marți, 29 noiembrie 2011

73. Am ajuns sa simt cum se revarsa efectiv, „palpabil”, mila Lui in simtirile mele

Noi am învățat să fim apreciați, judecați, cântăriți, catalogați, admirați, aruncați, promovați etc. și am lăsat cu totul deoparte capacitatea de a ne „judeca”, în sensul de a ne înfățișa în fața Domnului așa cum suntem, cerându-I pur și simplu să ne primească și să ne miluiască!
Eu am cunoscut mila lui Dumnezeu ca miluire, trăind-o în intimitatea singurătății cu El, în fața Lui, în chiar focul existențial din care ceream să mă scoată! La început nu înțelegeam mare lucru, dar îmi amintesc acea uluire pe care o trăiam în fața unei realități pe care o numeam: „scoatere din foc, cu foc cu tot”! Aveam nevoie de puterea Lui de Dumnezeu ca să stingă focul suferințelor existențiale, să mă scape efectiv și concret de condițiile exterioare obiective care mă răneau și credeam în capacitatea Lui de Dumnezeu a Cărui iubire deja o simțisem. Eram atentă doar să fiu onestă cu mine și să nu judec pe nimeni și nimic. Astfel, cumva, atenția mea era centrată pe ce simțeam, ce gândeam și ce doream, adunate toate într-o rugăciune de arătare și oferire. Așa am ajuns să simt cum se revarsă efectiv, „palpabil”, mila Lui în simțirile mele. El lucra în mine și nu în afara mea! Acestă lucrare e miluirea despre care vorbesc...
De îndată ce atenția mea și, ca urmare, rugăciunea se îndrepta în afară, fie și către cineva sau ceva care îmbunătățea situația, lucrarea miluirii înceta... Învățând cât de cât să rămân în ea, am văzut că e atotcuprinzătoare și că nu exclude exteriorul în care nu lucrează direct, ci prin mine... Adică prin fiecare dintre noi, dacă intrăm în acestă împreună-lucrare cu Domnul, pe care acum o numesc liturghia lăuntrică.
N-a fost ușor să înțeleg și, cu atât mai mult, să spun pe nume acestor realități. Dar Domnul a lucrat și lucrează și, pe măsură ce am aflat că tot ce descoperisem pe viu în viața mea e deja numit și cunoscut omului, am putut dărui și celor de lângă mine acces pe acestă cale la mila Domnului și Îi sunt recunoscătoare pentru fiecare și împreună cu fiecare suflețel care îndrăznește să probeze... (MS)

72. Fericirea pe care ne-o da Dumnezeu nu e legata de ce ni se intampla, ci de trairea in Prezenta Lui

Numai Domnul este Biruitorul acestei lumi pe care noi ne încăpățânăm să încercăm s-o reparăm ca sa fim fericiți în ea.
Această lume nu e Lumea pe care a creat-o Dumnezeu „bună-frumoasă foarte” și pe care atât de mult o iubește încât și „pe Fiul Său Cel Unul Născut” ni L-a dat pentru a o mântui.
Lumea aceasta este ceea ce a făcut omul cu lumea lui Dumnezeu fără El. Nu este lumea cea adevărată, ci o mare iluzie alcătuită din reprezentările, „socotințele” minții omenirii căzute în întunericul apărut din ruperea omului de Dumnezeu, „Lumina lumii”.

Când mintea omului refuză să se miște, conform firii sale prin creație, spre Dumnezeu, se predă simțirii  care o face să rătăcească la suprafața celor supuse simțurilor și să se amăgească cu fel de fel de născociri pe care le consideră „plăcute la vedere” și „bune de dorit”... De acest întuneric al minții ne mântuiește Dumnezeu în Biserica Lui, dacă voim să-L primim pe Fiul și să credem în numele Lui.
Și încă o precizare: acest întuneric al păcatului nu este „întunericul” pe care l-a despărțit Dumnezeu de lumină la Facerea Lumii - Cosmos. Acela era un întuneric tainic pe care omul era chemat să-l cunoască în tăcerea minții, pe măsură ce ar fi crescut cu duhul în Duhul Sfânt, Suflarea lui Dumnezeu Cel Viu în sufletul său.
Așadar, Domnul, Biruitorul lumii acesteia biruiește „Lumea” cu și în fiecare om care Îl primește ca Domn și Dumnezeu al Său și se leapădă de binele pe care îl caută în afara lui Dumnezeu, chiar dacă apelează la El ca să-l obțină. Atunci învăţ să mă lepăd de mine, de lumea din „capul meu”, de întipăririle ei din mintea mea. Un Părinte spunea că „Lucrurile lumești”, adică privite și folosite fără vederea înțelegătoare a „gândul lui Dumnezeu” din ele și prin ele, „își sapă în gândire amintirile așa cum picioarele omului care umblă în zăpadă își lasă urmele pașilor în ea. Soarele sau apa le șterge. Întipăririle pătimașe (din gândirea omului) sunt șterse de Lumina lumii, Hristos Domnul, de apa pocăinței (lacrimile) și de străpungerea fierbinte a inimi”...
Când lucrez Poruncile, când sunt atent la ele și la mine, când încerc să fiu onest cu mine clipă de clipă, și refuz să mai fug de povara încercărilor, nu fac altceva decât să mă eliberez,  să mă lepăd de toate schemele și tiparele minții prin care credeam că mă protejez de suferință amețindu-mă cu plăceri efemere și frivole.
Încetând să mai fug de suferința clipei prezente în Numele Lui, intru în bucuria de a fi cu El indiferent ce anume mi se întâmplă sau fac.
Fericirea pe care ne-o dă Dumnezeu nu e circumstanțială, nu e legată de ce ni se întâmplă, ci de trăirea în Fața lui Dumnezeu, în Prezența Lui. Și gustul bucuriei este diferit în funcție de ce trăim Acolo: pocăință, recunoștință, nădejde, dorință...
Atunci începem să gustăm (de fapt e doar o pregustare) odihna pe care o făgăduiește Domnul celor osteniți și împovărați care merg la El: odihna de a nu mai face lucruri care să te facă bun, merituos. Lepădarea de sine aduce cu ea eliberarea de sub tirania imaginii de sine pe care lumea aceasta ne-o impune și ne-o cere ca să reușim în viață”. Acum putem lua povara Lui care este marea și gratuita Sa iubire.
O, Doamne, și când te gândești de câte ori nu amânăm sau chiar, Doamne ferește, ratăm intrarea rămânând la poartă sau plecând iarăși în lumea aceasta ca să ne învrednicim singuri! (MS)

