joi, 17 decembrie 2015

241. Fa din simtirea ta sarbatoare a vietii: simti pentru ca esti viu si esti viu ca sa devii ca El, Viata ta cea adevarata

Nu te mai împotrivi! La nimic! Primește tot ce este, toată „răutatea zilei” ca din Sfântul Potir! Fii atent la ce simți și fă din simțirea ta vas al milostivirii Domnului. Îi vei simți mângâierea și vei ști că nu mai e nevoie să lupți, ci doar să primești biruința Lui. Și dacă asta va dura zile sau luni sau ani, nu deznădăjdui! Bucuria, care ne vine prin crucea asumată în numele Crucii Lui, picură în fiecare clipă în inimile deschise vieții ca dar de la El. Oricum ne-ar fi viața, ea poate fi stearpă, fără Prezența Lui, sau roditoare, dacă Îl primim.


Înțelegi? Nu ce ni se întâmplă are importanță, și nici ce simțim (simțire programată de lumea care ne-a deformat și „formatat”), ci ce facem cu ce simțim. Simțirea ne e dată ca să simțim Prezența mângâietoare și iubitoare a Celui ce ne-a dăruit-o. Și El este prezent în toate, prin toate și noi suntem în El și El în noi.
Fă din simțirea ta sărbătoare a vieții: simți pentru că ești viu și ești viu ca sa devii ca El, Viața ta cea adevărată. Și devii ca El primind ca dar de la El, fără împotrivire (pe cât posibil) tot ce-ți aduce acumul zilei! (MS)

240. Luand durerea cuiva il lipsesti de darul care vine prin ea

Luând durerea cuiva îl lipsești de darul care vine prin ea. Dacă asta ar fi fost „soluția” la suferința umană, Domnul Însuși ar fi ridicat-o de la noi când Și-a făcut-o și a Sa. Domnul face din durerea pe care singuri ne-am provocat-o împotrivindu-ne nașterii celei fără de durere, vas al mângâierii Sale.
Doamne, ajută-ne să nu prăpădim în zadar nici o picătură de durere! Învață-ne s-o punem în potirul milostivirii Tale ca s-o prefaci în bucuria Ta cea sfântă după care tânjim în adâncul inimilor noastre! (MS)

239. Viata nu e o insiruire de evenimente

Viața nu e o înșiruire de evenimente, ci RELAȚIE. Relație cu Viața Care este Dumnezeu, direct și prin toate darurile Lui. Și relații cu toți cei vii și cu toate darurile lor. (MS)


238. Durerea poate fi traita in trei feluri:

1. Ca naștere la viața divino-umană pe care instinctul de supraviețuire o consideră periculoasă și neplăcută. E o permanentă deschidere la tot ce este și vine ca dar de la Dumnezeu și devenire în El. Durerea devine ușă a bucuriei de a trece, clipă de clipă, prin ea într-un Dincolo care e Acasă.
2. Cu revoltă și acuzare. E o contaminare a minții cu informațiile puterilor căzute care ne vor mereu robi ai viziunii lor despre viață și fericire.
3. Cu eroism. E o suportare a durerii cu mândria că omul e capabil să nu se clatine sub lovituri. Dar în această atitudine omul devine „suport”, adică obiect și nu mai e subiect viu, iubit și iubitor al celor care-i vin în întâmpinare sau a celor către care se îndreaptă. (MS)

