţiile exterioare şi nici de reverberaţia lor în cele interioare. În momentele de părăsire harul lucrează, iar eu îmi probez iubirea. Atunci să zic Doamne ajută-mă, Doamne miluieşte-mă. Bucuria care nu se ia de la noi vine prin Cruce. Bucuria psihologică poate fi debordantă, dar dispare. Pentru că aceea e în psihismul nostru, care este ca apa.

***

E nevoie să ne apucăm de lucru la măsura noastră. Celui ce primeşte mult, i se cere mult.

Să începem această lucrare cu pocăinţa. Doamne, iartă-mă! Şi cu atenţia în minte să nu ne mai comparăm, să nu mai acuzăm pe celălalt şi să nu mai dăm vina pe celălalt şi să considerăm aşa: realitatea apasă pe două talere: unul "ce am făcut eu" şi altul "ce mi-a făcut el".

Uneori fac eu primul, iar el reacţionează şi eu văd doar ce a făcut el şi nu văd ce am făcut eu.

Dar sunt situaţii în care eu nu fac nimic.

Şi totuşi, eu sunt responsabil pt ceva: ce am făcut cu ce mi-a făcut?:

- eu pot să mă supăr

- pot să gândesc rău

- pot să-l rănesc

sau

- pot să-l iert

- pot să-l binecuvintez şi

- pot chiar să-i mulţumesc că mi-a adus această suferinţă pentru că m-a impulsionat, m-a trezit.

Şi astfel mă centrez pe mine:

- Care-i partea mea de vină. Doamne, iartă-mă! Doamne, luminează-mă dacă nu văd.

- Cum am reacţionat? impulsiv, animalic? Doamne, iartă-mă!

- M-am răzbunat? Doamne, iartă-mă!

- Am ţinut mult minte răul? Doamne, iartă-mă!

Şi avem astfel la treabă... de nu mai ştim cu ce ne-a greşit!!!

104. tot ce cere El de la noi este să-L primim, să-L lăsăm să ne slujească, să ne vindece, să ne umple de bucuria Lui

2012-01-23T19:28:00.001+02:00

Ca să poți lucra mai departe la dezrădăcinarea patimilor, e important să ceri și să primești pocăința cea adevărată. Pocăința ne ajută să ieșim din capcana țesută din iluziile că putem să ne eliberăm de răul din afara noastră ignorând răul din noi și să ne recunoaștem ca moștenitori activi și conștienți ai răutății întregii lumi căzute.
Ca să putem înțelege ce este pocăința adevărată avem nevoie să o deosebim de sentimentul nevrotic al vinovăției.
Vinovăția nevrotică este o reacție a egoului care imită pocăința. Când ne simțim vinovați, chiar dacă ne cerem iertare, de fapt ne îndreptățim, căutăm cauzele în altă parte, acuzăm pe altcineva și rămânem cu convingerea că am fi putut sau am putea de acum înainte, să ne purtăm mai bine, să fim altfel. Și asta numai și numai pentru a ascunde de la fața conștiinței că nu putem fi buni, că n-am putut face altfel și că nici nu vom putea fără Dumnezeu!
Când ne pocăim cu adevărat, nu avem ce făgădui lui Dumnezeu, nu avem ce să-I dăm și înțelegem, în sfârșit, că tot ce cere El de la noi este să-L primim, să-L lăsăm să ne slujească, să ne vindece, să ne umple de bucuria Lui.
Da, vom simți o mare durere, o cumplită întristare a sufletului și o adevărată zdrobire a inimii văzându-ne cum suntem. Trăind asta fără disimulare și apărare, Îl vom lăsa pe Mângâietorul să intre în inima noastră zdrobită și vom simți mila Domnului și odihna înțelegerii că nu mai e nevoie să ne străduim să fim altfel, altcineva.
Abia de aici încolo putem începe lucrarea poruncilor. Până atunci, tot ce facem nu e decât cosmetizare morală, viclenie sau autoamăgire.
Semnele pocăinței sunt: lacrimile, durerea inimii însoțită de mângâiere și de încrederea în făgăduințele Domnului.
Semnele vinovăției nevrotice sunt: frica, furia, autocompătimirea, victimizarea.
(MS)

103. De câte ori facem fată unei realităti, actualizăm chipul Lui în noi

2012-01-23T19:20:00.000+02:00

Ce cuvânt frumos acest: „a face față”! Nu? Te trimite cu gândul și simțirea la curajul și bucuria de a sta în fața vieții cu toate problemele ei, de a sta în fața celor pe care le afli despre tine privindu-i pe ceilalți și multe altele, dar toate concentrate în puterea de a fi conștienți de demnitatea omului de a fi „față", „chip” al Celui ce este Viața noastră cea adevărată.
De câte ori facem față unei realități, actualizăm chipul Lui în noi și arătăm asta celor din fața noastră. (MS)

102. Răutatea noastră e strigătul de durere neputincioasă prin care am vrea ca lumea să fie mai bună!

2012-01-22T14:46:00.000+02:00

Reacţionând cu rău la rău nu reușim decât să înmulțim răul pe pământ. Putem ieși din acest cerc vicios doar dacă cerem de la Dumnezeu puterea și știința Lui de a accepta durerea pe care ne-o produce răul, fără a răni și noi, dar și fără a tolera răul. Adică, e nevoie să spunem că e rău, că ne doare, că noi gândim altfel, dar fără să jignim, fără să ne certăm, sau să ridicăm tonul. Doar să ne rugăm în gând şi a binecuvânta sufletul rănit de rău și să cerem de la Domnul milă pentru răul care ne rănește pe noi. Așa, încet, încet, vom învăţa un fel de a fi care ne va ajuta să descoperim că în lume nu e doar rău, ci și multă frumusețe și bunătate și vom deveni lucrători ai Binelui care vine de Sus!
Răutatea noastră e strigătul de durere neputincioasă prin care am vrea ca lumea să fie mai bună! Dar ea devine mai bună, doar dacă fiecare dintre noi alegem Binele!
Avem nevoie de răbdare, inteligenţă, curăţirea sufletului prin împlinirea poruncilor Domnului, disciplinarea trupului prin nevoinţă cât poţi tu, de luminarea minţii prin rugăciune, şi de putere prin Spovedanie şi Împărtășanie! (MS)

101. Omul nu poate răbda ca iubirea să fie constrângere

2012-01-18T17:34:00.002+02:00

Când am formulat prima dată acest adevăr, ca și când eu l-aș fi descoperit, am îndrăznit să-I vorbesc lui Dumnezeu, în rugăciunile mele care pe atunci erau mai degrabă rechizitorii la adresa Lui, și să-I spun că nu va obține nimic de la mine dacă mă amenință cu Poruncile Lui. Dar am și acceptat că, poate, nu înțeleg eu bine ce sunt Poruncile. Și, minune! Domnul s-a milostivit de mine și mi-a arătat că poruncile sunt repere care nu doar îți arată Calea, ci îți și dau putere să mergi pe Cale. Noi ne împotrivim pentru că, prin cădere, am ajuns să credem că noi putem face orice dorim și suntem atât de orbi încât nu ne dăm seama că nici măcar nu dorim ce voim, ci ce ni se impune de către niște forțe necunoscute nouă.

Oare, câte dintre dorințele noastre sunt ale noastre? Când un copil dorește să fie primul într-o competiție, este asta dorința lui, cu adevărat? Ca să verificăm, să mergem la nevoia din spatele acestei dorințe pentru că nevoile aparțin ființei umane și de împlinirea lor depinde viața omului și calitatea acesteia. Dorințele sunt forme diferite prin care ne putem împlini o nevoie (am nevoie de hrană, doresc să mănânc pește prăjit...). Așadar, există în om nevoia de a fi primul? Dacă ar fi așa, un singur om ar supraviețui, primul! Or, vedem că milioane de oameni au trăit și trăiesc și se bucură de viața lor fără a fi primii în vreo direcție... Nevoia copilului este aceea de a fi iubit, recunoscut, acceptat. Și dacă părinții îi cer să fie primul, el își va dori ce îi cer ei, pentru a-și împlini nevoia și dorința lor adevărată ...

Să ne întoarcem la iubire. După ce am înțeles că porunca nu-mi pretinde iubire, am descoperit că e un reper care îmi arăta că nu iubesc, nu știu și nu pot iubi. Ca urmare am întrebat: „de ce-mi ceri ce nu pot să dau?” și mi-a răspuns: „pentru că ai nevoie de iubire și ea nu e la tine, ci la Mine. Eu Sunt Iubirea. Și Eu vreau să mă dăruiesc ție ca să iubești și să fii iubită. Fără Mine nu poți face nimic. Așa te-am zidit, cu Mine în tine, cu Viața Mea în viața ta. Dar tu ai fugit, te-ai ascuns de Mine și vrei să ai ce nu poți avea fără Mine și din acest motiv suferi și mori...”. „Și, acum, ce să fac Doamne?” „Vino la Mine și Eu te voi odihni de toată truda rătăcirii tale și-ți voi da Duhul Meu Cel Sfânt Care te va mângâia și te va învăța toate cele de trebuință pe Cale”.
Ei, cam așa am învățat să merg la El, să mă rog și să cer mai întâi să simt iubirea Lui! Numai așa putem ajunge la iubirea de aproapele.

Până atunci, să pornim de la singura experiență a iubirii pe care o avem, iubirea de noi înșine, și să încercăm să nu facem aproapelui ce nu ne place nouă și să ne purtăm cu el așa cum ne-ar plăcea să se poarte el cu noi. Apoi, încet, încet, împlinind Poruncile ca pe niște repere aducătoare de orientare și putere, vom înainta pe Cale crescând în duh și pricepere.
Să punem mereu început bun revenind la Poruncile de bază: „Pocăiți-vă!” și „Mâncați-Mă pe Mine ca să aveți Viață în voi”! Așa vom dobândi Duhul Sfânt care ne va învăța restul pas cu pas, după măsura și vârsta fiecăruia dintre noi. (MS)

100. Mântuire înseamnă împlinirea acelui dor nebun din inima noastră după un mereu mai mult, mai frumos, mai adevărat, mai iubitor!

2012-01-17T14:30:00.001+02:00

Mântuire înseamnă împlinirea acelui dor nebun din inima noastră după un mereu mai mult, mai frumos, mai adevărat, mai iubitor! Suntem însetați de iubire și de pace și când vom afla Izvorul nu ne vom mai „îmbăta cu apa rece”, ci cu Apa Cea Vie, care este bucurie fără de margini și fără de „valuri”.
E ca uimirea aceea mută care ne inundă uneori în rugăciune sau în fața a ceva amețitor de frumos. Acum uimirea și starea de pace bucuroasă sunt degrabă trecătoare pentru sufletul nostru învolburat de „problemele psihismului”, dar în eon va fi felul nostru veșnic de a fi.
După ce te vei fi schimbat, ce vei face? Te vei bucura de iubire și vei iubi și te vei desfăta de bucuria de a fi și vei revărsa și în jurul tău această bucurie. Și vei descoperi că ești o minune inepuizabilă și te vei uimi de inepuizabilele minuni care sunt semenii tăi în marea Taină a iubiri divine! (MS)

99. O taină a iubirii aproapelui

2012-01-17T14:27:00.001+02:00

Îl iubim pe celălalt așa cum este, dar și așa cum este chemat să devină. Cel de lângă noi nu este gata și eu îl privesc și în perspectiva a ceea ce va fi. Asta mă ajută să nu judec felul în care este acum, mai ales dacă se încăpățânează să rămână așa, să-și rateze devenirea. În același timp mă ajută și mă face responsabil în slujirea pe care i-o datorez în această perspectivă.
A iubi pe cineva așa cum este nu înseamnă a-i tolera violența sau iresponsabilitatea, de exemplu, ci, dimpotrivă, a-l ajuta să-și dorească să vină pe Cale prin răbdarea mea iubitoare și prin comunicare cu rugăciune în duh și adevăr. Asta poate însemna uneori mustrare, îndemn, pedepsire sau chiar întreruperea relației, dacă ea e distructivă. Dacă, de exemplu, un bărbat îi cere unei femei lucruri împotriva firii sau a demnității sale în numele iubirii, femeia are datoria nu doar să refuze sau să se apere, ci să se și despartă de acest bărbat și să continue să-l iubească doar cu rugăciunea ai nejudecarea. Aici e o mare taină a iubirii de aproapele pe care nu o putem trăi fără lucrarea harului. (MS)

98. Binele nu ne vine de la lipsa de necazuri, ci de la Dumnezeu

2012-01-17T14:20:00.000+02:00

Binele nu ne vine de la lipsa de necazuri, care nu vor dispărea până la sfârșitul acestei lumi, ci de la Dumnezeu. Trăind cu Dumnezeu și făcând voia Lui suntem izbăviți, noi și cei din jurul nostru, doar de necazurile care își aveau cauza în noi, în felul nostru de a ne raporta la porunci și mai ales la cea a iubirii. Dar suferința nu dispare, pentru că nu înaintăm toți, în același ritm, pe Calea iubirii, iar mulți dintre noi o refuzăm cu obstinație. Dar asta nu ne va lua bucuria de a fi cu Domnul și de a trăi așa cum ne învață El și nu cum ne împing impulsurile vechiului om. (MS)

97. Există vindecare?

2012-01-10T16:22:00.001+02:00

Există vindecare, dar lupta nu se termină, ci doar devine ce trebuie să fie: luptă cu păcatul de a ne considera dumnezeu și de a încerca să facem ceva după voia noastră, fără Dumnezeu!
Există vindecare, doar că răstignirea dorinței de a te salva prin „agățarea de cineva, care să-ți aline durerile sufletești” e foarte dureroasă pentru și prin suferința numită sevraj: adică tulburarea trupească și sufletească produsă de lipsa substanțelor care ne produc plăcerea în creier. Și acea plăcere - care poate părea chin la prima vedere - nu e atât prezența persoanei de care te agăți, cât e aceea de a fi dezamăgit, de a fi victimă, de a trăi „adevărul că nimeni nu te înțelege, nu te iubește etc.”
Așa că, vindecarea presupune mai ales îndurarea acestei suferințe, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Acolo, în această suferință produsă de lipsa „drogului”, putem să ne cunoaștem neputința și să cerem ajutor de la Dumnezeu ca să ne eliberăm. (MS)

95. Întoarcerea la Dumnezeu ne va aduce si însănătosirea

2012-01-09T17:35:00.000+02:00

Bulimia este o patimă sufletească ce se manifestă în trup. Adică, sufletul, psihicul, lipsit de lumina duhului care nu știe, nu poate sau nu vrea să se hrănească cu har, caută dragostea absolută și dreptatea absolută la oameni. Și, cu cât relațiile sale sunt mai bolnave, și sufletul mai flămând, cu atât mai mult va cădea în rătăcirea de a afla mângâiere și plăcere în trup. Sufletul nostru a fost lipsit de cultura Duhului, de hrana dumnezeiască prin care dobândim puterea de a iubi și ierta pe cei ce ne rănesc și, suferind, și-a căutat plăcerea în mâncare. În felul acesta putem deveni dependenţi de acest mod de a ne rezolva problemele sufletești și, ori de câte ori avem o nemulțumire sau angoasă datorate lipsei de legătură vie Cu Dumnezeu și cu semenii, ne vom repezi la mâncare.