71. A trai automat, cum ne imping senzatiile si perceptiile, este un pacat de moarte

Când trăim „automat”, inconștient, trăim în păcat, adică fără Dumnezeu, fără o legătură conștientă cu El. Păcatul înseamnă despărțirea de Dumnezeu și e resimțit de om prin lipirea de ceea ce-i oferă simțurile și interpretările rațiunii sale despre acestea.
A trăi „fără de păcat”, cum cerem în rugăciune și dimineața și seara, înseamnă a fi prezent, conștient, în ceea ce fac și trăiesc. Această conștiență e diferită de la un nivel la altul al lăuntrului nostru.
Când respirăm suntem conștienți și trăim o stare de recunoștință pentru asta. 
Când vorbim, suntem conștienți și responsabili pentru ce spunem și ce efect au cuvintele noastre în noi și în cei din jur. Și așa mai departe.
Eu cred că păcatele unei zile de om sunt, în general, roadele păcatului nesimțirii. 
A trăi automat, cum se „nimerește”, cum ne împing senzațiile și percepțiile, este un păcat de moarte pentru că suntem morți, somnambuli.
Ca urmare, pocăința de care avem nevoie urgent este să ne trezim, să cerem această trezire de la Dumnezeu prin rugăciune și să o practicăm toată ziua
Așa vom descoperi că păcatul cel mai frecvent este cel „fără știința”, adică trăirea fără a fi conștienți de noi înșine și de iubirea lui Dumnezeu și de darurile Lui făcute nouă. 
De exemplu, dacă fac un sport și, dacă mă bucur de asta și nu-mi amintesc să mă mir că pot să mă mișc, că-mi pot conduce trupul după cum vreau, că sunt viu, și nici nu mulțumesc pentru ele în acele clipe, sunt în păcat. Iar dacă, mai mult, scopul pentru care fac sport este câștigarea de premii și performanțe împotriva altora și mă mai și rog pentru asta, păcatul a devenit patimă. Dar dacă sunt conștient de darul lui Dumnezeu în fiecare mișcare a mea și fac din asta o rugăciune de recunoștință și o bucurie de a fi viu și frumos și mă uimesc și de mine și de ceilalți, inclusiv de partenerii de concurs, totul devine curat și binecuvântat! (MS)

miercuri, 23 noiembrie 2011

70. Cum să iubim si cum să ne curătim inima?

Serile Talpalari 22 nov, partea a II-a

  • Ce să înţelegem, unde era Dumnezeu atunci când noi sufeream o răutate?
  • Cum să iubim şi cum să ne curăţim inima?


Ce numim noi iubire este o stare plăcută provocată de nişte lucruri care ne fac plăcere.


Iubirea este Dumnezeu. Este felul de a fi al lui Dumnezeu, care nouă nu ne este accesibilă decât uneori, în anumite momente de har, când simţim că suntem iubiţi. Atunci când simţim că iubim pe toată lumea...
Foamea noastră de iubire se materializează în proiecte de manipulare a celor din jur „cum să mă iubească” ce să-i spun, ce să-i fac, ce să-i dau ca să mă iubească...
Un om cu bun-simţ zice: „Dacă Tu eşti iubire, pe Tine Te vreau. Şi până când nu vii Tu să mă înveţi iubire eu nu mai vorbesc despre iubire”...
Dar când ştiu că simţirea mea e bolnavă, nu mai judec lucrurile... Să ne punem picăturile pocăinţei, ale poruncilor... altfel n-avem nicio şansă...
Eu sunt aruncat în întunericul cel din afară. Ce simt eu nu e adevărat, ce ştiu eu nu e adevărat şi atunci ce pătrunde în întunericul ăsta al meu? Vine şi spune „Eu sunt Lumina lumii”... Şi unde mergi Tu Doamne?: „Uite pe Golgota, apoi în iad şi apoi la dreapta Tatălui”... şi facem asta şi încet încet ne transformăm... în ce? în Hristoşi, aşa cum spune Sf Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”

E greu să simţim iubire pt că simţurile noastre sunt îndreptate spre în afară. Avem nevoie să închidem încet, încet simţurile din afară şi intrăm să simţim înlăuntru...
Dacă închidem aceste porţi şi „postim” cu ele şi intrăm în tăcere, în rugăciune, în inimă,
pe măsură ce omul e onest şi se roagă e condus pe Calea lui Hristos care duce în inimă

Curăţirea inimii este împlinirea poruncilor sau renunţarea la păcat.
Porunca nr 1 este iertarea, care e şi prima formă a iubirii...
Avem nevoie să-i iertăm pe ceilalţi că nu corespund ideilor noastre...
Şi când pornim cu asta, să vrem să iertăm... descoperim că nu putem... În acel moment în care simţim că nu putem ierta, vine porunca „pocăiţi-vă că s-a apropat împărăţia”.
Eu nu mă pot pocăi cât cred că sunt bună. Dar când încep să mă rog „Doamne ajută-mă”, descopăr că de fapt, nu vreau. Şi atunci începe pocăinţa. Începutul pocăinţei este ca o uşă care se deschide singură.

E greu, pentru că trebuie să ieşim din întunericul din afară, care se foloseşte de simţurile noastre. Dar, dacă scăpăm de asta, îl vedem pe Dumnezeu...
... Să nu deznădăjduim, pentru că ne iubeşte Dumnezeu. Totul e să nu ne aşezăm în acest întuneric ca şi cum am fi în lumină.

