marți, 28 august 2012

163. Locul întâlnirii cu Mântuitorul este în frica ta, în tristetea ta, în neputinta ta!

 Intră acolo și oferă asta Celui Ce ne dă Viața care ne lipsește. El o dă gratis doar că noi avem nevoie de vase în care să o primim. Și vasul tău e toată viata ta, adică toată neputința ta, frica ta, nădejdea ta, dorul tău... toate ale tale care pot deveni ale Sale dacă te înduri să I le oferi! 
Îndrăznește! A venit vremea acestei îndurări! (MS)

162. Tăcerea ne traumatizează chiar mai mult decât evenimentul

De ce? Pentru că trauma e adâncită de sentimentul neputinței. Când omul își asumă conștient și motivat suferința unui eveniment, acela poate fi dureros, tragic chiar, dar nu și traumatizant pentru că nu-l desființează ca persoană liberă măcar să înțeleagă ce se întâmplă. (MS)

duminică, 26 august 2012

161. Să facem distinctia între a te accepta asa cum esti si a fi „cum îti vine”

Ceea ce „ne vine” să facem și să spunem nu suntem noi înșine, ci reacții automate născute din impulsuri inconștiente ale firii și scheme de comportament și simțire, la fel de inconștiente, prin care am învățat să fugim de ce nu ne palce și să căutăm ce ne face plăcere, sau credem că ne-ar aduce o plăcere. A accepta aceste conținuturi ale minții automate, înseamnă a avea o atitudine conștientă față de prezența lor și față de neputința noastră de a ne elibera de ele altfel decât făcându-le pe plac. Așadar, le acceptăm dar nu le aplicăm, ci le oferim Domnului ca să ne scape El de ele, ca să ne vindece acel adânc din care țâșnesc. Altfel, nu avem de ales decât să fim mai departe robii lor, sau să le negăm, să le refulăm iarăși în spatele cortinei de responsabilitate și să le lăsăm să facă pui și să ne atace când ne e lumea mai dragă.
Prinderea gândului și a pornirii încă din „fașă”, e o adevărată luptă duhovnicească. Și chiar dacă acești vrăjmași casnici ai noștri apucă să ne rănească înainte ca noi să-i oferim Domnului sau să lucrăm cu harul pe care ni-l dă ca răspuns, important este că noi acceptăm că ăștia suntem noi acum, dar că nu asta suntem chemați să fim, ci să devenim așa cum ne va ajuta Domnul cu mila Lui.
Iubirea e împărtășire și, în acest sens, primul lucru pe care îl avem de împărtășit Domnului, este credința noastră în iubirea Lui mântuitoare, iar al doilea: păcatul nostru pe care să-l ridice de la noi așa cum a făgăduit.
Asta e iubirea Lui! Și cu această iubire ne cere și nouă să ne iubim unii pe alții! Când vom iubi cu iubirea Lui vom lua și noi asupra noastră păcatul celuilalt ca să-l oferim Domnului de îndată ce-i vom cunoaște nemărginita iubire și dorință de a ne ierta toate și de a ne vindeca. (MS)