Întoarcerea la Dumnezeu, în sensul de a învăța de la El cum să trăiești, cum să iubești și ce sens are viața ta pe acest pământ, ne va aduce și însănătoșirea.

Numai Domnul, prin lucrarea Duhului Sfânt, ne va vindeca dacă vom face poruncile Lui dătătoare de viață.

Învățând să iertăm, de exemplu, și să accepăm încercările vieții ca pe o cale strâmtă către Împărăție, învățând să primim durerea inerentă vieții pe acest pământ, fără să căutăm imediat consolare sau plăcere de la cele create, vom deveni omul nou care, acum, zace mic și chinuit în adâncul sufletului nostru speriat și resentimentar. Acum trăiește omul vechi în noi care a învățat de la părinți și de la lumea aceasta un fel de a fi aducător de durere, frică, neliniște, ură, neîncredere... (MS)

96. Cât vor mai fi persoane umane care refuză nasterea de Sus, omul total este vulnerabil la rău

2012-01-09T17:18:00.002+02:00

Omul este o ființă cu totul și cu totul aparte în Creație. Este o făptură, adică aparține lumii create de Dumnezeu prin actul special al facerii lumii, dar ocupă un loc aparte în lume. El este inelul de legătură dintre lumea văzută și cea nevăzută, dintre "materie și spirit", cum ar spune filozoful... Omul a fost adus la existență printr-un act de creație special, făcut de chiar "Mâinile" lui Dumnezeu, după chipul și asemănarea Sa. Omul este și suflet și trup, adică trup însuflețit și suflet întrupat. Sufletul nevăzut, duh ca duhurile cerești, îngerii, aparține lumii nevăzute, lumii noetice, iar trupul văzut, ca obiect al lumii materiale, aparține lumii văzute. În om, aceste două lumi sunt unite în persoana sa, formând realitatea unică numită firea omenească. Firea umană este cu totul aparte în sânul creației, atât prin dubla sa dimensiune și apartenență, cât și prin faptul că felul ei de a fi este existența personală. Întreaga fire umană, una, că aparține tuturor și fiecărei persoane umane. Oricât de multe persoane umane ar fi aduse la existență de Dumnezeu, au aceeași fire una și fiecare o are întreagă. Aici înțelegem ce înseamnă să fii după chipul lui Dumnezeu Cel Unu după Ființă și Întreit în Persoane.

Scopul vieții omului este să dobândească asemănarea cu Dumnezeu, adică să devină dumnezeu după har, dumnezeu în trup, sfințind și ridicând astfel întreaga creație la ceea ce e chemată să fie: loc de arătare a Slavei Celei negrăite a lui Dumnezeu. Ce însemnă aceasta și cum este posibil ne-a arătat, ne-a dat putere și ne învață toate prin Duhul Său Cel Sfânt, în Biserica Sa, Fiul lui Dumnezeu înomenit pentru noi, Domnul nostru Iisus Hristos.

Sufletul omului este simplu și fără părți componente, cum este trupul, dar lucrează în și prin trupul său în mod diferit atât în funcție de realitatea la care se raportează: Dumnezeu, lumea noetică, semenii săi sau lumea văzută, cât și de organele, mădularele trupului său, specializate în mod uimitor de armonios, frumos și exact de Creatorul său.

Cunoaștem astfel trei componente, sau trei puteri, categorii de lucrări, ale sufletului:

1. Puterile somatice ale sufletului, adică puterea sa de a lucra cu trupul pentru menținerea în viață, hrănire, metabolism, creștere, procreare, simțire, percepție și gândire etc.

¤ Cu aceste puteri intrăm în relație cu lumea materială care ne-a fost dăruită de Dumnezeu ca loc de viață, hrană și creativitate, ca să creștem și să devenim dumnezei în trup, după har, martori văzuți ai nevăzutei Slave dumnezeiești. - Prin cădere însă, aceste lucrări au devenit interesul vital al omului, centrat de acum pe plăcerea pe care o procură împlinirea nevoilor sale trupești. Acesta este omul numit de Sfântul Apostol Pavel, om trupesc.

2. Puterile psihice, sufletești, în sensul restrâns al cuvântului, în care intră afectivitatea, voința și rațiunea care le slujește.

¤ Prin ele omul intră în relație cu semenii pentru menținerea și îmbogățirea vieții ca relație dintre persoanele umane. Cu aceste puteri oamenii se iubesc între ei, își dăruiesc unii altora atenție, tandrețe, apreciere, prețuire, recunoaștere, prețuiesc frumusețea lumii și mulțumesc lui Dumnezeu și o îmbogățesc prin creație personală etc. - Prin căderea omului, prin ruperea lui de Dumnezeu, aceste puteri au devenit egocentrice fiind centrate pe sine ca individ, pe obținerea plăcerilor sufletești egoiste, au devenit patimi. Acesta este omul sufletesc pomenit și descris de Sfântul Apostol Pavel.

3. Puterile duhovnicești, duhul omului, lucrarea înaltă, adâncă și ascunsă (în sensul de nevăzută) a sufletului.

¤ Prin ea omul se află în legătură directă cu Dumnezeu, cu Duhul Sfânt. Ea primește energia necreată, harul care luminează și hrănește și celelalte componente ale sufletului. Duhul omului este flămând și însetat de Dumnezeu și nimic altceva nu-i poate potoli dorul nestins din ele. - Prin cădere, însă, omul s-a rupt de legătura directă cu Dumnezeu, rămânând doar în legătura de făptură, cea rânduită de Pronia Lui pentru întreaga creație. Atunci, duhul omului a început să "paraziteze" sufletul psihic, să caute la semeni și la cele create ceea ce numai Dumnezeu îi putea oferi: dragoste absolută, dreptate absolută, fericire absolută etc. Sufletul psihic, la rândul său, s-a îmbolnăvit și, lipsit de lumina și hrana duhului, a început să caute împlinirea nevoilor sale în lumea subumană: mângâiere de la mâncare, de la băutură, de la plăcerile trupești. Alte și cumplite patimi: să cauți iubirea aproapelui în senzațiile trupești, în obținerea plăcerilor tale egoiste, să cauți împăcarea sufletului aflat în conflict cu cineva în mâncare, băutură, ciocolată...

Domnul S-a făcut om ca să ne dea puterea să ne facem, cu El și în El, cu lucrarea Duhului Său Cel Sfânt, fii ai Tatălui Ceresc. Ne cheamă și ne oferă puterea să ne naștem din nou, de Sus, prin Viața cea adevărată Care este El, prin Sfânta Euharistie, să ne curățim mereu și mereu de tina păcatului prin Taina Pocăinței, să ne vindecăm de bolile trupești și sufletești prin Taina Maslului, să ne sfințim nunta prin Taina Cununiei, să dobândim preoția Lui prin Taina Hirotoniei. Într-un cuvânt, să intrăm, să trăim și să devenim ce suntem chemați să fim, în Împărăția Lui Dumnezeu ca fii, în bucurie și desfătare veșnică.

Acum, rămânerea în Împărăție este o lucrare grea, o nevoință, o silire fără de care rămânem robi puterilor întunericului care încă mai au stăpânire asupra omului. Cât vor mai fi persoane umane care refuză nașterea de Sus și viața în Hristos, omul total este vulnerabil la rău și neputințele firii căzute se cer vindecate prin străduința personală neîncetată, prin lucrarea poruncilor și asceză. (MS)

94. Când citesc ceva de la cineva, îl si cunosc

2012-01-05T17:43:00.002+02:00

Când citesc ceva de la cineva îl și cunosc, adică mă nasc cumva împreună cu el în mine. Tu ești în mine, cum nu ești în tine sau în altcineva. Nu e o imagine, ci o prezență, care poate fi mai vie sau mai estompată, după cum vii, mai rar sau mai des la întâlnire... Nu știu să spun în cuvinte cum e asta, dar știu cum e în mine... Și nu e de la mine, ci darul lui Dumnezeu... Și nu așa, un dar, printre celelalte daruri, ci un dar precis, pe care știu și când și unde l-am primit. Traversam pe o trecere facultativă de pietoni, o stradă cu șase benzi de circulație rutieră și cu un refugiu cu trandafiri pe mijloc. Eram pe refugiu și așteptam un moment prielnic pentru a trece și cea de a doua jumătate a străzii când m-a năpădit, adlitteram, o durere totală, în trup și în suflet, paralizantă. Nu puteam nici măcar să respir, dară-mi-te să mă mișc. Cred că a durat câteva secunde în timpul cronometrabil, dar în realitate a durat o veșnicie. Întrebam, fără gând: „Doamne, ce este?” și am primit, fără cuvinte, în inimă: "E durerea Mea pentru tine, pentru voi, pentru fiecare om..."
Asta a fost tot!
N-am mai simțit niciodată acea durere, dar ea e în mine și mă ajută să-mi duc, să-mi trăiesc durerile, oricât ar fi de mici sau de mari și fie că sunt ale mele sau ale celor care-mi ies în Cale... (MS)

93. Tâlcuire la Botezul Domnului

2012-01-04T12:28:00.003+02:00

92. Noi, fiecare în parte suntem tot atâtea căi pe Cale...

2011-12-30T19:09:00.001+02:00

Pare paradoxal să spui că există mai multe căi de mântuire, dar dacă spunem cu „c” mic, este corect pentru că numai Calea este una Singură, adică Domnul și Mântuitorul nostru și lucrarea Sfintei Treimi în noi prin El în Duhul Său Cel Sfânt! Noi, fiecare în parte suntem tot atâtea căi pe Cale...
E foarte important pentru un dependent sau codependent să înțeleagă și să accepte că nevoia de „o cruce” ca ceva exterior este chiar boala lui, chiar nevoia de control.
Lăsarea în voia lui Dumnezeu înseamnă tocmai această schimbare de atitudine (metanoia = răsturnare, înnoire a minții), această renunțare la control și la asigurarea că „de vom face așa va fi bine”. Mântuirea ține de a fi: De vom fi cu El, ca El, ne va fi binele după care tânjește inima noastră în adâncul ei. A face este important ca mărturie că suntem cu El. Nu ne mântuim fără faptele iubirii pentru că ne făcând aceste fapte înseamnă că nu suntem cu El și El nu e primit în noi ca Domn și Stăpân, ci suntem conduși tot de voia noastră răzvrătită, care caută „binele pe care îl știe ea mai bine”! În același timp a fi cu El, înseamnă să pornesc de la mine, așa cum sunt acum în cele din afară și să învăț să fiu cu El, oriunde aș fi și orice aș face... Dacă mântuirea mea ar depinde de circumstanțe exterioare aș fi în mare pericol dar și lipsit de libertate și responsabilitate. Condițiile exterioare ne determină să fim bolnavi, așa cum suntem acum, ne pot ajuta sau pune piedici, pot întârzia sau grăbi alegerea Căii, dar nu sunt cauza mântuirii. Altfel nu ar fi schimbat Dumnezeu Creatorul condițiile acestea exterioare determinându-ne să nu avem încotro decât să facem voia Lui? (MS)

91. Să nu mai astepti să se schimbe ceilalti ca să iubesti

2011-12-25T19:26:00.000+02:00

Tu nu ești doar cel care cade în capcanele schemelor vechi. Tu ești și, mai adevărat, cel care Îl cunoaște și-L strigă pe Domnul. Tu știi deja al cui e gândul că ești mincinos când ceri ajutor de la Domnul. Da, vrăjmașul îți atacă egoul care moare din lipsa plăcerii-durere pe care ni le oferim prin dependențe și codependență. Da, acum mori, dar tu deja știi că suntem vii numai dacă înviem mereu și mereu și nu zbătându-ne să supraviețuim în închisoare.
Nu uita, că mintea cu care percepi „adevărurile” acestea este a ta, dar nu e toată, ci doar partea ei bolnavă.
Acceptă că acești casnici ai tăi sunt „vrăjmașii tăi”, dar nu uita că tot ei sunt și cei mai de aproape dintre aproapele pe care ai porunca, și acum și putere, să-i iubești. Ai însă nevoie să nu mai intri tu în jocurile psihologice care v-au întemeiat până acum relațiile.
Și să te rogi, să binecuvântezi mereu cerând în continuare smerenie și răbdare, să mulțumești mai departe pentru fiecare firicel de libertate și bucurie și să nu mai aștepți să se schimbe ceilalți ca să iubești. Domnul e cu tine și în tine și se bucură să-L duci la ai tăi ca să-i iubească mai de aproape prin tine. Deocamdată! (MS)

90. Pocăinta si asceza sunt usile Bucuriei

2011-12-20T20:34:00.000+02:00

Pocăința și asceza noastră sunt ușile Bucuriei, dar nu sunt uși exterioare, ci îmbrățișări lăuntrice cu Domnul Dumnezeul nostru, cu voia Lui în care voia noastră se „dă bătută”. Și, când acceptăm să ne dăm bătuți fără violență și ne lăsam moale în Mâinile Lui, totul devine dans, dănțuire cu puterile cerești care se bucură de întoarcerea noastră ACASĂ! (MS)

89. Crucea e usa Bucuriei pe care nu o mai poate lua nimeni de la noi

2011-12-20T19:51:00.000+02:00

Fără cruce nu ajungem în Împărăția Lui, adică în existența fericită!
În duhul credinței ortodoxe, crucea nu înseamnă suferință, ci trecere de la suferință la bucurie, de la moarte la viață! Ea e jertfă de iubire și dar de bucurie. „Prin cruce a venit bucurie la toată lumea”, cântă Biserica noastră!
Crucea e ușa Bucuriei pe care nu o mai poate lua nimeni de la noi. Suferința este fața din afară a acestei uși și pragul ei.
Dacă ne speriem de această față, sau ne place să rămânem în prag, din varii motive, vom suferi mereu și ne vom lamenta sau chiar ne vom „felicita” că am ajuns la Domnul sau că mai avem „puțin”. Dar asta e o iluzie și e un mare păcat!
Chemarea noastră este să îndrăznim și să ne folosim de darul Domnului care a biruit lumea ce-L ispitea să nu treacă pragul morții către Viață!
Suntem chemați să trecem pragul, să trecem, cu El și în El, toate pragurile de durere care sunt tot atâtea noi „nașteri de sus”.
Așa, vom trăi, încă de acum și aici, în această vale a plângerii, bucuria izbânzii, bucuria depășirii, bucuria Învierii! (MS)

88. Abia după ce gustăm putin lucrarea lui Dumnezeu cu noi si în noi, putem cere lui Dumnezeu credinta cea adevărată

2011-12-18T20:06:00.001+02:00

Nu credem că Dumnezeu este Iubire și că S-a făcut Om ca să ne ierte și să ne dea puterea să ne iertăm ca să putem să ne iubim: pe noi înșine și unii pe alții!
Nu putem iubi pe nimeni dacă nu ne iubim pe noi și nu putem să ne iubim pe noi:
- dacă nu credem că Dumnezeu ne-a creat din iubire și că ne iubește până la sfârșit
- dacă ne centrăm pe noi, fie admirativ, fie acuzator, pretinzând că suntem gata sau că ce mai e de făcut facem noi
- dacă nu ne lepădăm de noi înșine, adică de privirea invidioasă, comparativă, acuzatoare strecurată în noi de dezbinătorul – diavol
- dacă nu-L primim pe Dumnezeu făcut Om pentru noi, în noi și nu credem în lucrarea Duhului Sfânt, în Numele Lui, cu noi, în Biserica Lui
- dacă, apoi, nu vedem cu privirea Lui iubitoare și răbdătoare, Singurul Care știe adevărul, fiind Adevărul
- dacă tânjim după slava de la oameni și nu căutăm mai întâi Împărăția Lui ca să putem primi și trăi darurile Sale...