marți, 15 decembrie 2015

237. Ajută-i Doamne, pe toți copiii Tăi ca să fie cuminți pentru a avea mintea cu Tine, în Tine!

Dragii mei cei mulți care vă întrebați!
Da, poate că vă sunt datoare un cuvânt legat de „situația asta cu Rafaela”!
Îl rog pe Domnul Milei să mă lumineze, să-mi dea cuvinte articulate prin care să pot scoate din mine câte ceva din înțelesurile care acum mi se revarsă în inimă și în minte, dar ca durere. E o durere plină, plină de înțelesuri și de sens. E o dimensiune a durerii pe care încă nu am cunoscut-o. E o „crăpare de durere” pe care n-am mai trăit-o și de la care primesc o lumină încă nezărită până acum. Numai că nu găsesc cuvinte să vă vorbesc despre ele pentru că nu se ridică, sau nu coboară la nivelul gândului. Orice încercare de formulare în cuvinte se cristalizează în „Doamne Iisuse Hristoase… Când sunt împreună cu măicuțele mele (sau cu cei din jur) primesc împreună cu ele puterea rostirii cuvintelor necesare comuniunii noastre. Cuvinte de toate felurile, după necesitate, pentru că viața e o taină fără de sfârșit și ne cere s-o trăim.
Mulțumim, Doamne!
Cum a îngăduit, Domnul?
Cu durere și dragoste!
Boala și moartea Rafaelei n-au fost pedepse pentru felul ei de viață, ci daruri pe care, cu adevărat, mintea-rațiune a omului nu le poate înțelege. Dar mintea cea de dincolo de rațiune le poate primi și trăi. Cereți de la Domnul să vă deschidă ușa acelei minți și veți înțelege și veți primi totul cu pace și recunoștință. Și cu durere. Fără durere nu ne putem naște la acea nouă viață și la acea nouă înțelegere.
Da, Domnul ne-a ascuns boala Rafaelei până a fost prea târziu ca să se vindece, dar nu prea târziu că să fie loc de întâlnire mai fierbinte, mai viu, mai profund cu El și cu noi.
Rafaela a învățat, în scurta ei viață de călugăr, să fie ascultătoare și, din ascultare, a primit fără întrebări darul vieții pe care a trăit-o din plin, și la bine și la rău, cu Domnul! Și a gustat din bucuria pe care nu o poate lua nimeni de la noi! Și acum, nădăjduim, că a intrat deplin în locașurile Acelei Bucurii!
Chiar și Rafaela ne-a ascuns boala ca să fie mai mult cu noi și să ne arate iubirea ei.
Ne-a zâmbit înainte de a fi acoperită cu veșmintele călugărești pentru înmormântare și, apoi, s-a grăbit să asculte porunca întoarcerii în țărâna din care venim cu trupul. S-a lepădat astfel și de ultima posibilitate de a se mândri! A biruit astfel, cu mila Domnului, și acest cel mai mare și mai de temut vrăjmaș al nostru! Că moartea nu mai era pentru ea un vrăjmaș, ci ușă de trecere la odihna cea făgăduită. Deja zăbovise, de dragul nostru dincolo de puterile ce-i mai rămăseseră.
Da, Domnul are gânduri diferite de ale noastre, dar „planurile Lui” sunt aceleași cu ale noastre. Noi, în ascunsul nostru, lucrăm toată viața la „planul” Lui de a ne mântui și de a intra în Împărăția bucuriei celei veșnice, în ciuda împotrivirii omului vechi! Doar că este o lucrare de mare taină a inimii noastre; o lucrare de care mintea-rațiune, lipită cu totul de planul supraviețuirii, nu poate și nici nu vrea să știe mai nimic. E o taină care se cere trăită și păstrată în tăcere și rugăciune.
Deschide, Doamne, ochii inimii noastre ca să vadă cele nevăzute sau măcar să credem celor ce au văzut și ne-au luminat cu învățătura lor!
Ajută-i Doamne, pe toți copiii Tăi ca să fie cuminți pentru a avea mintea cu Tine, în Tine și nu pentru vreo răsplată din cele pieritoare!
Vă mulțumesc și vă îmbrățișez cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana

marți, 3 noiembrie 2015

236. Nimeni nu poate fi „dezlipit”, rupt de Biserică de altcineva

Oricare membru al Bisericii poate avea un comportament greșit, păcătos, fără a înceta să fie un mădular al Ei, dacă nu „se dezlipește”, conștient și voit, de Biserică. Desigur, comportamentul greșit este un păcat și produce durere și înăuntru și în afară și îl poate chiar înstrăina pe om de Biserică. Dar, prin Sfânta Taină a Pocăinței, acesta se poate „împăca cu Biserica”. Aici e necesar să subliniem că „dezlipirea de Biserică” se poate face doar prin păcatul personal și voia liberă a fiecărei persoane. Nimeni nu poate fi „dezlipit”, rupt de Biserică de altcineva. Așadar, o persoană care se îndepărtează nu s-a dezlipit de Biserică pentru că a fost rănită de slujitorii ei, ci pentru că, liberă și conștientă, a făcut ea un păcat care a determinat-o să se dezlipească. Acum are nevoie să conștientizeze acest păcat și să aleagă liberă să se pocăiască pentru el și să primească împăcarea pe care Dumnezeu o dăruiește gratuit în Sfânta Taină a Pocăinței. Dacă această persoană va continua să creadă că s-a dezlipit de Biserică pentru că a fost rănită de slujitorii ei, greu va ajunge la pocăință, rămânând în întunericul psihologic care este starea minții dezlipită de Biserică. Astfel, în locul amintirii Bucuriei Domnului, o să apară și o să crească neliniștea, ținerea de minte a răului, ura și celelalte păcate de care Domnul a venit să ne elibereze.
Doamne, să nu fie! (MS)

235. „Poate cineva sa guste bucuria Domnului si apoi sa se rupa de ea?”

Răspunsul meu este: Da. Da, pentru că Dumnezeu îl cercetează pe om cu harul Său, oferindu-i să-I guste bucuria și în Biserică și în afara Bisericii. Dumnezeu „plouă” cu chemarea Sa la bucurie peste toți oamenii dar nu toți sunt dispuși să-și deschidă inima la această chemare, fiind plini de griji și preocupări pentru altfel de „bucurii”. Dar, când cineva se află într-un moment existențial prielnic, într-un moment în care caută cu ardoare sensul vieții, Domnul poate pătrunde cu Harul Său în conștiința acestuia, făcându-i inima capabilă să-I simtă prezența. Această Prezență este bucuria în sensul adevărat al cuvântului. Când omul are o astfel de experiență, n-o mai poate uita, dar se poate încă rupe de ea. N-o mai poate uita pentru că ea se înscrie nu în „memoria neuronală”, ci în simțirea adâncă a minții sale. Dar se poate rupe de ea pentru că această gustare nu transformă în mod magic personalitatea și simțirea psihosomatică. Acestea sunt produsele egoului, ale omului vechi, care trăiește prelucrând cât poate el mai inteligent informațiile și experiențele considerate de el utile pentru viața lui care este supraviețuire. În felul acesta, în persoana care a gustat bucuria Domnului,se accentuează conflictul fundamental al sufletului omenesc, cel dintre dorințele și cerințele chipului lui Dumnezeu din noi și dorințele și cerințele omului căzut în supraviețuire, omului care se adaptează continuu la lumea exterioară. Uneori, acest conflict se rezolvă în favoarea „chipului lui Dumnezeu din noi”, persoana umană alegând astfel să se angajeze într-o luptă cu dorințele și cerințele omului vechi. Subliniez, nu o luptă împotriva lor, ci o luptă cu ele. Adică o luptă prin care omul își extrage dorința de bucurie rătăcită în căutarea plăcerii pătimașe pentru a o converti, a o îndrepta spre Dumnezeu. De cele mai multe ori însă, din păcate, omul vechi, egoul hedonist e cel care biruiește.