69. Întelesurile vin după cât e de fiecare pregătit să întâlnească un Dumnezeu care nu e el

Serile Talpalari, 22 noiembrie 2011, partea I


Suntem "în afară" încă de la izgonirea din rai.
Hristos a venit în lume şi a luat această condiţie "în afară", de "aruncat în lume" - pe cât i-a fost posibil pentru că s-a născut fără de păcat - şi o trăieşte împreună cu noi: El este în copilul bătut, El este în femeia violată, El este în omul ucis, El este prezent - pentru că şi-a asumat umanitatea noastră - este prezent cu trupul Lui, cu sensibilitatea Lui, în aceste situaţii.

Atâta timp cât noi Îl considerăm "în afară" pe El - că-i acolo, sus - ni se pare o crimă (El stă şi se uită la mine cum sufăr şi pe urmă zice "bravo, uite, îţi dau o coroniţă că ai îndurat toate astea pentru Mine"). Asta este o interpretare "din afară", este o interpretare în care noi nu vrem să ne mântuim, în care ochii noştri sunt învârtoşaţi, inima învârtoşată, cu urechile auzim şi nu auzim, şi nu vrem să venim la El ca El să ne tămăduiască. La El, ca ce?
Înţelesurile vin (după cum vedem şi în Evanghelia Sf Ioan, la intrarea în Ierusalim: "Acum sufletul Meu e tulburat, şi ce voi zice? Părinte, izbăveşte-Mă, de ceasul acesta. Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta. Părinte, preaslăveşte-Ţi numele! Atunci a venit glas din cer: Şi L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi. Iar mulţimea care sta şi auzea zicea: A fost tunet! Alţii ziceau: Înger I-a vorbit! Iisus a răspuns şi a zis: Nu pentru Mine s-a făcut glasul acesta, ci pentru voi. Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine. - cf. In. 12, 28-32 - deci chiar şi dacă vorbeşte Dumnezeu-Tatăl, oamenii vor auzi fiecare după cât e de deschisă inima lui să-L audă pe Dumnezeu), după cât e fiecare de pregătit să întâlnească un Dumnezeu care nu e el însuşi. Noi toţi ne-am instalat în nesimţirea şi în autonomia aceasta în care "eu ştiu", eu mă bazez pe mine. Ăsta e păcatul omului, asta e moartea omului. Această autonomie. Această încredere în "ce simt" eu, "ce gândesc" eu...

68. Răul e molipsitor!

Răul e molipsitor! E lucrarea unui duh necurat, în sufletul și trupul nostru, cu voia și participarea noastră. Păcatul antrenează întreaga noastră fire și ne face să trăim o mulțime de senzații, emoții, reprezentări. Fiecare dimensiune a acestui complex de trăiri are undele ei, vibrațiile ei și se propagă în jur și căutând să se comunice cuiva.
Viața omului e trăită de fiecare persoană în parte, dar se și împărtășește, prin firea una, și celorlați, în funcție de puterea de vibrație a trăirii respective.
De exemplu, rugăciunea, însoțită întotdeauna de puterea lui Dumnezeu cea necreată, ajunge până la marginile lumii în timp și în spațiu.
Vorbele goale, în deșert, au o putere mai mică. Ajunge să nu le dai atenție și scapi nevătămat... Dar blestemul, ocara, pornografia, hulirea – fapte, cuvinte sau gânduri potențate de puterile duhurilor întunericului - au o rază și o influență mult mai mare și fiecare altfel în funcție de puterea duhului respectiv și a vulnerabilității celor atacați. Avem însă o mare știință dumnezeiască prin care putem să nu fim vulnerabili...
Demonii „specializați” pe desfrâu, mai ales pe formele împotriva firii, sunt dintre cei mai puternici pentru că ei atacă viața omului, darul lui Dumnezeu cel mai de preț. Și vulnerabilitatea omului e mai mare aici pentru că e mai ispitit de ce nu „are voie”! Sau pur și simplu e vulnerabil din neștiință, sau din prostie, cum se spune la mine în sat: crede că poate încerca o dată, să vadă cum este. Numai o dată! Și vrăjmașul îi mai dă și asigurări că poate renunța oricând...
Senzația de plăcere e foarte puternică, e paralizantă pentru conștiință și-l poate înrobi până la îndobitocire dacă nu a apucat să guste din bucuria spirituală de a fi om, de a iubi și de a fi iubit, de a prețui și de a fi prețuit, de a avea o misiune pe lume și de a se bucura liber de darurile vieții de acum și din veci. Numai omul poate avea putere împotriva plăcerii. Dar numai dacă devine om și nu cade în cea de dobitoc. (MS)

luni, 21 noiembrie 2011

67. Noi facem poruncile ca să avem în noi prezenta, puterea si lucrarea Celui Bun!

E nevoie de mult exerciţiu ca să fim buni şi acest exerciţiu se numeşte asceză în Biserica noastră. Această luptă, acest exerciţiu permanent presupune un efort conştient şi liber de a răstigni în noi pornirile egoiste şi chiar fireşti (când sunt după firea căzută) pentru a face, în schimb, poruncile lui Dumnezeu.
Noi nu facem poruncile ca să fim buni, ci ca să avem în noi prezenţa, puterea şi lucrarea Celui Bun! Atunci El va lucra cu noi, prin noi, pentru noi, spre bucuria noastră şi a celor din jurul nostru!
Când căutăm virtuţile, putem cădea în mândrie sau deznădejde. Când Îl căutăm pe Domnul, Care e ascuns în poruncile Lui, nici un pericol nu ne paşte. Până învăţăm asta, cam avem de suferit!