Abia după ce gustăm puțin, cu bruma de credință rațională pe care o avem, lucrarea lui Dumnezeu cu noi și în noi, putem cere lui Dumnezeu credința cea adevărată. Apoi, credința naște cunoașterea și cunoașterea face posibilă trăirea, experiența pe viu a celor cunoscute prin credință. Invers decât am învățat și făcut noi!
Acum e vremea credinței și a credincioșiei. Să ne silim să fim credincioși peste „puținul pe care l-am primit” (aici intră și ce ai dobândit de la părinți, de la școală, de la facultăți și mastere, din lecturi și schimb de experiențe...) ca apoi, după ce vom intra statornic în bucuria Domnului, să putem duce multul pe care dorește Domnul să ni-l dea!
Nu e ușor, mai ales pentru cei deștepți, învățați, formați și chiar desăvârșiți în înțelepciunea acestei lumi. Nu e vorba de sensul peiorativ la înțelepciunii, ci de cel adlitteram: acea forțare a minții umane de a a obține binele și cele bune prin știința și priceperea sa. Un Părinte spunea că toate cuceririle și realizările științei și tehnicii omenești sunt icoane ale celor pe care le-am pierdut lepădându-ne de deșteptarea și creșterea duhovnicească, adică în și cu Duhul Sfânt. N-am fi avut nevoie de vapoare ca să mergem pe apă, de exemplu!
Dar Domnul, când ne-a spus: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea”, ne-a oferit nu doar informația necesară pentru a ne împlini dorul de depășire a lumii create, ci și puterea și învățătura directă și practică necesare.
Așadar, să îndrăznim să cerem, să învățăm, să păstrăm și să folosim această Putere! (MS)

87. E specific trădătorului de sine să-i învinovătească pe ceilalti de esecuri

2011-12-18T19:13:00.000+02:00

Așadar, dacă vrei și tu Acest Răspuns, fii onest cu tine și cu El și încearcă să faci acești trei pași:
1.Să te cunoști pe tine mereu mai bine, mai adevărat, să-ți cunoști durerile și bucuriile, nădejdile și deznădejdile și să cauți bucuria după care însetează sufletul tău fără să te anesteziezi cu surogatele acestei lumi. Altfel te vei trăda pe tine și dorul inimii tale și, ca urmare, Îl vei acuza pe Dumnezeu și pe ceilalți pentru toată nefericirea ta. E specific trădătorului de sine să-i învinovățească pe ceilalți de eșecuri.
2.Să-L cunoști pe Cel despre Care îți vorbesc. Citește Evangheliile ca pe o scrisoare către tine. Vorbește-I în rugăciune și taci mult în fața Lui ca să-I auzi răspunsul. Taci mult. Forfota minții e zgomot asurzitor pentru „urechile de auzit” glasul Lui.
3.Să mergi, cu smerenie și fără gând preconceput, la Întâlnirea cu El Viu, Sfânta Liturghie, și să-I ceri să te lumineze și să te mângâie ca să poți simți și poți înțelege iubirea Lui. (MS)

86. Dumnezeu este în tine, cu tine, dar nu acolo unde-L astepti tu

2011-12-18T19:03:00.001+02:00

Dumnezeu este în tine, cu tine, dar nu acolo unde-L aștepți tu ca să-ți dea peste mână când alegi să faci ce-ți face rău, deși îți place, și nici nu te pândește ca să te pedepsească sau să te condamne pentru alegerea ta.
Dacă vrei să vezi unde este și ce face, te rog să te privești cu atenție și interes pe tine, acolo în ascunsul tău, în timp ce faci ceva rău, sau după ce faci asta.
Să te privești pe tine, să-ți privești dorul tău de bucurie și pace și tot ce simți și gândești atunci.
Dar să reziști ispitei de a te condamna, de a-ți spune cât de netrebnică ești, sau de a făgădui că „nici moartă nu mai faci”... Toate acestea sunt piedici în calea intrării la locul de întâlnire din ascunsul tău. Sunt piedici în calea pocăinței, adică a înnoirii minții cu Duhul Său.
Rugăciunea care va țâșni din acea întâlnire îți va deschide ochii inimii și te va învăța ce să faci. (MS)

85. Pe măsură ce vom fi mai cu Dumnezeu, vom deveni mai noi însine!

2011-12-14T20:40:00.003+02:00

Este de mare importanță pentru noi să conștientizăm că părerile sunt „ipoteze” și nu „axiome” și că avem privilegiul, ca ființe raționale, să nu le probăm direct în viață, ci mai întâi în minunatul laborator al minții. Acolo, în cea mai tainică încăpere a „laboratorului”, părerile pot fi supuse probei de foc a rugăciunii și arătării lor lui Dumnezeu și a confruntării cu poruncile Sale. Dacă luăm decizii imediate, pe baza părerilor, ele vor fi lucrarea minții automate, a minții reacționale, roabă emoțiilor și impulsurilor de „supraviețuire”. Această dimensiune a minții are rolul și foloasele ei și de multe ori ne salvează viața biologic vorbind. Dar noi nu suntem doar ființe biologice și, ca urmare, folosirea acestor căi în relațiile noastre ne transformă în ființe necugetătoare în ciuda „deșteptăciunii” și „dreptății” pentru care suntem capabili să ne ucidem între noi. Avem nevoie să devenim conștienți de dimensiunea creatoare a minții noastre, de capacitatea noastră de a fi raționali, lucizi, onești, liberi, respectuoși, conștienți și iubitori. Iar când ajungem, prin cunoaștere de sine să ne dăm seama că nu ne putem folosi această capacitate, devenim capabili să intrăm într-o relație vie cu Dumnezeu, Singurul Care ne dă puterea de care ducem lipsă. Pe măsură ce vom fi mai cu Dumnezeu, vom deveni mai noi înșine! (MS)

84. Cine este fericit? Omul care crede si lucrează fericirea pe care ne-a dăruit-o Mântuitorul

2011-12-14T19:11:00.000+02:00

Cine este fericit? Omul care crede și lucrează fericirea pe care ne-a dăruit-o Mântuitorul și ne-a învățat ce este ea și cum se obține și cum se păstrează în „Predica de pe Munte”! Fericirea de acolo e legată, e cauzată de făgăduințele lui Dumnezeu și de credința nostră în ele, și nu de cele ce ni le-au făcut oamenii... E grea trecerea asta de la logica lumii la cea a lui Hristos. E o adevărată moarte, dar merită să ne chinuim să o facem pentru învierea ce vine prin ea...

Ca să poți înțelege și accepta, ai nevoie ca mai întâi să înțelegi că Dumnezeu nu aruncă în iad pe nimeni. Omul singur alege iadul dacă vrea. Spre exemplu, un copil abuzat, nu va ajunge în iad pentru că n-a putut să-și ierte abuzatorul, ci pentru că a ales ca după aceea, să se abuzeze în continuare pe sine și, apoi, pe alții din jurul său, cu o putere pe care a primit-o de la cel care l-a abuzat pe el! Ca să iasă din acest lanț ucigător, victima are nevoie de Dumnezeu. Are nevoie de mila lui Dumnezeu, de iertarea Lui, de putere de la El ca să ierte ce a pătimit și să lucreze poruncile spre viață și bucurie.
Un creștin este fericit pentru că se știe iubit de Dumnezeu și crede că El lucrează la vindecarea sa, nu pentru că nu mai greșește sau nu mai păcătuiește. Atenția lui nu mai este îndreptată spre sine, ci spre Domnul și cuvintele Lui! Cu ele se va hrăni, de la ele va lua putere, prin ele se va ocroti de cel ce-i sugerează că nu poate să facă poruncile.

Un copil abuzat are nevoie să iasă din „logica ucigașă” a urâtorului de oameni care ne aruncă în „certitudinea” că ne așteaptă iadul și să intre în logica lui Hristos Care spune: „veniți la Mine toți cei osteniți și răniți și abuzați și Eu vă voi odihni, vă voi vindeca și vă voi da puterea să deveniți ca Mine!” Să căutăm la El mângâiere și iubire, orice am, face până ne vindecăm. Să nu facem eforturi de vindecare fără El.

Fă tot ce te învață Biserica, atât cum poți tu, pentru a fi cu El, pentru a-L avea în tine și cu tine, hrănește-te cu El și El va lucra celelalte de care ai nevoie. Iar de nu vei reuși, să nu deznădăjduiești, ci să spui: „Doamne, Tu cunoști inima mea și neputința mea! Ajută-mă cum știi! Fie voia Ta!” (MS)

83. Când nu ne place viaţa asa cum o avem acum, înseamnă că nu o trăim corect!

2011-12-14T18:51:00.003+02:00

Libertatea noastră este limitată pentru că nu putem alege să fim sau să nu fim, pentru că, am putea alege să nu fim doar când nu suntem încă! Şi cum să facem ceva dacă nu suntem! Iar dacă alegem să refuzăm darul vieţii după ce suntem, alegem să nu mai fim aşa cum vrea să fim Cel Ce ne-a dat fiinţă, şi nu să nu mai fim. Şi în nici un caz să nu fi fost nicicând!
Acest gând este demonic şi ne aduce multă suferinţă!

Viaţa omului este un dar făcut lui la creaţie! Viaţa ta e de atunci, de la facere lui Adam! El, Adam s-a bucurat de viaţa lui şi de frumuseţile raiului până în clipa în care a fost ispitit să devină dumnezeu fără Dumnezeu!

Tu, ca persoană ai venit pe lume la iniţiativa părinţilor tăi, indiferent dacă te-au dorit sau nu, dacă au fost conştienţi sau nu că asta vor! Când s-au îmbrăţişat, viaţa din ei cerea să se dăruiască unui om nou, să fie trăită şi de alt-cineva! Şi Dumnezeu te-a creat pe tine atunci, acolo, din ţărâna vie oferită de părinţii tăi. Tu atunci ai văzut pe Dumnezeu şi ai spus DA vieţii. Tu ai primit atunci următoarele daruri: pe părinţii tăi ca părinţi trupeşti, cu tot ce le aparţine lor, bun şi rău, viaţa, acest mare râu care curge prin noi, fără întrerupere, încă de la început, pe tine însuţi ca persoană, unică şi iubită de Dumnezeu şi pe Dumnezeu ca Tată Ceresc! Atunci ai primit şi darul libertăţii!
Da, libertatea noastră e limitată de faptul că suntem creaţi, că nu suntem dintotdeauna şi nu ne suntem nouă înşine lege, de condiţiile obiective şi subiective ale lumii în care ne naştem, de cei din jurul nostru şi de noi înşine!
Dar darul acesta nu va dispărea niciodată şi se referă numai la a face, numai la calitatea fiinţării şi nu şi la fiinţare! Noi alegem să ne bucurăm de darul vieţii învăţând să-L iubim şi să-L ascultăm pe Dăruitor, sau să nu ne bucurăm de el urmând dorinţelor şi poftelor păcătoase şi ucigătoare ale păcatului. Şansa noastră este să primim Bucuria de a fi de la Însăşi sursa ei! Din cauza împotrivirii şi a sugestiilor făcute de cel viclean şi urâtor de oameni, ni se pare greu! Dar de vom alege Viaţa Care este Domnul, vom alege şi Crucea prin care a venit Învierea şi Bucuria. Da, când nu ne place viaţa aşa cum o avem acum, înseamnă că nu o trăim corect! Să ne schimbăm, să schimbăm modul în care o trăim şi ea, viaţa va fi altfel! Va deveni ce este ea: Darul lui Dumnezeu Cel bun! Dacă o vom trăi aşa cum o moştenim de la lumea aceasta, va fi un blestem. Dacă o înnoim înnoindu-ne mintea şi inima în Domnul, şi ea va fi nouă!
Să ne schimbăm, să o trăim aşa cum ne învaţă Dumnezeu! (MS)

82. Ameţitoarea taină a persoanei

2011-12-12T10:38:00.000+02:00

Când ne rugăm și chemăm Duhul Sfânt, Acel Ceva simţit de noi este chiar Cineva care ne iubeşte, ne curăţeşte de toată întinarea și ne învaţă toate! Și minunea nu are margini pentru că, deşi în Duhul Sfânt avem aceeaşi Viaţă, aceasta va avea întotdeauna pecetea personală a fiecăruia, inconfundabilă, unică! E ameţitoarea taină a persoanei! (MS)

81. Avem nevoie să transformăm orice cuvânt spus cuiva în rugăciune

2011-12-12T10:35:00.001+02:00

Rugăciunea e mai de folos decât orice cuvânt spus cuiva. Și mai mult, avem nevoie să transformăm orice cuvânt spus cuiva, chiar și cel prin care-i răspundem unui trecător pe unde să o ia ca să ajungă la adresa căutată, în rugăciune.