Pentru ca omul să intre ființial în Bucuria sfântă gustată sau uneori doar dorită, are nevoie să iasă din viața ca supraviețuire și să intre în Viața care este Domnul. El ne-a oferit Viața Sa și ne-O oferă permanent în Sfânta Biserică. Numai în Biserică primim Viața și ne hrănim cu Ea prin Sfintele Taine și numai aici ne-O putem impropria. Numai aici învățăm s-O trăim ca pe propria noastră viață. Este important să ne dăm seama că procesul acestei învățări necesită timp, timpul fiind, cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, intervalul oferit de Dumnezeu omului pentru a răspunde la iubirea Sa. (MS)

miercuri, 4 februarie 2015

234. E în noi o sete de iubirea care nu poate fi potolită de iubirea pământească

Toate ale noastre sunt „bune la ceva” dacă facem din ele locuri de întâlnire cu Dumnezeu, locuri de primire a Sa, așa cum ni Se oferă în Biserică.

Dar mai ales „nebunia” ca „putere sufletească” de a nu ne acomoda la „acestă lume”. Totul e să ne îndurăm să-L chemăm pe Domnul și să-L primim în acel chin, în acel disconfort și nu cumva să ne obișnuim cu el, să ne îndulcim ​suferința cu revolta împotriva lui Dumnezeu​, sau să ne îmbătăm cu „avantajul” de a ne permite să fim „altfel decât cei din jur” ​ profitând de ei​.

În iubirea pământească, cele oferite și primite de cei doi îndrăgostiți, sting treptat acel dor care are nevoie de un „orizont” ca să nu moară. Orizontul nu poate fi atins niciodată, dar nici nu încetează să se arate și să se ofere privirii. Acest orizont se naște numai în iubirea dintre Dumnezeu și om, spunea un Sfânt Părinte.
Așa că, într-un fel, iubirile omenești care „nu țineau” mult, au slujit în felul lor setea ta de iubire și te-au pregătit pentru o mutare în duh. Așa ai descoperit că e în noi o sete de iubirea care nu poate fi potolită de iubirea pământească. Și tot așa, așezată în acest nou orizont, iubirea pământească își află rostul ei cel bun, vindecându-se de cerințele iraționale ale unei „iubiri perfecte, ca-n povești” și
devenind cruce prin care vine bucuria. (MS)

vineri, 30 mai 2014

233. Să pășim cu El în Imposibilul Cel Viu

Dumnezeu cere imposibilul dar nu pe nedrept pentru că ne dă, acum și aici toată puterea Lui ca să ieșim din posibilul care ne ucide și să pășim cu El în Imposibilul Cel Viu și dătător de viață Care este Duhul Său Cel Sfânt: Și Acesta vine indiferent de copilăria noastră, indiferent de capacitățile noastre intelectuale sau de altfel. Vine la oricine dar numai dacă Îl chemăm și Îl primim! Dacă vrem! Și, bineînțeles, dacă primim să trăim durerea de a ne lepăda de cele vechi. Suferința nu este necesară decât pentru cine s-a atașat de „moștenirile sale” și de plăcerile și beneficiile ascunse
ale acestora. Și cine nu s-a atașat?
Curaj!
(MS)

miercuri, 14 mai 2014

232. Acceptarea neputinței și arătarea ei mereu Domnului este începutul smereniei necesare nouă acum

Nu cere de la tine mai mult decât poți face, ci arată mereu neputința ta Domnului cerându-I ajutorul.
Pentru vârsta noastră duhovnicească, acceptarea neputinței și arătarea ei mereu Domnului este începutul smereniei necesare nouă acum. 
Felul în care te rogi, în care strigi la Domnul este bun și nu părăsi această rugăciune: „Doamne nu pot nimic fără Tine, de voiești curățește-mă, nu mă lăsa să trăiesc fals în părere de sine, în înșelare și mândrie, fă și din mine, omul Tău”. Și mulțumește Domnului pentru toate. Mulțumește pentru marele har de a te vedea pe tine în loc să proiectezi pe celălalt cum făceai în vremea copilăriei. Mulțumește că citind cuvintele Părintelui Nikon te oglindești în ele și accepți că ești altfel decât îți cere el. Dar să nu te oprești aici, ci să ceri de la Domnul să-ți dea ce nu ai când voiește și cum voiește El. Și să ceri și rugăciunea Părintelui. (MS)