Aşadar, să schimbăm direcţia dinspre noi spre Domnul şi să facem ce credem şi ştim că I-ar plăcea, indiferent dacă suntem sau nu "autentici", dacă ne doare sau nu! El va judeca şi El va face schimbarea, transformarea după care tânjim! Nu voia preotului transformă pâinea şi vinul în Sfântul Trup şi Sânge, deşi e strict necesară, ci lucrarea lui Dumnezeu! (MS)

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

66. Despre Psaltire

Serile Talpalari din 21 sep 2011, Iaşi
invitat, pr. Hrisostom Rădăşanu
pr. Constantin Sturzu, Maica Siluana Vlad


„Psaltirea îţi aduce acea dimensiune supraomenească de a fi viu, de a fi bucuros, de a te bucura că eşti indiferent de ispită.”
„Psaltirea te duce în adâncul din tine unde nu te tulburi, cu condiţia să accepţi toată suprafaţa, toate valurile, şi cele exterioare şi cele interioare.”
"Nu există bucurie dacă suntem dependenţi de ceea ce spunem noi că este viaţă... Viaţa noastră nu e povestea vieţii noastre... Psaltirea ne ajută să descoperim că viaţa noastră nu este povestea vieţii noastre... Viaţa mea este întâlnirea mea cu Dumnezeul meu şi împreună-vieţuirea cu El."


vineri, 18 noiembrie 2011

65. Viata oricărui om poate deveni viata unui sfânt!

Acum mintea ta caută Sensul și încă nu știe drumul spre lăcașul Lui: inima omului. Acceptă și binecuvintează-ți calea și „povestea vieții” tale de până acum pentru că tot ce ai lucrat și adunat în ea să devină „povestea mântuirii” tale. Știi, viața oricărui om poate deveni viața unui sfânt! Doar să vrea omul să-L primească pe Domul ca Domn și Dumnezeu al vieții sale.
Da, a trecut vremea credinței „orbești” a copilului nevinovat! Iată, trece și cea a „îndoielilor” inerente adolescentului tras și chiar sfâșiat de puterile necunoscute care-i năvălesc ființa și-i răstoarnă adăposturile construite de copil. Nimeni nu poate trece senin prin acestă perioadă în care ne pomenim că „zestrea” părintească ne împovărează cu așteptări care nu sunt ale noastre, iar „ofertele” lumii” ne amețesc și descentrează... Și cât de dureros e să crezi că nu ai decât două ieșiri: obediența sau revolta! Și să descoperi că ambele erau doar uși desenate cu creta pe ziduri groase de beton...
Și ce mângâiere când, revenind la Tatăl nostru Cel din Ceruri, descoperim că ne-a iubit mereu și că ne-a așteptat răbdător să învățăm să ne ascultăm dorul inimii. De îndată ce ne îndreptăm atenția către înăuntru, către inima noastră, auzim, vedem, înțelegem ce căutăm aici, pe pământ, chiar dacă doar în „ghicitură”. Atunci ne vor ieși în Cale trimișii Lui pe care îi vom recunoaște, auzi, crede și urma pentru că sunt frații noștri mai mari, cei ce s-au întors înaintea noastră acasă, sau nici n-au plecat și nici nu s-au îmbolnăvit de invidie pentru rătăcirea noastră... De la ei vom învăța să ne unim cu Domnul, Care ne va însoți în coborârea la iadul din noi pentru a călca moartea adunată și asumată cu moartea Lui și cu moartea noastră față de păcat și risipire în plăceri sau idealuri efemere.
Cum poți ajuta? Privind fiecare om viu care-ți apare sau este în calea ta, în viața ta, din această perspectivă: un pelerin, ca și mine, pe Cale. E o perspectivă din care vom auzi și înțelege vocea lăuntrică a iubirii și dăruirii de sine fără ascultarea căreia nu putem intra în Bucuria făgăduită nouă de Domnul!
Nu te teme că făcând voia Domnului, lăsându-te în voia Lui, poți deveni pasiv. E în noi o fantastică împotrivire la acestă lăsare și biruirea ei e o activitate intensă! Apoi, când depășim împotrivirea și ne lăsăm în această voie descoperim că e o lucrare, o împreună lucrare cu Dumnezeu. E și lucrare și odihnă. Merită să guști asta! (MS)

64. A trece peste, înseamnă a crede că locul întâlnirii este în altă parte

Taina întâlnirii cu El și a purtării crucii cu El stă în acceptarea necazurilor, în trecerea prin necaz cu toată atenția, cu toate simțirile, cu toată ființa. A trece peste, înseamnă a crede că locul întâlnirii este în altă parte. Or, locul întâlnirii este în necaz, pentru că acolo a făgăduit că ne va mângâia, acolo a făgăduit că ne va da biruința Sa. De fapt, asta este o față a crucii noastreAcceptarea răului pe care ni-l facem singuri sau unii altora ca pe loc de luminare și trezire la conștiința neputinței de a fi buni și iubitori, așa cum ne cere Dumnezeu. Acolo vom striga: „Doamne, eu nu pot, Tu poți și vrei să faci împreună cu mine aceasta! Ajută-mă! Și slavă Ție că prin acest necaz nu m-ai lăsat să pier în ucigătorul „eu pot”! 
Dumnezeu ne-a dăruit să ne cunoaștem neputința pentru ca să devenim asemenea Lui, să ne îndumnezeim, să primim în vasul nostru de lut, dumnezeirea Lui.
Dacă ne-ar fi creat atât de puternici pe cât ne dorim uneori în delirurile noastre, am fi pierit plini de acea putere creată și, ne-am fi chinuit în veci construind scenarii virtuale, în care nici n-ar fi mai contat că nu ucidem pe nimeni viu... am fi ucis mereu și mereu adversari virtuali, „desene animate”, tremurând de satisfacție că ce puternici suntem, că suntem „cel mai tare” ...pentru că n-am fi avut cum să însetăm după comuniunea cu Cel Ce ne-a creat ca să ni Se dea nouă prin harul Său, puterea SA cea necreată!
Să îndrăznim să trecem prin toate necazurile pe care le întâlnim pe Cale, fiind atenţi să nu ne provocăm noi vreunul și să nu alergăm după ele pentru cele ce ni s-au scris în subconștient.
Să scoatem cele de acolo și le dă Domnului să le curețe, să le lumineze. Spunea un Părinte că sfinții nu au subconștient. Nu mai au! L-au luminat cu Lumina după care însetăm! (MS)