Acolo e un loc și de o întâlnire de care mulți fug pentru că ni se cere o jertfă pentru a intra acolo. E vorba de jertfirea importanței de sine care ne aduce în conștiință realitate cutremurătoare că suntem nimeni și nimic. Noi toți tânjim în adâncul din noi să fim cu Dumnezeu, să intrăm în acel ascuns despre care ne vorbește Domnul în „Predica de pe Munte” ca să fim văzuți de Dumnezeu Tatăl. El numai acolo ne vede. Or noi nu îndrăznim să ne ducem acolo pentru că suntem goi și mizerabili. Or, vine vremea când mila Domnului ne dă putere să acceptăm că suntem cu adevărat și iremediabili goi și mizerabili fără El. Atunci ne lepădăm de acea imagine de sine pe care ne-o facem când ne gândim la ce facem pentru ceilalți sau ce am merita noi să facă ei pentru noi etc. Atunci ne lăsăm văzuți în toată nimicnicia noastră și, atunci ne simțim singurii responsabili pentru felul în care suntem. Nu mai dăm vina pe nimeni, nu ne mai scuzăm cu nimic și Domnul poate veni cu toată mila și iubirea Lui ca să ne îmbrace cu Prezența Sa.
Pragul dintre singurătatea goală, nevrotică și singurătatea prea-plină cu Cel Singur în care încape toată omenirea, se numește reponsabilitate. Și Mila Domnului ne ajută să atingem acest prag învățându-ne mereu și mereu cum să ne pocăim și să ne smerim. (MS)

80. Numai schimbarea interioară contează

2011-12-12T10:27:00.001+02:00

Rugăciunea noastră și lucrarea Poruncilor lui Dumnezeu sunt chiar lucrarea lui Dumnezeu în noi și, prin noi, în lume.
Exteriorul e „opera” lăuntrului nostru.
Realitatea exterioară este și în afara noastră și în noi. Când intervenim în afară, ne lovim de pereți pentru că singura ușă care duce în afară e în noi!
Când te rogi pentru copii, de exemplu, ieși și îi scoți și pe ei de sub legile lumii și intrați în Împărăția lui Dumnezeu care este în noi, iar noi suntem în lume, dar nu din lume. Când acționăm în exterior rămânem în lume și oricât am reuși sau orice realizări am avea, nu ieșim din ea și din legea care o guvernează: moartea! (MS)

79. Inima uscată este simptomul lipsei de pocăintă.

2011-12-12T10:17:00.000+02:00

Domnul ne anunță că nu putem intra în Împărăția Sa, care este „în noi”, în inima noastră fără pocăință. Oare, tu, cum te pocăiești? Ce înțelegi prin pocăință?
Încearcă, suflet drag, să intri în tine însuți, în locul acela în care îți simți „inima uscată” și rămâi acolo în tăcere. Nu fugi în întrebări, justificări, acuzări, pretenții sau făgăduințe, ci taci și privește și ascultă atentă acea inimă uscată. Privește-o și ascultă-i tăcerea și uscăciunea și adu-ți aminte că Domnul te vede și te simte acolo, în acel ascuns al tău. (MS)

78. Sunt o valoare inestimabilă pentru că sunt „lucrul mâinilor lui Dumnezeu”, nu alor mele!

2011-12-10T13:03:00.001+02:00

Această cufundare, această conștientizare și asumare prin acceptare a trecutului, a evenimentelor lui trecute, este, de fapt, o lucrare a pocăinței. Fără această asumare a trăirilor refuzate, îngrămădite în uitare pentru că nu sunt „frumoase” sau sunt prea dureroase, pocăința, oricât de „sinceră” ar fi, va cuprinde doar frunzele și, eventual niște ramuri ale faptelor și atitudinilor noastre înstrăinate de Dumnezeu. Trunchiul lor și, mai ales, rădăcinile lor, sunt acolo departe, în cele ce le-am învățat de la cei ce ne-au crescut sau au avut impact de model asupra noastră. Acolo am învățat că mânia nu trebuie exprimată, că nu e frumos să te înfurii, și toată energia furiei sau a mâniei s-a deghizat în invidie. La altcineva în zâmbet „drăguț” și supunere. La alții în snobism... Așa, scăpăm de sancțiunea de care ne temem dacă ne mâniem și trăim ceva ce credem că nu „se vede” în afară... Numai că nu facem decât să ne îngropăm „furiosul” în subconștient și să-l lăsăm să ne chinuie și să ne batjocorească dându-ne „fiori” de ce oribil și meschin e (și este) să fii invidios... Așa ne „exprimăm ” furia doar față de noi înşine până în momentele în care găsim pe cineva mai slab, sau pur și simplu „dăm pe de lături” demonstrându-le celor din jur că se poartă inadmisibil... Tot timpul vom putea depista acolo, undeva, un judecător lipsit de milă la adresa celor din jur și vom simți cum mocnește un dezgust fără de margini pentru orice relație. Ca să supraviețuim vom avea nevoie fie să schimbăm locul, fie relațiile, fie să ne retragem în imaginar sau în lecturi. Desigur o activitate creatoare poate fi o bună supapă pentru amândouă ascunsurile...
Apoi, umblarea în trecut ne ajută să ne asumăm responsabilitatea pentru „ale noastre” și ce minunat se „dezumflă” gravitatea a ceea ce ne-a îngrozit sau dezgustat... Pe măsură ce ne asumăm ale noastre și le oferim Domnului, împreună cu acestea oferim și cele primite de la ai noștri...
Acum foarte important este că tot ce descoperim și ne asumăm să le oferim Domnului, să le spovedim dacă sunt păcate pentru a avea energia să ne iubim pe noi înșine și pe cei de lângă noi...

Da, nu credem că Dumnezeu ne iubește, pentru că nu am avut nici o experiență a iubirii necondiționată. Pentru că am trăit doar condiționările pe care ni le ofereau cei ce, de fapt, ne iubesc și necondiționat... Câți părinți n-am cunoscut la poarta penitenciarelor, de exemplu, care, înainte să aibă un copil dincolo de gratii, îi spuneau acestuia: „dacă nu ești cuminte, nu te mai iubesc...” că apoi, acolo, să fie din iubire...

Apoi, nu credem că Dumnezeu ne iubește pentru că noi nu ne putem iubi cu cele ascunse ale noastre. Dacă vom crede și vom înțelege că păcatul nu e tot una cu noi, că este o diferență ontologică între păcat și păcătos, vom înțelege cu inima ce este iubirea și vom crede în ea. Acum doar o gândim și o judecăm după senzațiile de satisfacție transformate în percepții de valoare...

Sunt valoros pentru că mă iubește...? Nu, nu! Sunt o valoare inestimabilă pentru că sunt „lucrul mâinilor lui Dumnezeu”, nu alor mele! Fac o mulțime de lucruri lipsite de valoare, sau rele, pentru că am învățat asta, pentru că firea căzută mă împinge la asta și eu nu știu, sau nu vreau să știu că Dumnezeu îmi dă putere să spun „nu” impulsului și aleg ca mai degrabă să-l neg, să-l „refulez” etc... Și cu cât ne vom ascunde mai abitir, cu atât bârna din ochii noștri va fi mai mare și, prin ea, nevoia firească de vindecare și convertire la Adevăr, se va transforma în râvna de a-i vindeca pe ceilalți, de a-i schimba pe ei sau de a-i tolera pentru a ne satisface nevoia parazită de victimizare sau de justificare de sine... (MS)

77. Despre lepădare, iubire, împărtăşire - discuţii pornind de la filmul Sunset Limited

2011-12-07T13:12:00.001+02:00

Serile Talpalari, Iaşi, 6 dec 2011

spicuiri din conferinţă...

lepădarea de sine înseamnă lepădarea de lume. lepădarea de ce a făcut lumea cu tine.

eu nu sunt viaţa mea, eu sunt administratorul vieţii mele

taina Bisericii e că Dumnezeu ne învaţă ca pe nişte copii

dar unii dintre noi vrem să rămânem copii, nu vrem să ne maturizăm.

a mă lepăda de mine înseamnă să renunţ la cunoaşterea prin simţuri şi să cunosc prin relaţia cu El

lepădarea convingerilor mele, a valorilor mele şi însuşirea valorilor lui Dumnezeu, întruparea lui Hristos.

Omul nu poate să se lepede de sine fără Dumnezeu. Dumnezeu nu vine şi zice „nu mai păcătui”, ci îţi dă o putere ca să nu mai faci ce făceai. Dar dacă tu foloseşti acea putere ca să şi faci ce făceai, să şi-ţi asiguri loc în rai, atunci nu merge.

în Biserica Ortodoxă, vindecarea nu se poate face decât prin ambele căi: prin Sfintele Taine şi prin coexistenţa cu Dumnezeu, adică prin rugăciune... Rugăciunea care are forme până la a trăi cu Dumnezeu, a trăi El în mine şi eu în El. Eu îi dau trupul meu şi El îmi dă trupul Lui şi trăim o singură viaţă.
Rgăciunea este viaţa mea.... la capătul ei de lucrare ascetică e bucurie, e uimire. Eu mă minunez de El, El se minunează de mine. El se bucură de mine, eu mă bucur de El... Dar trupul meu, fiinţa mea, sinele meu nu se îndumnezeieşte decât în Hristos ca persoană. Eu sunt individ, dar sunt chemat să devin persoană. Rugăciunea mă face persoană. Spun „Tu, Doamne, Tu mi-ai vorbit mie.” Eu sunt eu şi Tu eşti tu Eu nu pot să-I spun lui Dumnezeu „eu-şi-Tu” decât dinlăuntru, şi nu poate să fie înlăuntru decât dacă intră El înlăuntru şi locuieşte în mine. Şi nu intră înlăuntru dacă nu intră Hristos cu Trupul şi Sângele Lui ca să locuiască în mine. Dar dacă nu devin un „tu” pentru El, eu voi fi un butoi plin cu Dumnezeu. Foamea mea e atât de mare, încât pot să mă umplu cu cuvinte din Sfânta Scriptură, din Sfinţii Părinţi. Dar ca să ce?!? Cine e “tu”-ul meu? Pentru cine sunt eu “tu”? Cine se miră de mine şi moare de dragul meu? Că dacă mă împărtăşesc numai ca să nu mă uit la filme porno… parcă-i cam puţin… sau ca să mă fac om de treabă. Dumnezeu n-a venit ca să ne facem oameni de treabă. Sigur că e mai sănătos să joci rummy decât să te îmbeţi. Dar poţi să fii mort veşnic fiind treaz: ce faci acolo?
Deci numai rugăciunea, numai comunicarea faţă către faţă, de la persoană la Persoană … avem nevoie să facem paşii aceştia să simţim că suntem “eu”, că suntem subiecte, că suntem persoană, şi că atâta timp cât spun “dreptatea mea, plăcerea mea, simţirea mea, ciocolata mea, casa mea, credinţa mea, ortodoxia mea”... de fapt, eu sunt definit prin ce am şi nu cine sunt.
De ce să-L mâncăm? Ca toţi să fie una, să fim cu El. Acest El, eu, tu… ca noi să fim una.
E taina Persoanei. A fi ca Dumnezeu înseamnă a avea o existenţă personală, înseamnă a exista pentru un “tu” şi împreună cu un celălalt, cu “el”.

Cum se iubesc oamenii, când se iubesc atât de mult încât ar vrea să se topească unul în altul.
Această dorinţa de a fi una poate fi un pericol să renunţăm şi să dispărem, să ne topim, să scăpăm de noi, fiind una. Or aici suntem una, suntem acelaşi Om, dar nu aceeaşi persoană. Sunt alte ipostasuri.
Iubirea presupune contemplare… să-l vezi pe celălalt, să-i vezi taina şi să simţi că eşti una.
***
Îndumnezeirea e scopul în sine. Împărtăşirea e ca să ieşim în pace, să ieşim în lume cu Dumnezeu, ca să fiu martorul Lui în lume, că El este bucuria mea, viaţa mea.

76. Taina sufletului celuilalt se cunoaste prin împărtăsire

2011-12-05T16:51:00.001+02:00

Spicuiri din conferinţă:

... avem nevoie de trezirea capacităţii noastre de cunoaştere prin rugăciune

***

... ca să înţeleagă cineva taina Sfintei Treimi trebuie să-şi răstignească mintea

***

.... Taina sufletului celuilalt se cunoaşte prin împărtăşire...

***

Cum adică nu sunt persoane oamenii care nu se botează?

Individul îşi simte fiinţa ca pe ceva ce-i aparţine.

... În starea omului nebotezat, noi trăim ca indivizi. Eu nu pot să simt viaţa celuilalt, nu pot să-l trăiesc pe celălalt, eu nu sunt în comuniune cu nimeni. Eu sunt în relaţie cu cine-mi face bine şi rup relaţia cu cine-mi face rău, m-apropii de cine-mi place şi fug de cine nu-mi place, pentru că asta dobândim în viaţa de individ.

Prin botez, se reface legătura cu Dumnezeu. Din nou intră harul lui Dumnezeu, energia necreată în mintea omului. Şi intrăm în comuniune cu Dumnezeu. Suntem în comuniune cu Dumnezeu. Şi, de câte ori trăim realmente comuniunea cu Dumnezeu suntem în comuniune şi cu ceilalţi. Dar avem libertatea să trăim individual, să nu facem asta. Deci eu, Îl am pe Dumnezeu în mine, Îl am pe Duhul Sfânt în mine, dar eu trăiesc conform deprinderii mele de a fi individ. Alegând asta, trăiesc individual: am casa mea, părerea mea... credinţa mea... totul este al meu, în scopul confortului meu şi de interes personal.

Misiunea individului e să se conserve, să supravieţuiască.

***

... Îngerul păzitor nu face lucruri care să fie împotriva voinţei mele, împotriva voii mele. El are o prezenţă iubitoare care mă invită să nu fac un lucru. Pentru că făcând un lucru, vine după el alt lucru. Când îmi vine un gând de judecată, el îmi dă putere să nu primesc eu gândul şi să nu judec eu, el nu mă apără (opreşte de la a face). Numai pe copii îi apără.

Cum să profităm de ajutorul îngerului păzitor?

... Păcatul de bază al omului este autonomia: „eu pot”

... Putem să profităm de ajutorul îngerului primindu-l, deschizându-ne acestui ajutor. Este o atenţie... Dacă suntem atenţi, tot timpul avem aşa, o adiere fină care ne spune ce-i bine: „nu zice asta”, „nu fă asta”, „nu pleca acum”... dar e delicată şi fără presiune: acestea sunt şoaptele îngerului şi dacă noi am fi atenţi la lăuntrul nostru, am sesiza aceste şoapte ale îngerului care nu sunt cuvinte, ci înţelesuri, deşi ca nişte comenzi clare. Spre deosebire de şoapta îngerului, care e delicată, a diavolului este obsedantă. Îl cunoaştem pe îngerul rău prin faptul că nu putem să scăpăm de gând. Şi îl cunoaştem pe cel bun că de abia auzim această şoaptă.

Cum mă apără îngerul, având în vedere că el nu are acces la trupul meu, să-mi pună degetul pe sinapsă, ca să nu mai gândesc rău. El poate, cu energia lui, să acţioneze în energia mea şi eu să fac lucrul ăla. El îmi dă mie un plus de energie cu care mă ajută.

***

... Când suntem pe aceeaşi lungime de undă cerebrală, ghicim gândul celuilalt, unii chiar văd, prin telepatie, dacă suntem pe aceeaşi lungime duhovnicească - din prima înţeleg ce spune părintele, dacă avem o preţuire personală, din empatie, din dragoste, din comuniune voi fi pe aceeaşi lungime de undă. Nu acelaşi lucru se întâmplă atunci când suntem separaţi şi fiecare vibrează pe frecvenţa lui... de aceea soluţia este să iubim, şi numai iubind cunoaştem. De aceea, soluţia este să ne rugăm, pentru că rugându-ne, ne curăţim mintea şi intrăm în relaţie cu îngerul şi ne mărim puterile cu oferta lui, cu puterile lui, cu energiile lui.