miercuri, 16 noiembrie 2011

63. Chimia, trairile si sentimentele noastre sunt cateva din delicatele corzi ale fiintei umane

Chimia, trăirile și sentimentele noastre sunt câteva din delicatele corzi ale ființei umane capabile să prindă, să simtă și să redea iubirea din graiurile neauzite ale lui Dumnezeu către și pentru om și lume. 
Sentimentele nu sunt mai presus de „ființialitatea” noastră, ci chiar o dimensiune, o componentă a „substanței” sale. Nu există nici o mișcare a sufletului fără o componentă în trup. Sufletul nu are existență dezîncarnată. Experiențele din afara trupului sunt, toate, legate de condiția de muritor pe care o avem prin cădere. Nu poți cânta o melodie fără trup sau fără un instrument muzical. Durerea vine de la felul în care cânți sau îți acordezi instrumentul. Dacă simți o dezamăgire la gândul că dulcea durere din piept din vremea rugăciunii e simțită cu inima de carne, e semn că nu ți-ai acordat, încă, inima de carne la voia lui Dumnezeu Care ne-a creat cu trup și suflet pentru a ne oferi dumnezeirea în acest locaș. Dumnezeu Fiul nu S-a întrupat ca să ne smulgă din trup, ci ca să ne înalțe cu trupul la condiția de fii în Fiul!
Când citești despre trăirile sfinților în duh, despre stările duhovnicești izvorâte din răpirile Duhului Sfânt, nu te grăbi să le cauți înțelesuri psihologice, raționale sau să le compari cu trăiri de ale noastre. Și nici să le disprețuiești pe acestea. Acolo se întâmplă „lucruri” care încă nu s-au suit la mintea omului și care sunt și ele doar pregustări, pentru că adevărata lor trăire se va împlini după Înviere, când vom fi vii și în trupul nostru. Acum, dintre muritori, doar Maica Domnului a atins această condiție pentru care Biserica trăiește clipă de clipă durerile nașterii. Și tu ești mădular al acestei Biserici! Și tu trăiești aceste chinuri în credința și nădejdea celor făgăduite și deja arătate celor ce au urechi de auzit și ochi de văzut!
Acum, important pentru noi cei ce ne nevoim sau chinuim pe Cale, este să fim credincioși chemării lui Dumnezeu întipărită ca dor nestins în chiar carnea inimii noastre, și să nu uităm nici o clipă că noima, rațiunea trupului nostru este să devină Templu al Duhului Sfânt și alăută a Sa!
Numai așa vom și birui ispitele „de-a stânga” și pe cele „de-a dreapta” și vom înainta cu smerenie, răbdare și bucurie pe Calea cea strâmtă care ne duce în Viața cea Veșnică. Adică în Viața cu și ca Dumnezeu! (MS)

62. Daca ramanem sub lege, traim cele ale ei

Să lupți mereu să fii onest cu tine, să te arăți Domnului în toate ale tale, chiar și când ți se pare că nu crezi. Necredința aceasta este rezultatul atacului demonic al îndoielii, este una „intelectuală”, legată de păreri și gânduri potrivnice credinței tale adevărate. Când spui Crezul, când te rogi, când ceri de la Domnul vindecarea, atunci mărturisești adevărata ta credință. Nu te teme: mărturisirea cu buzele, în ciuda „convingerilor” din clipele de ispită, este un adevărat martiriu. Atunci te lepezi de tine, cel ce poftește „ușurarea” psihică venită de la păcat, și urmezi Domnului prin pură credință. Să arăți mereu Domnului aceste atacuri și să nu te lași biruit în sensul de a te ascunde de El.
Diavolul Îl vede pe Domnul, și ți-L prezintă și ție, ca fiind Unu ce nu-l lasă pe om să trăiască. Numai că e ușor să-i arătăm vrăjmașului că minte: cum nu ne lasă să trăim? Când ai ales păcatul, te-a împiedicat, Ți-a dat peste mână? Te-a orbit? Te-a paralizat? A tunat la tine? Te-a trăznit? Sau ți-a lăsat libertatea și nu ți-a luat nici inteligență cu care te ascunzi de oameni, nici capacitatea de a simți în trupul tău plăcerea... Tot ce punem în „cârca” lui Dumnezeu e doar ce urmează păcatului ca act așezat în legea cauzalității. Dacă rămânem sub lege, fie în forma ei înaltă, a Vechiului Testament, fie în forma ei materială, psihică sau socială, trăim cele ale ei. 

Vei fi liber numai dacă alegi viața în Hristos Domnul, Cel ce ne-a adus harul care ne scoate de sub lege!
Nu te teme!
Crede numai și Domnul va lucra cu fiecare firișor de osteneală din partea ta! Alege să trudești la chemare Lui, la rugăciune și la împlinirea poruncilor, indiferent de ce-ți spune gândul potrivnic. Pe acesta nu-l asculta și mărturisește-l mereu cu curaj și nădejde Domnului. Și chiar și pe cele ce sunt, sau par, hule să le arătăm Lui și să cerem prin rugăciune să ne vindece de ele.
Nu te teme!
Dumnezeu te iubește profund și fără limite!
Nu există păcat al tău care să-L alunge pe El de la iubirea pentru tine! (MS)

61. Toate problemele vietii noastre in timp au rostul de a deveni loc de intalnire cu Vesnicia

Nu putem intra în Împărăţie dacă Îl învățăm pe Dumnezeu cum să ne rezolve problemele și cum să ne aranjeze viața, întâlnirile, caracterul nostru și al celor din jur... 
Toate problemele și evenimentele vieții noastre în timp au rostul de a deveni loc de întâlnire cu Veșnicia. Altfel e timp pierdut și locuri de „experimentare” a chinului, a întunericului și a scrâșnirii dinților ca daruri ale lui Dumnezeu pentru a ne trezi și a urî păcatul.
Dar atenție: nu chinul ni-l dăruiește Dumnezeu, sau cele amintite mai sus, ci libertatea de a alege să trăim „după mintea noastră”, ceea ce ne duce, în robia voii noastre, robită de voia celui viclean, sau după mintea Lui, devenită accesibilă oricui voiește să se lepede de sine, prin Hristos Domnul în Biserica Lui. Durerile și necazurile vieții devin daruri când înțelegem că sunt consecințele alegerilor noastre, prezente sau trecute, și că dor doar pentru a ne trezi și a alege Bucuria și Pacea, și Iubirea!
Iar dacă voiește cineva aceste daruri, îl sfătuiesc să înceapă prin a cere credință și răbdare! Prin aceste daruri primim lumina și priceperea, adică harul care ne învață ce să facem mai departe... (MS)

60. Primul dar pe care ni l-a facut fiecaruia

Fă Doamne, ca toți să înțelegem și să simțim că primul dar pe care ni l-ai făcut fiecăruia, este acela de a fi existență personală, de a fi eu pentru mine și tu, pentru Tine! (MS)

59. Dumnezeu Se poate "amesteca" in cele mai mici gesturi si ganduri ale noastre

Omul fuge de Hristos pentru că nu se îndură să renunțe la micile plăceri de câteva clipe, care par ieșiri din timp și din durere, și nu crede că Dumnezeu Se poate amesteca așa, în cele mai mici gesturi și gânduri ale noastre. 
Pe măsură ce omul descoperă că nu poate ieși din închisoarea dependențelor sale de lucruri pieritoare și dăunătoare în care se zbate, devine tot mai pregătit pentru a-L auzi și asculta pe Dumnezeu. Pe Dumnezeul Cel Viu Care-Și dă Viața Sa omului, și vine efectiv și Se sălășluiește în el, și trăiește cu el, toate ale sale: de la respirație până la Inspirație! 
Cu El, lecțiile pe care le ai de făcut devin liturghie! Cu El, relația cu părinții devine iubire, chiar dacă, de multe ori, răstignită! Cu El, păcatul devine moarte și ura păcatului devine o formă a nașterii de sus!
Lumea fuge de Hristos pentru că a ales să inventeze, crezând că e creator, surogate de hrană fie trupească (produse „identic naturale”), fie sufletească (artă și relații urâte și vulgare), fie duhovnicească (consumă ce le oferă duhurile întunericului)...
Lumea fuge de Hristos pentru că fuge de Dumnezeu dorind să-și fie sieși dumnezeu! (MS)

luni, 14 noiembrie 2011

58. De ce ne sunt bolnave dorintele?

Ne identificăm cu dorințele noastre bolnave și asta ne face nefericiți indiferent dacă o dorința ni se împlinește sau nu. Când nu ni se împlinește suferim cu gândul la ce am fi câștigat dacă ni se împlinea, iar împlinirea unei dorințe o face să dispară ca energie sufletească și ne trezim goi și flămânzi căutând mereu alte dorințe... 
De ce ne sunt bolnave dorințele? Pentru că sunt îndreptate spre obiecte și nici un obiect - fie el lucru, ființă, acțiune, simțire sau chiar și Dumnezeu privit ca „obiect” al gândului nostru -  nu poate umple golul apărut în inima omului după ruperea de Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dăruit această putere de dorire ca să-L dorim pe El ca Persoană și prezența Sa ca să ne împărtășim de viața Lui. De El ca Viață. 

Or noi dorim darurile și fugim de Dăruitor pentru că nu ne este confortabil să trăim în fața unui Subiect, nici măcar în fața noastră ca subiect, în fața propriei conștiințe, nu ne e ușor să trăim, și alegem uitarea, înecarea în senzațiile oferite de prezența obiectelor și identificarea cu aceste senzații. 
Luând o dorinţă şi oferind-o Lui, ne oferim chiar viața cuprinsă în ea și aceasta s-a vindecat fiind îndreptată către Dumnezeu și nu către un obiect. Aceasta e 
împreună trăirea vieții noastre cu Domnul.  (MS)

57. Jertfirea dorintei ne muta in alta dimensiune a vietii si a mintii noastre

 Jertfirea dorinţei ne mută, efectiv, în altă dimensiune a vieții și a minții noastre. Când dorim ceva, fie „bun” (adică ne place), fie ”rău” (adică nu ne place), ne proiectăm pe lumea reală propria viziune și credință (da, da, credința din neamul credinței din afirmația „eu am credința mea și nu am nevoie să merg la Biserică”). Astfel lumea devine „lumea aceasta”, lumea deformată de patimile noastre, de „hărțile” din creierele noastre. Lumea care se naște în mințile noastre bolnave și se întrupează în evenimentele din jurul nostru...
Când renunțăm la orice dorință „în Numele Domnului”, ieșim din „hartă” și ne deschidem unei vederi și simțiri noi, care nu vine de la simțuri, ci de la mintea unită cu Dumnezeu în Numele Domnului. 

E ceva ce nu poate fi redat cu ușurință în cuvinte pentru că înțelesurile acestora sunt captate de „antenele” hărții și contaminate de gândurile pătimașe ale fiecăruia. 
Trăirea însă, experierea pe viu a ceea ce urmează acestei jerfe, este nouă și duhovnicească pentru că e alimentată de energiile necreate aduse în noi de Numele Domnului.  
Iar când invocăm numele Domnului pentru împlinirea dorințelor noastre riscăm să luăm numele Domnului în deșert dacă acele dorințe nu sunt legate de dorirea Lui și a poruncilor Sale. Și, deșertul va fi cu atât mai cumplit cu cât va fi mai deșartă dorința... Să luăm aminte la asta! (MS)