***

Cum ar trebui să realizăm dezvoltarea personală?

1. Prin conştientizarea egoismului. Acceptarea gândului că sunt bolnav, că nu-s liber, trezirea din automatisme...

2. Descoperirea locului unde se face „tratament”...

Lucrând poruncile, activez în mine energiile dumnezeieşti.

Numai mintea se împotriveşte. Pentru că ţine minte chia şi răul care ţi s-a făcut, dar nu te mai doare...

3. Lucrarea vindecării, starea de menţinere a libertăţii prin faptele bune...

4. Îndumnezeirea

... Cea mai urgentă lucrare pentru dezvoltarea personală e iertarea celor care ne-au făcut rău

***

Avem două dimensiuni: una a lui Dumnezeu şi e nevoie să i-o dăm lui Dumnezeu şi una a noastră, pe care e nevoie să ne-o însuşim ca să i-o dăm lui Dumnezeu... Noi ne luptăm greşit; ne luptăm cu noi înşine. Descoperim o patimă şi sărim la noi, or asta e o luptă greşită, pentru că nu sunt eu responsabil pentru ce am dobândit, ci pentru ce fac cu asta. Dacă le dăm sau nu lui Dumnezeu să le vindece, să le îndumnezeiască. Dacă încercăm noi înşine să ne vindecăm, devenim mai răi.

75. Ratiunea, mintea care ne minte

2011-12-03T17:25:00.000+02:00

Mintea omului, numită nous de Sfinții Părinți, nu este cea care cere ce nu-ți e de folos de la Domnul. Această minte, mintea care ne minte, ne duce în înșelare de atâtea ori, este rațiunea, una din lucrările minții noastre și cea mai afectată de cădere și păcat.
Mintea noastră adevărată și întreagă este de o adâncime capabilă să cuprindă Necuprinsul. Din ea se nasc gândurile pe care le poate prelucra rațiunea, din ea purcede duhul omului, templu al Duhului Sfânt. Ale ei sunt și lucrările atenției, trezviei, imaginației, contemplației. Ale ei sunt simțirile duhovnicești. Ea e legătura noastră cu Dumnezeu. Ea - și nu lucrarea ei rațiunea, cea transformată în zeitate de sărmanul om căzut - ne leagă de Dumnezeu și de lucrarea Sa cu noi.
Așadar, de îndată ce numim mică, strâmtă și neputincioasă mintea cu care lucrează omul nostru vechi, egoul nostru, ne desprindem, ne eliberăm de identificările impuse de ego și devenim capabili să ne dăm seama că nu suntem una cu dorințele, poftele, nemulțumirile, sau plăcerile noastre. Devenim capabili să ne dăm seama că noi suntem altcineva și altceva și că sensul vieții noastre este dincolo de satisfacerea unor nevoi de supraviețuire sau de plăcere efemeră. Nevoința, asceza creștină, nu este altceva decât lepădarea, desprinderea de identificările, îngustările și limitările impuse de păcat. Doare pentru că renunțarea la o plăcere aduce o durere în trup și în suflet, dar e o durere mai mică decât cea cauzată de satisfacerea plăcerilor și, în plus, e o naștere la bucuria de a fi liber și iubit în libertate și deplinătatea ființei.
Când omul va realiza că nu există nici un „remediu” care să elimine „efectele secundare” (plăcerea e primară și durerea e secundară) ale consumului și existenței centrate pe plăcere, diavolul nu va mai avea nici o putere aspra micii sale minți. Deocamdată însă, aceasta e robia secolului și puțini sunt cei doritori să se salveze. (MS)

74. Domnul asteaptă cu răbdare să ne amintim de El și să ieșim din legile iubirii omenesti ca să iubim cu iubirea Lui

2011-12-01T15:20:00.000+02:00

Fiecare cădere ne arată diferența dintre „teorie și practică” (lăsând deoparte felul greșit în care citim cuvântul teorie).
Mintea noastră are două puteri: una activă - mintea rațională, cugetătoare - care face lucrări și una pasivă – mintea-duh, sau nous, sau mintea-inimă), care îndură lucrări. Când învățăm ceva, mintea activă își zidește sinapse pentru a-și depozita știința și a o folosi la nevoie, dând comenzi puterilor executive ale sufletului. Mintea pasivă nu este afectată de cele învățate dacă acestea nu vin de la Sursa Vieții, Dumnezeu, Cel ce a zidit-o cu scopul de a primi harul necreat, destinat omului și de a-l transmite ca lumină, inspirație, înțelepciune puterii active, cugetătoare și celorlalte puteri ale sufletului.
Prin căderea protopărinților noștri, omul a primit în mintea lui pasivă sugestii de la o altă sursă, de la cea demonică și s-a desprins astfel de legătura de har cu Dumnezeu. Fără Dumnezeu au apărut în sufletul omului puteri noi, afectele: frica, rușinea, foamea, setea, oboseala, frigul, neputința, însoțite de durere când nu sunt satisfăcute și de plăcere când sunt satisfăcute. Astfel omul s-a centrat pe sine, pe ce simte el și și-a orientat puterile sufletului spre căutarea simțirilor plăcute și evitarea celor dureroase. Aici își au sursa științele și tehnicile omenești. Pentru asta omul a fost nevoit să se bazeze pe capacitatea minții sale active de a lucra și păstra rezultatele eficiente ale științei sale.
Mintea duh a căzut pradă sugestiilor vrăjmașe și gândurilor automate, zdrențe ale gândirii raționale, de la care așteaptă și chiar pretinde să-i potolească foamea și setea de absolut care i-au rămas și după lepădarea legăturii nemijlocite cu Dumnezeu (prin har).
Prin întruparea și întreaga lucrare mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, Dumnezeu ne-a dăruit, în Sfânta Biserică, harul vindecării minții noastre bolnave. Prin Botez și Sfintele Taine El este deja în inima noastră, adică mintea–inimă e iarăși conectată la Sursa vieții de unde primim puterea și lumina necesare mai întâi vindecării firii și apoi sfințirii ei, îndumnezeirii.
Dar această lucrare care începe cu vindecarea pentru a ajunge la îndumnezeire, este o lucrare divino-umană. Este o lucrare la care se cere, datorită tainei libertății omului, deplina lui participare la lucrarea lui Dumnezeu. Și mulți oameni vor să ajungă la fericirea după care le tânjește inima, dar nu știu cum s-o facă. Și nu știu pentru că nu mai frecventează școala care este Biserica. Chiar și cei care merg la Biserică și se Spovedesc și Împărtășesc, nu merg la școala Duhului care se predă în Biserică. Numai acolo învățăm să ne curățim mintea și inima de păcat și de urmările lui. Numai acolo vom dobândi iluminarea, învățând să ne rugăm în duh și adevăr până-L vom simți pe Duhul Sfânt rugându-se în inima noastră și cele ce urmează apoi...Când cei din jur nu ne ascultă, nu ne înțeleg, nu vor binele care i-ar ajuta, ci răul care îi distruge, ne e greu să nu-i privim cu mintea însetată de control și eficiență pentru că ea știe ce este „bine” și ce este „rău” și să nu-i simțim cu inima întunecată de frici, griji și îngrijorare. Atunci Îl putem uita pe Dumnezeu sau să-L folosim pentru a face ce ne dorim noi: binele așa cum îl vedem noi și cu orice preț, cu prețul călcării libertății celuilalt care, evident, are capacitatea noastră de a învăța ceva vreodată fără noi!
Or Domnul nu intră în aceste jocuri ale minții noastre și ne așteaptă cu răbdare să ne amintim de El și să ieșim din legile iubirii omenești ca să iubim cu iubirea Lui. Asta ne cere Domnu când ne spune să nu iubim pe nimeni mai mult decât pe El. Să renunțăm, să murim acelei dorințe de a se întâmpla lucrurile cum știm noi că e bine, sau cum ne place nouă și să căutăm Împărăția Lui în chiar acele momente și situații. De îndată ce vom face asta „se va adăuga nouă” toate cele după care tânjim. Să punem iubirea Lui în locul iubirii noastre posesive, tiranice care controlează toate și dorește să fie totul după binele nostru care nu e decât urmarea gustării din pomul cunoștinței binelui și răului...
Când ne vom da pe mâna Domnului cum ne dăm acum pe cea a „pilotului automat” nu vom mai avea nevoie de căderile care ne trezesc. (MS)

73. Am ajuns sa simt cum se revarsa efectiv, „palpabil”, mila Lui in simtirile mele

2011-11-29T10:13:00.002+02:00

Noi am învățat să fim apreciați, judecați, cântăriți, catalogați, admirați, aruncați, promovați etc. și am lăsat cu totul deoparte capacitatea de a ne „judeca”, în sensul de a ne înfățișa în fața Domnului așa cum suntem, cerându-I pur și simplu să ne primească și să ne miluiască!
Eu am cunoscut mila lui Dumnezeu ca miluire, trăind-o în intimitatea singurătății cu El, în fața Lui, în chiar focul existențial din care ceream să mă scoată! La început nu înțelegeam mare lucru, dar îmi amintesc acea uluire pe care o trăiam în fața unei realități pe care o numeam: „scoatere din foc, cu foc cu tot”! Aveam nevoie de puterea Lui de Dumnezeu ca să stingă focul suferințelor existențiale, să mă scape efectiv și concret de condițiile exterioare obiective care mă răneau și credeam în capacitatea Lui de Dumnezeu a Cărui iubire deja o simțisem. Eram atentă doar să fiu onestă cu mine și să nu judec pe nimeni și nimic. Astfel, cumva, atenția mea era centrată pe ce simțeam, ce gândeam și ce doream, adunate toate într-o rugăciune de arătare și oferire. Așa am ajuns să simt cum se revarsă efectiv, „palpabil”, mila Lui în simțirile mele. El lucra în mine și nu în afara mea! Acestă lucrare e miluirea despre care vorbesc...
De îndată ce atenția mea și, ca urmare, rugăciunea se îndrepta în afară, fie și către cineva sau ceva care îmbunătățea situația, lucrarea miluirii înceta... Învățând cât de cât să rămân în ea, am văzut că e atotcuprinzătoare și că nu exclude exteriorul în care nu lucrează direct, ci prin mine... Adică prin fiecare dintre noi, dacă intrăm în acestă împreună-lucrare cu Domnul, pe care acum o numesc liturghia lăuntrică.
N-a fost ușor să înțeleg și, cu atât mai mult, să spun pe nume acestor realități. Dar Domnul a lucrat și lucrează și, pe măsură ce am aflat că tot ce descoperisem pe viu în viața mea e deja numit și cunoscut omului, am putut dărui și celor de lângă mine acces pe acestă cale la mila Domnului și Îi sunt recunoscătoare pentru fiecare și împreună cu fiecare suflețel care îndrăznește să probeze... (MS)

72. Fericirea pe care ne-o da Dumnezeu nu e legata de ce ni se intampla, ci de trairea in Prezenta Lui

2011-11-29T09:57:00.001+02:00

Numai Domnul este Biruitorul acestei lumi pe care noi ne încăpățânăm să încercăm s-o reparăm ca sa fim fericiți în ea.

Această lume nu e Lumea pe care a creat-o Dumnezeu „bună-frumoasă foarte” și pe care atât de mult o iubește încât și „pe Fiul Său Cel Unul Născut” ni L-a dat pentru a o mântui.
Lumea aceasta este ceea ce a făcut omul cu lumea lui Dumnezeu fără El. Nu este lumea cea adevărată, ci o mare iluzie alcătuită din reprezentările, „socotințele” minții omenirii căzute în întunericul apărut din ruperea omului de Dumnezeu, „Lumina lumii”.

Când mintea omului refuză să se miște, conform firii sale prin creație, spre Dumnezeu, se predă simțirii care o face să rătăcească la suprafața celor supuse simțurilor și să se amăgească cu fel de fel de născociri pe care le consideră „plăcute la vedere” și „bune de dorit”... De acest întuneric al minții ne mântuiește Dumnezeu în Biserica Lui, dacă voim să-L primim pe Fiul și să credem în numele Lui.
Și încă o precizare: acest întuneric al păcatului nu este „întunericul” pe care l-a despărțit Dumnezeu de lumină la Facerea Lumii - Cosmos. Acela era un întuneric tainic pe care omul era chemat să-l cunoască în tăcerea minții, pe măsură ce ar fi crescut cu duhul în Duhul Sfânt, Suflarea lui Dumnezeu Cel Viu în sufletul său.

Așadar, Domnul, Biruitorul lumii acesteia biruiește „Lumea” cu și în fiecare om care Îl primește ca Domn și Dumnezeu al Său și se leapădă de binele pe care îl caută în afara lui Dumnezeu, chiar dacă apelează la El ca să-l obțină. Atunci învăţ să mă lepăd de mine, de lumea din „capul meu”, de întipăririle ei din mintea mea. Un Părinte spunea că „Lucrurile lumești”, adică privite și folosite fără vederea înțelegătoare a „gândul lui Dumnezeu” din ele și prin ele, „își sapă în gândire amintirile așa cum picioarele omului care umblă în zăpadă își lasă urmele pașilor în ea. Soarele sau apa le șterge. Întipăririle pătimașe (din gândirea omului) sunt șterse de Lumina lumii, Hristos Domnul, de apa pocăinței (lacrimile) și de străpungerea fierbinte a inimi”...
Când lucrez Poruncile, când sunt atent la ele și la mine, când încerc să fiu onest cu mine clipă de clipă, și refuz să mai fug de povara încercărilor, nu fac altceva decât să mă eliberez, să mă lepăd de toate schemele și tiparele minții prin care credeam că mă protejez de suferință amețindu-mă cu plăceri efemere și frivole.
Încetând să mai fug de suferința clipei prezente în Numele Lui, intru în bucuria de a fi cu El indiferent ce anume mi se întâmplă sau fac.
Fericirea pe care ne-o dă Dumnezeu nu e circumstanțială, nu e legată de ce ni se întâmplă, ci de trăirea în Fața lui Dumnezeu, în Prezența Lui. Și gustul bucuriei este diferit în funcție de ce trăim Acolo: pocăință, recunoștință, nădejde, dorință...
Atunci începem să gustăm (de fapt e doar o pregustare) odihna pe care o făgăduiește Domnul celor osteniți și împovărați care merg la El: odihna de a nu mai face lucruri care să te facă bun, merituos. Lepădarea de sine aduce cu ea eliberarea de sub tirania imaginii de sine pe care lumea aceasta ne-o impune și ne-o cere ca să reușim în viață”. Acum putem lua povara Lui care este marea și gratuita Sa iubire.
O, Doamne, și când te gândești de câte ori nu amânăm sau chiar, Doamne ferește, ratăm intrarea rămânând la poartă sau plecând iarăși în lumea aceasta ca să ne învrednicim singuri! (MS)

71. A trai automat, cum ne imping senzatiile si perceptiile, este un pacat de moarte

2011-11-29T09:00:00.001+02:00

Când trăim „automat”, inconștient, trăim în păcat, adică fără Dumnezeu, fără o legătură conștientă cu El. Păcatul înseamnă despărțirea de Dumnezeu și e resimțit de om prin lipirea de ceea ce-i oferă simțurile și interpretările rațiunii sale despre acestea.
A trăi „fără de păcat”, cum cerem în rugăciune și dimineața și seara, înseamnă a fi prezent, conștient, în ceea ce fac și trăiesc. Această conștiență e diferită de la un nivel la altul al lăuntrului nostru.

Când respirăm suntem conștienți și trăim o stare de recunoștință pentru asta.

Când vorbim, suntem conștienți și responsabili pentru ce spunem și ce efect au cuvintele noastre în noi și în cei din jur. Și așa mai departe.
Eu cred că păcatele unei zile de om sunt, în general, roadele păcatului nesimțirii.

A trăi automat, cum se „nimerește”, cum ne împing senzațiile și percepțiile, este un păcat de moarte pentru că suntem morți, somnambuli.
Ca urmare, pocăința de care avem nevoie urgent este să ne trezim, să cerem această trezire de la Dumnezeu prin rugăciune și să o practicăm toată ziua.

Așa vom descoperi că păcatul cel mai frecvent este cel „fără știința”, adică trăirea fără a fi conștienți de noi înșine și de iubirea lui Dumnezeu și de darurile Lui făcute nouă.

De exemplu, dacă fac un sport și, dacă mă bucur de asta și nu-mi amintesc să mă mir că pot să mă mișc, că-mi pot conduce trupul după cum vreau, că sunt viu, și nici nu mulțumesc pentru ele în acele clipe, sunt în păcat. Iar dacă, mai mult, scopul pentru care fac sport este câștigarea de premii și performanțe împotriva altora și mă mai și rog pentru asta, păcatul a devenit patimă. Dar dacă sunt conștient de darul lui Dumnezeu în fiecare mișcare a mea și fac din asta o rugăciune de recunoștință și o bucurie de a fi viu și frumos și mă uimesc și de mine și de ceilalți, inclusiv de partenerii de concurs, totul devine curat și binecuvântat! (MS)

70. Cum să iubim si cum să ne curătim inima?

2011-11-23T18:18:00.003+02:00

Serile Talpalari 22 nov, partea a II-a

Ce să înţelegem, unde era Dumnezeu atunci când noi sufeream o răutate?
Cum să iubim şi cum să ne curăţim inima?

Ce numim noi iubire este o stare plăcută provocată de nişte lucruri care ne fac plăcere.

Iubirea este Dumnezeu. Este felul de a fi al lui Dumnezeu, care nouă nu ne este accesibilă decât uneori, în anumite momente de har, când simţim că suntem iubiţi. Atunci când simţim că iubim pe toată lumea...

Foamea noastră de iubire se materializează în proiecte de manipulare a celor din jur „cum să mă iubească” ce să-i spun, ce să-i fac, ce să-i dau ca să mă iubească...

Un om cu bun-simţ zice: „Dacă Tu eşti iubire, pe Tine Te vreau. Şi până când nu vii Tu să mă înveţi iubire eu nu mai vorbesc despre iubire”...

Dar când ştiu că simţirea mea e bolnavă, nu mai judec lucrurile... Să ne punem picăturile pocăinţei, ale poruncilor... altfel n-avem nicio şansă...

Eu sunt aruncat în întunericul cel din afară. Ce simt eu nu e adevărat, ce ştiu eu nu e adevărat şi atunci ce pătrunde în întunericul ăsta al meu? Vine şi spune „Eu sunt Lumina lumii”... Şi unde mergi Tu Doamne?: „Uite pe Golgota, apoi în iad şi apoi la dreapta Tatălui”... şi facem asta şi încet încet ne transformăm... în ce? în Hristoşi, aşa cum spune Sf Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”

E greu să simţim iubire pt că simţurile noastre sunt îndreptate spre în afară. Avem nevoie să închidem încet, încet simţurile din afară şi intrăm să simţim înlăuntru...

Dacă închidem aceste porţi şi „postim” cu ele şi intrăm în tăcere, în rugăciune, în inimă,

pe măsură ce omul e onest şi se roagă e condus pe Calea lui Hristos care duce în inimă

Curăţirea inimii este împlinirea poruncilor sau renunţarea la păcat.

Porunca nr 1 este iertarea, care e şi prima formă a iubirii...

Avem nevoie să-i iertăm pe ceilalţi că nu corespund ideilor noastre...

Şi când pornim cu asta, să vrem să iertăm... descoperim că nu putem... În acel moment în care simţim că nu putem ierta, vine porunca „pocăiţi-vă că s-a apropat împărăţia”.

Eu nu mă pot pocăi cât cred că sunt bună. Dar când încep să mă rog „Doamne ajută-mă”, descopăr că de fapt, nu vreau. Şi atunci începe pocăinţa. Începutul pocăinţei este ca o uşă care se deschide singură.

E greu, pentru că trebuie să ieşim din întunericul din afară, care se foloseşte de simţurile noastre. Dar, dacă scăpăm de asta, îl vedem pe Dumnezeu...

... Să nu deznădăjduim, pentru că ne iubeşte Dumnezeu. Totul e să nu ne aşezăm în acest întuneric ca şi cum am fi în lumină.

69. Întelesurile vin după cât e de fiecare pregătit să întâlnească un Dumnezeu care nu e el

2011-11-23T12:16:00.011+02:00

Serile Talpalari, 22 noiembrie 2011, partea I

Suntem "în afară" încă de la izgonirea din rai.
Hristos a venit în lume şi a luat această condiţie "în afară", de "aruncat în lume" - pe cât i-a fost posibil pentru că s-a născut fără de păcat - şi o trăieşte împreună cu noi: El este în copilul bătut, El este în femeia violată, El este în omul ucis, El este prezent - pentru că şi-a asumat umanitatea noastră - este prezent cu trupul Lui, cu sensibilitatea Lui, în aceste situaţii.

Atâta timp cât noi Îl considerăm "în afară" pe El - că-i acolo, sus - ni se pare o crimă (El stă şi se uită la mine cum sufăr şi pe urmă zice "bravo, uite, îţi dau o coroniţă că ai îndurat toate astea pentru Mine"). Asta este o interpretare "din afară", este o interpretare în care noi nu vrem să ne mântuim, în care ochii noştri sunt învârtoşaţi, inima învârtoşată, cu urechile auzim şi nu auzim, şi nu vrem să venim la El ca El să ne tămăduiască. La El, ca ce?
Înţelesurile vin (după cum vedem şi în Evanghelia Sf Ioan, la intrarea în Ierusalim: "Acum sufletul Meu e tulburat, şi ce voi zice? Părinte, izbăveşte-Mă, de ceasul acesta. Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta. Părinte, preaslăveşte-Ţi numele! Atunci a venit glas din cer: Şi L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi. Iar mulţimea care sta şi auzea zicea: A fost tunet! Alţii ziceau: Înger I-a vorbit! Iisus a răspuns şi a zis: Nu pentru Mine s-a făcut glasul acesta, ci pentru voi. Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine. - cf. In. 12, 28-32 - deci chiar şi dacă vorbeşte Dumnezeu-Tatăl, oamenii vor auzi fiecare după cât e de deschisă inima lui să-L audă pe Dumnezeu), după cât e fiecare de pregătit să întâlnească un Dumnezeu care nu e el însuşi. Noi toţi ne-am instalat în nesimţirea şi în autonomia aceasta în care "eu ştiu", eu mă bazez pe mine. Ăsta e păcatul omului, asta e moartea omului. Această autonomie. Această încredere în "ce simt" eu, "ce gândesc" eu...

68. Răul e molipsitor!

2011-11-23T11:54:00.000+02:00

Răul e molipsitor! E lucrarea unui duh necurat, în sufletul și trupul nostru, cu voia și participarea noastră. Păcatul antrenează întreaga noastră fire și ne face să trăim o mulțime de senzații, emoții, reprezentări. Fiecare dimensiune a acestui complex de trăiri are undele ei, vibrațiile ei și se propagă în jur și căutând să se comunice cuiva.
Viața omului e trăită de fiecare persoană în parte, dar se și împărtășește, prin firea una, și celorlați, în funcție de puterea de vibrație a trăirii respective.
De exemplu, rugăciunea, însoțită întotdeauna de puterea lui Dumnezeu cea necreată, ajunge până la marginile lumii în timp și în spațiu.
Vorbele goale, în deșert, au o putere mai mică. Ajunge să nu le dai atenție și scapi nevătămat... Dar blestemul, ocara, pornografia, hulirea – fapte, cuvinte sau gânduri potențate de puterile duhurilor întunericului - au o rază și o influență mult mai mare și fiecare altfel în funcție de puterea duhului respectiv și a vulnerabilității celor atacați. Avem însă o mare știință dumnezeiască prin care putem să nu fim vulnerabili...
Demonii „specializați” pe desfrâu, mai ales pe formele împotriva firii, sunt dintre cei mai puternici pentru că ei atacă viața omului, darul lui Dumnezeu cel mai de preț. Și vulnerabilitatea omului e mai mare aici pentru că e mai ispitit de ce nu „are voie”! Sau pur și simplu e vulnerabil din neștiință, sau din prostie, cum se spune la mine în sat: crede că poate încerca o dată, să vadă cum este. Numai o dată! Și vrăjmașul îi mai dă și asigurări că poate renunța oricând...
Senzația de plăcere e foarte puternică, e paralizantă pentru conștiință și-l poate înrobi până la îndobitocire dacă nu a apucat să guste din bucuria spirituală de a fi om, de a iubi și de a fi iubit, de a prețui și de a fi prețuit, de a avea o misiune pe lume și de a se bucura liber de darurile vieții de acum și din veci. Numai omul poate avea putere împotriva plăcerii. Dar numai dacă devine om și nu cade în cea de dobitoc. (MS)

67. Noi facem poruncile ca să avem în noi prezenta, puterea si lucrarea Celui Bun!

2011-11-21T16:29:00.002+02:00

E nevoie de mult exerciţiu ca să fim buni şi acest exerciţiu se numeşte asceză în Biserica noastră. Această luptă, acest exerciţiu permanent presupune un efort conştient şi liber de a răstigni în noi pornirile egoiste şi chiar fireşti (când sunt după firea căzută) pentru a face, în schimb, poruncile lui Dumnezeu.
Noi nu facem poruncile ca să fim buni, ci ca să avem în noi prezenţa, puterea şi lucrarea Celui Bun! Atunci El va lucra cu noi, prin noi, pentru noi, spre bucuria noastră şi a celor din jurul nostru!
Când căutăm virtuţile, putem cădea în mândrie sau deznădejde. Când Îl căutăm pe Domnul, Care e ascuns în poruncile Lui, nici un pericol nu ne paşte. Până învăţăm asta, cam avem de suferit!

Aşadar, să schimbăm direcţia dinspre noi spre Domnul şi să facem ce credem şi ştim că I-ar plăcea, indiferent dacă suntem sau nu "autentici", dacă ne doare sau nu! El va judeca şi El va face schimbarea, transformarea după care tânjim! Nu voia preotului transformă pâinea şi vinul în Sfântul Trup şi Sânge, deşi e strict necesară, ci lucrarea lui Dumnezeu! (MS)

66. Despre Psaltire

2011-11-19T15:50:00.001+02:00

Serile Talpalari din 21 sep 2011, Iaşi

invitat, pr. Hrisostom Rădăşanu

pr. Constantin Sturzu, Maica Siluana Vlad

„Psaltirea îţi aduce acea dimensiune supraomenească de a fi viu, de a fi bucuros, de a te bucura că eşti indiferent de ispită.”
„Psaltirea te duce în adâncul din tine unde nu te tulburi, cu condiţia să accepţi toată suprafaţa, toate valurile, şi cele exterioare şi cele interioare.”
"Nu există bucurie dacă suntem dependenţi de ceea ce spunem noi că este viaţă... Viaţa noastră nu e povestea vieţii noastre... Psaltirea ne ajută să descoperim că viaţa noastră nu este povestea vieţii noastre... Viaţa mea este întâlnirea mea cu Dumnezeul meu şi împreună-vieţuirea cu El."

65. Viata oricărui om poate deveni viata unui sfânt!

2011-11-18T21:00:00.001+02:00

Acum mintea ta caută Sensul și încă nu știe drumul spre lăcașul Lui: inima omului. Acceptă și binecuvintează-ți calea și „povestea vieții” tale de până acum pentru că tot ce ai lucrat și adunat în ea să devină „povestea mântuirii” tale. Știi, viața oricărui om poate deveni viața unui sfânt! Doar să vrea omul să-L primească pe Domul ca Domn și Dumnezeu al vieții sale.
Da, a trecut vremea credinței „orbești” a copilului nevinovat! Iată, trece și cea a „îndoielilor” inerente adolescentului tras și chiar sfâșiat de puterile necunoscute care-i năvălesc ființa și-i răstoarnă adăposturile construite de copil. Nimeni nu poate trece senin prin acestă perioadă în care ne pomenim că „zestrea” părintească ne împovărează cu așteptări care nu sunt ale noastre, iar „ofertele” lumii” ne amețesc și descentrează... Și cât de dureros e să crezi că nu ai decât două ieșiri: obediența sau revolta! Și să descoperi că ambele erau doar uși desenate cu creta pe ziduri groase de beton...
Și ce mângâiere când, revenind la Tatăl nostru Cel din Ceruri, descoperim că ne-a iubit mereu și că ne-a așteptat răbdător să învățăm să ne ascultăm dorul inimii. De îndată ce ne îndreptăm atenția către înăuntru, către inima noastră, auzim, vedem, înțelegem ce căutăm aici, pe pământ, chiar dacă doar în „ghicitură”. Atunci ne vor ieși în Cale trimișii Lui pe care îi vom recunoaște, auzi, crede și urma pentru că sunt frații noștri mai mari, cei ce s-au întors înaintea noastră acasă, sau nici n-au plecat și nici nu s-au îmbolnăvit de invidie pentru rătăcirea noastră... De la ei vom învăța să ne unim cu Domnul, Care ne va însoți în coborârea la iadul din noi pentru a călca moartea adunată și asumată cu moartea Lui și cu moartea noastră față de păcat și risipire în plăceri sau idealuri efemere.
Cum poți ajuta? Privind fiecare om viu care-ți apare sau este în calea ta, în viața ta, din această perspectivă: un pelerin, ca și mine, pe Cale. E o perspectivă din care vom auzi și înțelege vocea lăuntrică a iubirii și dăruirii de sine fără ascultarea căreia nu putem intra în Bucuria făgăduită nouă de Domnul!
Nu te teme că făcând voia Domnului, lăsându-te în voia Lui, poți deveni pasiv. E în noi o fantastică împotrivire la acestă lăsare și biruirea ei e o activitate intensă! Apoi, când depășim împotrivirea și ne lăsăm în această voie descoperim că e o lucrare, o împreună lucrare cu Dumnezeu. E și lucrare și odihnă. Merită să guști asta! (MS)