56. Nu ascult soapta lui Dumnezeu pentru ca in mine cineva urla: Acum!

Calea îndumnezeirii e pentru toţi oamenii. Toţi sunt chemaţi, fără nici o excepţie. Numai că, aflăm în cuvântul Domnului, "puţini sunt aleşi"! Cum aşa, se întreabă mintea răzvrătită a omului? De ce nu mă alege şi pe mine? De ce a mai pus setea asta în mine, dacă mă refuză? De ce mi-a dat să gust din dulceaţa harului dacă acum mor de sete în deşertul dorului neîmplinit?
Iată cum ne ţine mintea noastră prizonierii unui mod de a fi centrat pe nerăbdare! Acum vreau! Aşa vreau! Nu ascult şoapta lui Dumnezeu pentru că în mine cineva urlă: Acum! Şi cu cât am pornit cu mai multă hotărâre pe Cale, cu atât urletul e mai puternic. 
Acesta este glasul ispititorului! Dacă vom fi puţin atenţi la istoria credinţei nostre, îl vom auzi cum se insinuează de două mii de ani încoace încercând să răstoarne orice început bun! De fapt, e acelaşi glas de la începutul istoriei omeneşti! E glasul care insinuează că Dumnezeu nu e chiar aşa de bun, că poruncilor Lui le lipseşte ceva, că iată ce profunzi suntem noi şi ce lucruri mărunte şi nesemnificative ne cere El! Auzi, noi însetăm de Absolut şi El ne cere să ne iubim aproapele care e pur şi simplu un ratat şi un rău! Sau: asta trebuie să fie o deformare a Adevărului, făcută de suflete rău voitoare! Da, da, asta e Biserica şi oamenii ei care vor să ţină poporul în întuneric! Trebuie să ne salvăm! Să facem ceva! Să reformăm Biserica, sau să ne centrăm pe noi înşine şi pe setea noastră de Dumnezeu!
Sau, când suntem mai cuminţei, să mergem la acele "seminarii care urmăresc conştientizarea a ceea ce suntem, pe parcursul a trei zile"! Că doar n-o să stau să putrezesc de vie într-o viaţă casnică în care trebuie să-mi binecuvântez soţul imatur emoţional şi să spăl vase când pot, în trei zile, să ajung să gust tăcerea minţii şi să aflu cine sunt şi cum sunt!
Ce avem de făcut? Să alegem să fim aleşi de Domnul şi Stăpânul vieţii noastre, alegând calea smereniei, a ascultării, a iertării şi răbdării, a traversării deşertului lăuntric cu ochii aţintiţi la Domnul atât de prezent în poruncile Lui, uitând de noi şi de fascinaţia de sine!
Acum, ispitele vor fi mai mari şi, mai ales, de-a dreapta! Vei fi tot mai provocat să alegi metode mai "rapide" şi mai "spirituale" de luminare! Dar tu să ştii şi să nu uiţi, că Rugăciunea în Biserică, e singura cale sigură spre scopul vieţii noastre: îndumnezeirea! 
Să acceptăm cu smerenie şi cuminţenie, că suntem mici şi netrebnici, dar să nu uităm că suntem iubiţi şi slujiţi de Însuşi Dumnezeu făcut Om ca noi să ne facem dumnezei ca El şi în El! Să învăţăm să avem răbdare pe Cale aşteptând venirea Domnului în acest vas de lut care suntem, cum şi când voieşte El! Noi să facem partea noastră! 
Nu în noi se află răspunsul la întrebarea "cine sunt", ci în El! Pe El să-L ascultăm! Să facem, cum ne învaţă Măicuţa Lui, Tot ce ne va cere şi nu vom fi dezamăgiţi! (MS)

55. Crucea inseamna rastignire si moarte si inviere

Nu ştim, nu vrem, nu putem împlini porunca iubirii aproapelui care, în aceste vremuri, e privit mai mult ca vrăjmaş… De ce ? Pentru că nu am înţeles şi nu am acceptat crucea! 
Crucea înseamnă răstignire şi moarte şi înviere. 
Ce să răstignim? 
Să răstignim teama că vom fi călcaţi în picioare şi dorinţa de a părea înainte de a deveni cei ce suntem deja doar în dorul inimii nostre! 
Să răstignim dorinţa de a fi desăvârşiţi fără a creşte în Domnul cu răbdare. 
Să răstignim nerăbdarea. Atunci vom muri nouă înşine şi vom trăi, pentru acele clipe, minute, ore sau zile, doar atârnând de Domnul! Uneori ajunge să binecuvântezi în ciuda oricărei alte simţiri! E în această hotărâre şi ascultare o adevărată moarte a egoului! Dar pe aici ajungem la bucuria învierii în Hristos. Pe aici pricepem logica Lui, gândul Lui şi dorim să devină al nostru!
Să avem răbdare cu noi! Există "o cale de a sta natural şi firesc, chiar şi în mijlocul celor mai nefireşti oameni"! E Crucea! Şi pe Cruce este Domnul înviat Care ni Se dăruieşte în tot chipul ca să descoperim că Bucuria a venit şi vine numai prin această cruce! 
Totul e simplu şi nu e deloc dramatic, când învăţăm să fim smeriţi, realişti, oneşti şi să credem în făgăduinţele Domnului. 
Dar această devenire durează pentru că ea se scrie în trupul nostru, în celulele noastre şi, pentru asta, trebuie să se şteargă mai întâi vechea informaţie. 
Sinapsele vechi sunt foarte puternice pentru că au fost mereu alimentate cu informaţie şi energie. Acum toate ale noastre o iau mai întâi pe acolo! Dar, încet, încet, cu harul lui Dumnezeu, se formează sinapse noi, deprinderi noi, trup nou! El, Domnul le face pe toate noi! Numai noi să-I facem loc, să-L primim şi să conlucrăm cu El! (MS)

duminică, 13 noiembrie 2011

54. Daca vei "citi" cele ce se petrec in viata ta prin schemele trecutului, ele vor continua să fie ce au fost! Dacă le vei citi dupa legea Duhului, ele vor deveni ceea ce mintea ta nici nu poate concepe.