64. A trece peste, înseamnă a crede că locul întâlnirii este în altă parte

2011-11-18T09:55:00.001+02:00

Taina întâlnirii cu El și a purtării crucii cu El stă în acceptarea necazurilor, în trecerea prin necaz cu toată atenția, cu toate simțirile, cu toată ființa. A trece peste, înseamnă a crede că locul întâlnirii este în altă parte. Or, locul întâlnirii este în necaz, pentru că acolo a făgăduit că ne va mângâia, acolo a făgăduit că ne va da biruința Sa. De fapt, asta este o față a crucii noastre: Acceptarea răului pe care ni-l facem singuri sau unii altora ca pe loc de luminare și trezire la conștiința neputinței de a fi buni și iubitori, așa cum ne cere Dumnezeu. Acolo vom striga: „Doamne, eu nu pot, Tu poți și vrei să faci împreună cu mine aceasta! Ajută-mă! Și slavă Ție că prin acest necaz nu m-ai lăsat să pier în ucigătorul „eu pot”!
Dumnezeu ne-a dăruit să ne cunoaștem neputința pentru ca să devenim asemenea Lui, să ne îndumnezeim, să primim în vasul nostru de lut, dumnezeirea Lui.
Dacă ne-ar fi creat atât de puternici pe cât ne dorim uneori în delirurile noastre, am fi pierit plini de acea putere creată și, ne-am fi chinuit în veci construind scenarii virtuale, în care nici n-ar fi mai contat că nu ucidem pe nimeni viu... am fi ucis mereu și mereu adversari virtuali, „desene animate”, tremurând de satisfacție că ce puternici suntem, că suntem „cel mai tare” ...pentru că n-am fi avut cum să însetăm după comuniunea cu Cel Ce ne-a creat ca să ni Se dea nouă prin harul Său, puterea SA cea necreată!
Să îndrăznim să trecem prin toate necazurile pe care le întâlnim pe Cale, fiind atenţi să nu ne provocăm noi vreunul și să nu alergăm după ele pentru cele ce ni s-au scris în subconștient.
Să scoatem cele de acolo și le dă Domnului să le curețe, să le lumineze. Spunea un Părinte că sfinții nu au subconștient. Nu mai au! L-au luminat cu Lumina după care însetăm! (MS)

63. Chimia, trairile si sentimentele noastre sunt cateva din delicatele corzi ale fiintei umane

2011-11-16T10:38:00.000+02:00

Chimia, trăirile și sentimentele noastre sunt câteva din delicatele corzi ale ființei umane capabile să prindă, să simtă și să redea iubirea din graiurile neauzite ale lui Dumnezeu către și pentru om și lume.
Sentimentele nu sunt mai presus de „ființialitatea” noastră, ci chiar o dimensiune, o componentă a „substanței” sale. Nu există nici o mișcare a sufletului fără o componentă în trup. Sufletul nu are existență dezîncarnată. Experiențele din afara trupului sunt, toate, legate de condiția de muritor pe care o avem prin cădere. Nu poți cânta o melodie fără trup sau fără un instrument muzical. Durerea vine de la felul în care cânți sau îți acordezi instrumentul. Dacă simți o dezamăgire la gândul că dulcea durere din piept din vremea rugăciunii e simțită cu inima de carne, e semn că nu ți-ai acordat, încă, inima de carne la voia lui Dumnezeu Care ne-a creat cu trup și suflet pentru a ne oferi dumnezeirea în acest locaș. Dumnezeu Fiul nu S-a întrupat ca să ne smulgă din trup, ci ca să ne înalțe cu trupul la condiția de fii în Fiul!
Când citești despre trăirile sfinților în duh, despre stările duhovnicești izvorâte din răpirile Duhului Sfânt, nu te grăbi să le cauți înțelesuri psihologice, raționale sau să le compari cu trăiri de ale noastre. Și nici să le disprețuiești pe acestea. Acolo se întâmplă „lucruri” care încă nu s-au suit la mintea omului și care sunt și ele doar pregustări, pentru că adevărata lor trăire se va împlini după Înviere, când vom fi vii și în trupul nostru. Acum, dintre muritori, doar Maica Domnului a atins această condiție pentru care Biserica trăiește clipă de clipă durerile nașterii. Și tu ești mădular al acestei Biserici! Și tu trăiești aceste chinuri în credința și nădejdea celor făgăduite și deja arătate celor ce au urechi de auzit și ochi de văzut!
Acum, important pentru noi cei ce ne nevoim sau chinuim pe Cale, este să fim credincioși chemării lui Dumnezeu întipărită ca dor nestins în chiar carnea inimii noastre, și să nu uităm nici o clipă că noima, rațiunea trupului nostru este să devină Templu al Duhului Sfânt și alăută a Sa!
Numai așa vom și birui ispitele „de-a stânga” și pe cele „de-a dreapta” și vom înainta cu smerenie, răbdare și bucurie pe Calea cea strâmtă care ne duce în Viața cea Veșnică. Adică în Viața cu și ca Dumnezeu! (MS)

62. Daca ramanem sub lege, traim cele ale ei

2011-11-16T10:31:00.001+02:00

Să lupți mereu să fii onest cu tine, să te arăți Domnului în toate ale tale, chiar și când ți se pare că nu crezi. Necredința aceasta este rezultatul atacului demonic al îndoielii, este una „intelectuală”, legată de păreri și gânduri potrivnice credinței tale adevărate. Când spui Crezul, când te rogi, când ceri de la Domnul vindecarea, atunci mărturisești adevărata ta credință. Nu te teme: mărturisirea cu buzele, în ciuda „convingerilor” din clipele de ispită, este un adevărat martiriu. Atunci te lepezi de tine, cel ce poftește „ușurarea” psihică venită de la păcat, și urmezi Domnului prin pură credință. Să arăți mereu Domnului aceste atacuri și să nu te lași biruit în sensul de a te ascunde de El.
Diavolul Îl vede pe Domnul, și ți-L prezintă și ție, ca fiind Unu ce nu-l lasă pe om să trăiască. Numai că e ușor să-i arătăm vrăjmașului că minte: cum nu ne lasă să trăim? Când ai ales păcatul, te-a împiedicat, Ți-a dat peste mână? Te-a orbit? Te-a paralizat? A tunat la tine? Te-a trăznit? Sau ți-a lăsat libertatea și nu ți-a luat nici inteligență cu care te ascunzi de oameni, nici capacitatea de a simți în trupul tău plăcerea... Tot ce punem în „cârca” lui Dumnezeu e doar ce urmează păcatului ca act așezat în legea cauzalității. Dacă rămânem sub lege, fie în forma ei înaltă, a Vechiului Testament, fie în forma ei materială, psihică sau socială, trăim cele ale ei.
Vei fi liber numai dacă alegi viața în Hristos Domnul, Cel ce ne-a adus harul care ne scoate de sub lege!
Nu te teme!
Crede numai și Domnul va lucra cu fiecare firișor de osteneală din partea ta! Alege să trudești la chemare Lui, la rugăciune și la împlinirea poruncilor, indiferent de ce-ți spune gândul potrivnic. Pe acesta nu-l asculta și mărturisește-l mereu cu curaj și nădejde Domnului. Și chiar și pe cele ce sunt, sau par, hule să le arătăm Lui și să cerem prin rugăciune să ne vindece de ele.
Nu te teme!
Dumnezeu te iubește profund și fără limite!
Nu există păcat al tău care să-L alunge pe El de la iubirea pentru tine! (MS)

61. Toate problemele vietii noastre in timp au rostul de a deveni loc de intalnire cu Vesnicia

2011-11-16T09:52:00.001+02:00

Nu putem intra în Împărăţie dacă Îl învățăm pe Dumnezeu cum să ne rezolve problemele și cum să ne aranjeze viața, întâlnirile, caracterul nostru și al celor din jur...
Toate problemele și evenimentele vieții noastre în timp au rostul de a deveni loc de întâlnire cu Veșnicia. Altfel e timp pierdut și locuri de „experimentare” a chinului, a întunericului și a scrâșnirii dinților ca daruri ale lui Dumnezeu pentru a ne trezi și a urî păcatul.
Dar atenție: nu chinul ni-l dăruiește Dumnezeu, sau cele amintite mai sus, ci libertatea de a alege să trăim „după mintea noastră”, ceea ce ne duce, în robia voii noastre, robită de voia celui viclean, sau după mintea Lui, devenită accesibilă oricui voiește să se lepede de sine, prin Hristos Domnul în Biserica Lui. Durerile și necazurile vieții devin daruri când înțelegem că sunt consecințele alegerilor noastre, prezente sau trecute, și că dor doar pentru a ne trezi și a alege Bucuria și Pacea, și Iubirea!
Iar dacă voiește cineva aceste daruri, îl sfătuiesc să înceapă prin a cere credință și răbdare! Prin aceste daruri primim lumina și priceperea, adică harul care ne învață ce să facem mai departe... (MS)

60. Primul dar pe care ni l-a facut fiecaruia

2011-11-16T09:47:00.000+02:00

Fă Doamne, ca toți să înțelegem și să simțim că primul dar pe care ni l-ai făcut fiecăruia, este acela de a fi existență personală, de a fi eu pentru mine și tu, pentru Tine! (MS)

59. Dumnezeu Se poate "amesteca" in cele mai mici gesturi si ganduri ale noastre

2011-11-16T09:27:00.001+02:00

Omul fuge de Hristos pentru că nu se îndură să renunțe la micile plăceri de câteva clipe, care par ieșiri din timp și din durere, și nu crede că Dumnezeu Se poate amesteca așa, în cele mai mici gesturi și gânduri ale noastre.
Pe măsură ce omul descoperă că nu poate ieși din închisoarea dependențelor sale de lucruri pieritoare și dăunătoare în care se zbate, devine tot mai pregătit pentru a-L auzi și asculta pe Dumnezeu. Pe Dumnezeul Cel Viu Care-Și dă Viața Sa omului, și vine efectiv și Se sălășluiește în el, și trăiește cu el, toate ale sale: de la respirație până la Inspirație!
Cu El, lecțiile pe care le ai de făcut devin liturghie! Cu El, relația cu părinții devine iubire, chiar dacă, de multe ori, răstignită! Cu El, păcatul devine moarte și ura păcatului devine o formă a nașterii de sus!
Lumea fuge de Hristos pentru că a ales să inventeze, crezând că e creator, surogate de hrană fie trupească (produse „identic naturale”), fie sufletească (artă și relații urâte și vulgare), fie duhovnicească (consumă ce le oferă duhurile întunericului)...
Lumea fuge de Hristos pentru că fuge de Dumnezeu dorind să-și fie sieși dumnezeu! (MS)

58. De ce ne sunt bolnave dorintele?

2011-11-14T21:12:00.002+02:00

Ne identificăm cu dorințele noastre bolnave și asta ne face nefericiți indiferent dacă o dorința ni se împlinește sau nu. Când nu ni se împlinește suferim cu gândul la ce am fi câștigat dacă ni se împlinea, iar împlinirea unei dorințe o face să dispară ca energie sufletească și ne trezim goi și flămânzi căutând mereu alte dorințe...
De ce ne sunt bolnave dorințele? Pentru că sunt îndreptate spre obiecte și nici un obiect - fie el lucru, ființă, acțiune, simțire sau chiar și Dumnezeu privit ca „obiect” al gândului nostru - nu poate umple golul apărut în inima omului după ruperea de Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dăruit această putere de dorire ca să-L dorim pe El ca Persoană și prezența Sa ca să ne împărtășim de viața Lui. De El ca Viață.
Or noi dorim darurile și fugim de Dăruitor pentru că nu ne este confortabil să trăim în fața unui Subiect, nici măcar în fața noastră ca subiect, în fața propriei conștiințe, nu ne e ușor să trăim, și alegem uitarea, înecarea în senzațiile oferite de prezența obiectelor și identificarea cu aceste senzații.
Luând o dorinţă şi oferind-o Lui, ne oferim chiar viața cuprinsă în ea și aceasta s-a vindecat fiind îndreptată către Dumnezeu și nu către un obiect. Aceasta e împreună trăirea vieții noastre cu Domnul. (MS)

57. Jertfirea dorintei ne muta in alta dimensiune a vietii si a mintii noastre

2011-11-14T21:03:00.000+02:00

Jertfirea dorinţei ne mută, efectiv, în altă dimensiune a vieții și a minții noastre. Când dorim ceva, fie „bun” (adică ne place), fie ”rău” (adică nu ne place), ne proiectăm pe lumea reală propria viziune și credință (da, da, credința din neamul credinței din afirmația „eu am credința mea și nu am nevoie să merg la Biserică”). Astfel lumea devine „lumea aceasta”, lumea deformată de patimile noastre, de „hărțile” din creierele noastre. Lumea care se naște în mințile noastre bolnave și se întrupează în evenimentele din jurul nostru...
Când renunțăm la orice dorință „în Numele Domnului”, ieșim din „hartă” și ne deschidem unei vederi și simțiri noi, care nu vine de la simțuri, ci de la mintea unită cu Dumnezeu în Numele Domnului.
E ceva ce nu poate fi redat cu ușurință în cuvinte pentru că înțelesurile acestora sunt captate de „antenele” hărții și contaminate de gândurile pătimașe ale fiecăruia.
Trăirea însă, experierea pe viu a ceea ce urmează acestei jerfe, este nouă și duhovnicească pentru că e alimentată de energiile necreate aduse în noi de Numele Domnului.
Iar când invocăm numele Domnului pentru împlinirea dorințelor noastre riscăm să luăm numele Domnului în deșert dacă acele dorințe nu sunt legate de dorirea Lui și a poruncilor Sale. Și, deșertul va fi cu atât mai cumplit cu cât va fi mai deșartă dorința... Să luăm aminte la asta! (MS)

56. Nu ascult soapta lui Dumnezeu pentru ca in mine cineva urla: Acum!

2011-11-14T17:56:00.000+02:00

Calea îndumnezeirii e pentru toţi oamenii. Toţi sunt chemaţi, fără nici o excepţie. Numai că, aflăm în cuvântul Domnului, "puţini sunt aleşi"! Cum aşa, se întreabă mintea răzvrătită a omului? De ce nu mă alege şi pe mine? De ce a mai pus setea asta în mine, dacă mă refuză? De ce mi-a dat să gust din dulceaţa harului dacă acum mor de sete în deşertul dorului neîmplinit?

Iată cum ne ţine mintea noastră prizonierii unui mod de a fi centrat pe nerăbdare! Acum vreau! Aşa vreau! Nu ascult şoapta lui Dumnezeu pentru că în mine cineva urlă: Acum! Şi cu cât am pornit cu mai multă hotărâre pe Cale, cu atât urletul e mai puternic.

Acesta este glasul ispititorului! Dacă vom fi puţin atenţi la istoria credinţei nostre, îl vom auzi cum se insinuează de două mii de ani încoace încercând să răstoarne orice început bun! De fapt, e acelaşi glas de la începutul istoriei omeneşti! E glasul care insinuează că Dumnezeu nu e chiar aşa de bun, că poruncilor Lui le lipseşte ceva, că iată ce profunzi suntem noi şi ce lucruri mărunte şi nesemnificative ne cere El! Auzi, noi însetăm de Absolut şi El ne cere să ne iubim aproapele care e pur şi simplu un ratat şi un rău! Sau: asta trebuie să fie o deformare a Adevărului, făcută de suflete rău voitoare! Da, da, asta e Biserica şi oamenii ei care vor să ţină poporul în întuneric! Trebuie să ne salvăm! Să facem ceva! Să reformăm Biserica, sau să ne centrăm pe noi înşine şi pe setea noastră de Dumnezeu!

Sau, când suntem mai cuminţei, să mergem la acele "seminarii care urmăresc conştientizarea a ceea ce suntem, pe parcursul a trei zile"! Că doar n-o să stau să putrezesc de vie într-o viaţă casnică în care trebuie să-mi binecuvântez soţul imatur emoţional şi să spăl vase când pot, în trei zile, să ajung să gust tăcerea minţii şi să aflu cine sunt şi cum sunt!

Ce avem de făcut? Să alegem să fim aleşi de Domnul şi Stăpânul vieţii noastre, alegând calea smereniei, a ascultării, a iertării şi răbdării, a traversării deşertului lăuntric cu ochii aţintiţi la Domnul atât de prezent în poruncile Lui, uitând de noi şi de fascinaţia de sine!

Acum, ispitele vor fi mai mari şi, mai ales, de-a dreapta! Vei fi tot mai provocat să alegi metode mai "rapide" şi mai "spirituale" de luminare! Dar tu să ştii şi să nu uiţi, că Rugăciunea în Biserică, e singura cale sigură spre scopul vieţii noastre: îndumnezeirea!

Să acceptăm cu smerenie şi cuminţenie, că suntem mici şi netrebnici, dar să nu uităm că suntem iubiţi şi slujiţi de Însuşi Dumnezeu făcut Om ca noi să ne facem dumnezei ca El şi în El! Să învăţăm să avem răbdare pe Cale aşteptând venirea Domnului în acest vas de lut care suntem, cum şi când voieşte El! Noi să facem partea noastră!

Nu în noi se află răspunsul la întrebarea "cine sunt", ci în El! Pe El să-L ascultăm! Să facem, cum ne învaţă Măicuţa Lui, Tot ce ne va cere şi nu vom fi dezamăgiţi! (MS)

55. Crucea inseamna rastignire si moarte si inviere

2011-11-14T17:32:00.001+02:00

Nu ştim, nu vrem, nu putem împlini porunca iubirii aproapelui care, în aceste vremuri, e privit mai mult ca vrăjmaş… De ce ? Pentru că nu am înţeles şi nu am acceptat crucea!

Crucea înseamnă răstignire şi moarte şi înviere.

Ce să răstignim?

Să răstignim teama că vom fi călcaţi în picioare şi dorinţa de a părea înainte de a deveni cei ce suntem deja doar în dorul inimii nostre!

Să răstignim dorinţa de a fi desăvârşiţi fără a creşte în Domnul cu răbdare.

Să răstignim nerăbdarea. Atunci vom muri nouă înşine şi vom trăi, pentru acele clipe, minute, ore sau zile, doar atârnând de Domnul! Uneori ajunge să binecuvântezi în ciuda oricărei alte simţiri! E în această hotărâre şi ascultare o adevărată moarte a egoului! Dar pe aici ajungem la bucuria învierii în Hristos. Pe aici pricepem logica Lui, gândul Lui şi dorim să devină al nostru!

Să avem răbdare cu noi! Există "o cale de a sta natural şi firesc, chiar şi în mijlocul celor mai nefireşti oameni"! E Crucea! Şi pe Cruce este Domnul înviat Care ni Se dăruieşte în tot chipul ca să descoperim că Bucuria a venit şi vine numai prin această cruce!

Totul e simplu şi nu e deloc dramatic, când învăţăm să fim smeriţi, realişti, oneşti şi să credem în făgăduinţele Domnului.

Dar această devenire durează pentru că ea se scrie în trupul nostru, în celulele noastre şi, pentru asta, trebuie să se şteargă mai întâi vechea informaţie.

Sinapsele vechi sunt foarte puternice pentru că au fost mereu alimentate cu informaţie şi energie. Acum toate ale noastre o iau mai întâi pe acolo! Dar, încet, încet, cu harul lui Dumnezeu, se formează sinapse noi, deprinderi noi, trup nou! El, Domnul le face pe toate noi! Numai noi să-I facem loc, să-L primim şi să conlucrăm cu El! (MS)

54. Daca vei "citi" cele ce se petrec in viata ta prin schemele trecutului, ele vor continua să fie ce au fost! Dacă le vei citi dupa legea Duhului, ele vor deveni ceea ce mintea ta nici nu poate concepe.

2011-11-13T14:15:00.003+02:00

Omul vechi e robit egoului său, sinelui său existenţial, care s-a format în lupta dureroasă cu lumea şi cu viaţa trăită fără Dumnezeu. El, egoul, şi-a format un stil de a fi în lume, care se bazează pe deprinderi, apucături, scheme, sau cum vrem să le numim, întrupate, scrise în memoria noastră afectivă inconştientă, în creierul nostru, de unde ne comandă ce şi cum să facem ca să nu "ne lăsăm" şi să obţinem ceea ce dorim. El e obsedat de dorinţele şi drepturile lui şi caută pe orice cale: violenţă, manipulare, linguşire, viclenie, minciună, patetism etc., să-şi împlinească nevoia de a fi iubit şi preţuit de cei "dragi"! Şi, cu cât e mai "ingenios", cu atât e mai dezamăgit. Orice ar face, iese prost. Şi mereu la fel. De ce? Pentru că aceste scheme de atitudine şi comportament în faţa evenimentului dureros sunt construite pe privirea mecanică a realităţii. Realitatea este, pentru ego, o înlănţuire de cauze şi efecte. Dorinţa subiectivă a omului de a ieşi din legea blestemului înscris în legea cauzalităţii, se loveşte de zidul realităţii nemiloase!
Lumea, privită fără Dumnezeu, fără Prezenţa Lui lucrătoare acum şi aici, rămâne pentru om o înlănţuire de obiecte legate între ele prin legile creaţiei, pe care le consideră "obiective", adică între obiecte şi cu totul independente de voia subiectivă a Creatorului sau a destinatarului credinţei. Omul căzut nu pricepe şi nu percepe prezenţa lui Dumnezeu în lumea pe care a creat-o ca pe un mesaj către om şi ca pe un ospăţ la care nu doar îl invită pe om, ci se şi dăruieşte pe Sine ca mâncare şi băutură dătătoare de viaţă. Mai întâi Se dăruieşte ca gând, ca prezenţă iubitoare plasticizată în cele făcute bune foarte pentru iubiţii Săi fii, oamenii, ca apoi, în vremurile de pe urmă, să Se dăruiască întreg în Trupul şi Sângele Fiului făcut Om pentru ca noi să avem Viaţă în noi. Belşug de Viaţă!
Când tu sau eu, sau oricare omuleţ însetat de Bucurie şi iubire - acceptăm realitatea "aşa cum este", ne eliberăm, de fapt, de "citirea" ei după schemele "scrise", întrupate, în creierul nostru ascuns şi nespus voinţei libere. În aceste momente, lipsiţi de orice "sprijin" din trecut, vulnerabili, dar vii, strigăm la Domnul şi binecuvântăm, în ciuda oricărei "dovezi" exterioare.
Tu te-ai ancorat în credinţa cea dinlăuntru şi în nădejdea în cele ce nu se văd, dar sunt făgăduite de Domnul. Dacă vei "citi" cele ce se petrec în viaţa ta prin schemele trecutului, ele vor continua să fie ce au fost! Dacă le vei citi după legea Duhului, ele vor deveni ceea ce mintea ta nici nu poate concepe.
Nu te strădui să înţelegi acum, ar fi ca atunci când cineva ar dori să înţeleagă ce spune cel din faţa lui după primele două cuvinte din discursul care ar trebui să dureze cinci minute! Când binecuvântezi, evenimentul dureros încetează să mai fie, efectiv, doar efectul unor cauze din trecut, devenind ocazia unui viitor cu Domnul! Dumnezeu vine şi lucrează în evenimentul tău împreună cu tine, şi rezultatul îl vei vedea în viitor, nu în trecut. Acum, în prezent e nevoie doar să-L chemi şi să binecuvântezi toate, ca să vină Duhul Său Cel Sfânt să sfinţească tot ce numeşti tu!
Dacă omul la necaz întreabă "De ce mi se întâmplă mie asta?", nu va putea obţine un răspuns decât de la trecutul său, pe care îl poate "citi" orice duh căzut şi-l poate "sufla" oricărui "ghicitor amator"! Întrebarea pe care şi-o pune omul nou este: "Doamne, pentru ce îngădui Tu acest lucru? Ce vrei să-mi spui? Ce ceri de la mine?". Şi vom afla că nu cere decât să-L primim ca Domn şi Dumnezeu al nostru, ca să lucreze cu noi la răspunsul pe care noi înşine îl vom da în viitor. Răspunsul Lui e profetic, are rădăcină în viitor, în făgăduinţele pe care ni le-a făcut! (MS)

53. Cele ale lumii acesteia pot fi otrava sau leac, dupa cum sunt cu sau fara Domnul!

2011-11-13T13:33:00.004+02:00

Fără Domnul toți suntem ca niște copiii neștiutori de ce facem și de ce. Şi El ne-a adus puterea să devenim copii ai Lui, spontani și plini de încredere în Tatăl nostru Cel Ceresc!
Cu Domnul, durerea e naștere, trezire, creștere, iubire.
Când înveți să accepți toate și să binecuvântezi pe Domnul pentru toate, când primești orice ți s-ar întâmpla ca și când ar veni din Sfântul Potir în care ni se oferă Viaţa cea adevărată, totul se schimbă. Cele ale lumii acesteia pot fi otravă sau leac, după cum sunt cu sau fără Domnul! (MS)

52. Omul a fost adus la existenta ca sa se bucure de iubire, sa iubească si sa fie iubit

2011-11-12T19:22:00.001+02:00

Dumnezeu ne dă iubirea Lui, iubindu-ne și dându-ne putere să iubim și noi, să-L iubim pe El și pe aproapele nostru.
Iubirea nu este un sentiment, adică o putere a firii noastre, ci o putere încredințată persoanei noastre de către Dumnezeu. Cu această putere, care e a mea ca subiect și nu ca fire, eu pot să vreau sau să nu vreau să mă comport iubitor.
Dacă noi, ca persoane, suntem bolnavi și viețuim la nivelul de individ, comportamentul nostru e dictat doar de impulsurile firii prelucrate rațional doar în măsura în care slujim firea căzută: să ne fie nouă bine, adică plăcut. Acest fel de a fi și de a trăi ne produce suferință, pentru că în adânc, chipul lui Dumnezeu din noi suspină după condiția de fiu al lui Dumnezeu, după iubirea scrisă ca potență în noi și făgăduită prin creație nouă… Asta ne împinge mereu să facem gesturi care să semene cu ceea ce știm că înseamnă iubire, dar nu este iubire, pentru că mobilul e tot egoist...
Câtă vreme vom rămâne la stadiul acesta de existență individuală, în care suntem „numai trupuri”, orice lucrare a binelui va fi bolnavă, orientată spre „binele” egoist.
Iar prin iubire vom înțelege doar acele sentimente de atracție sau atașare (de fapt, dependență), însoțite fie de folosirea celuilalt ca obiect al nevoilor noastre egoiste, fie ca subiect care să ne confirme că suntem importanți și valoroși…
Vindecarea ne-o aduce Domnul prin Jertfa Lui, care ne dă puterea, dacă vrem, să iubim cu iubirea Lui, cu El, în El, prin El! (MS)

51. Relatiile dintre noi suntem chiar noi!

2011-11-09T14:09:00.002+02:00

A fi persoană înseamnă să fii una cu celelalte persoane ale firii tale cea una, în deplină comuniune cu Dumnezeu. Pentru noi, cei ce cunoaștem din experiență numai existența individuală, firea pare și e simțită ca fiind sfâșiată în porții inegale de care ne „ținem cu dinții” și pentru care ne luptăm fără milă și fără scrupule cu oricine ne amenință „confortul” psihologic din ea, adică rația de plăcere care să ne dea o motivație pentru a fi, în ciuda suferinței care ne strivește. Ca să trecem de la existența individuală, la cea personală, ca să trecem de la a fi persoană în potență, la cea în act, avem nevoie să ne naștem din nou, din Duh și Adevăr, (ceea ce am și făcut în Botez și Mirungere) și să ne hrănim cu Dumnezeu ca să creștem în El până la vârsta omului desăvârșit, a Omului Hristos!
Împlinind poruncile, acum pe cea a iertării și binecuvântării, facem primii pași dincolo de granițele individuale și descoperim cu uimire că relațiile dintre noi suntem chiar noi și că alegând noi să ne schimbăm, să ne vindecăm, ni se vindecă și relațiile. Apoi urmează descoperirea că viața celuilalt este viața mea! Și că a cere binecuvântarea lui înseamnă a cere și a primi binecuvântarea vieții mele! (MS)

50. Sa punem in fiecare zi „inceput bun”

2011-11-07T21:15:00.000+02:00

Să avem mintea ridicată la acest dumnezeiesc scop al vieții noastre, sfințenia, dobândirea Duhului Sfânt, dar să fim atenți la „primul pas” cum ne explică Părintele Sofronie „metoda” Sfântului Siluan. Adică, fiind mereu conștienți de scopul final al vieții noastre, să punem în fiecare zi „început bun” care constă în petrecerea acesteia, „fără de păcat”! Asta înseamnă lucrarea celui mai mic gest cu gândul la Dumnezeu și la voia Lui, trăirea fiecărui fior de viață în rugăciune și refuzul deznădejdii ori de câte ori cădem și ratăm mii și mii de momente și ocazii. Pentru aceasta ne-a dăruit Domnul Pocăința. Și cu ea vom dobândi virtutea îndelungii răbdări cu noi și cu aproapele. Răbdarea nu înseamnă nepăsare, ci îndurarea, cu durere deci, a neputinței și chemarea lui Dumnezeu mereu și mereu în ajutor. Așa, durerea strâmtorării căii devine bucurie sfântă! (MS)