Omul vechi e robit egoului său, sinelui său existenţial, care s-a format în lupta dureroasă cu lumea şi cu viaţa trăită fără Dumnezeu. El, egoul, şi-a format un stil de a fi în lume, care se bazează pe deprinderi, apucături, scheme, sau cum vrem să le numim, întrupate, scrise în memoria noastră afectivă inconştientă, în creierul nostru, de unde ne comandă ce şi cum să facem ca să nu "ne lăsăm" şi să obţinem ceea ce dorim. El e obsedat de dorinţele şi drepturile lui şi caută pe orice cale: violenţă, manipulare, linguşire, viclenie, minciună, patetism etc., să-şi împlinească nevoia de a fi iubit şi preţuit de cei "dragi"! Şi, cu cât e mai "ingenios", cu atât e mai dezamăgit. Orice ar face, iese prost. Şi mereu la fel. De ce? Pentru că aceste scheme de atitudine şi comportament în faţa evenimentului dureros sunt construite pe privirea mecanică a realităţii. Realitatea este, pentru ego, o înlănţuire de cauze şi efecte. Dorinţa subiectivă a omului de a ieşi din legea blestemului înscris în legea cauzalităţii, se loveşte de zidul realităţii nemiloase!
Lumea, privită fără Dumnezeu, fără Prezenţa Lui lucrătoare acum şi aici, rămâne pentru om o înlănţuire de obiecte legate între ele prin legile creaţiei, pe care le consideră "obiective", adică între obiecte şi cu totul independente de voia subiectivă a Creatorului sau a destinatarului credinţei. Omul căzut nu pricepe şi nu percepe prezenţa lui Dumnezeu în lumea pe care a creat-o ca pe un mesaj către om şi ca pe un ospăţ la care nu doar îl invită pe om, ci se şi dăruieşte pe Sine ca mâncare şi băutură dătătoare de viaţă. Mai întâi Se dăruieşte ca gând, ca prezenţă iubitoare plasticizată în cele făcute bune foarte pentru iubiţii Săi fii, oamenii, ca apoi, în vremurile de pe urmă, să Se dăruiască întreg în Trupul şi Sângele Fiului făcut Om pentru ca noi să avem Viaţă în noi. Belşug de Viaţă!
Când tu sau eu, sau oricare omuleţ însetat de Bucurie şi iubire - acceptăm realitatea "aşa cum este", ne eliberăm, de fapt, de "citirea" ei după schemele "scrise", întrupate, în creierul nostru ascuns şi nespus voinţei libere. În aceste momente, lipsiţi de orice "sprijin" din trecut, vulnerabili, dar vii, strigăm la Domnul şi binecuvântăm, în ciuda oricărei "dovezi" exterioare. 
Tu te-ai ancorat în credinţa cea dinlăuntru şi în nădejdea în cele ce nu se văd, dar sunt făgăduite de Domnul. Dacă vei "citi" cele ce se petrec în viaţa ta prin schemele trecutului, ele vor continua să fie ce au fost! Dacă le vei citi după legea Duhului, ele vor deveni ceea ce mintea ta nici nu poate concepe. 
Nu te strădui să înţelegi acum, ar fi ca atunci când cineva ar dori să înţeleagă ce spune cel din faţa lui după primele două cuvinte din discursul care ar trebui să dureze cinci minute! Când binecuvântezi, evenimentul dureros încetează să mai fie, efectiv, doar efectul unor cauze din trecut, devenind ocazia unui viitor cu Domnul! Dumnezeu vine şi lucrează în evenimentul tău împreună cu tine, şi rezultatul îl vei vedea în viitor, nu în trecut. Acum, în prezent e nevoie doar să-L chemi şi să binecuvântezi toate, ca să vină Duhul Său Cel Sfânt să sfinţească tot ce numeşti tu!
Dacă omul la necaz întreabă "De ce mi se întâmplă mie asta?", nu va putea obţine un răspuns decât de la trecutul său, pe care îl poate "citi" orice duh căzut şi-l poate "sufla" oricărui "ghicitor amator"! Întrebarea pe care şi-o pune omul nou este: "Doamne, pentru ce îngădui Tu acest lucru? Ce vrei să-mi spui? Ce ceri de la mine?". Şi vom afla că nu cere decât să-L primim ca Domn şi Dumnezeu al nostru, ca să lucreze cu noi la răspunsul pe care noi înşine îl vom da în viitor. Răspunsul Lui e profetic, are rădăcină în viitor, în făgăduinţele pe care ni le-a făcut! (MS)

53. Cele ale lumii acesteia pot fi otrava sau leac, dupa cum sunt cu sau fara Domnul!

Fără Domnul toți suntem ca niște copiii neștiutori de ce facem și de ce. Şi El ne-a adus puterea să devenim copii ai Lui, spontani și plini de încredere în Tatăl nostru Cel Ceresc!
Cu Domnul, durerea e naștere, trezire, creștere, iubire.
Când înveți să accepți toate și să binecuvântezi pe Domnul pentru toate, când primești orice ți s-ar întâmpla ca și când ar veni din Sfântul Potir în care ni se oferă Viaţa cea adevărată, totul se schimbă. Cele ale lumii acesteia pot fi otravă sau leac, după cum sunt cu sau fără Domnul! (MS)

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

52. Omul a fost adus la existenta ca sa se bucure de iubire, sa iubească si sa fie iubit

Dumnezeu ne dă iubirea Lui, iubindu-ne și dându-ne putere să iubim și noi, să-L iubim pe El și pe aproapele nostru. 
Iubirea nu este un sentiment, adică o putere a firii noastre, ci o putere încredințată persoanei noastre de către Dumnezeu. Cu această putere, care e a mea ca subiect și nu ca fire, eu pot să vreau sau să nu vreau să mă comport iubitor.
Dacă noi, ca persoane, suntem bolnavi și viețuim la nivelul de individ, comportamentul nostru e dictat doar de impulsurile firii prelucrate rațional doar în măsura în care slujim firea căzută: să ne fie nouă bine, adică plăcut. Acest fel de a fi și de a trăi ne produce suferință, pentru că în adânc, chipul lui Dumnezeu din noi suspină după condiția de fiu al lui Dumnezeu, după iubirea scrisă ca potență în noi și făgăduită prin creație nouă… Asta ne împinge mereu să facem gesturi care să semene cu ceea ce știm că înseamnă iubire, dar nu este iubire, pentru că mobilul e tot egoist...

Câtă vreme vom rămâne la stadiul acesta de existență individuală, în care suntem „numai trupuri”, orice lucrare a binelui va fi bolnavă, orientată spre „binele” egoist. 
Iar prin iubire vom înțelege doar acele sentimente de atracție sau atașare (de fapt, dependență), însoțite fie de folosirea celuilalt ca obiect al nevoilor noastre egoiste, fie ca subiect care să ne confirme că suntem importanți și valoroși…
Vindecarea ne-o aduce Domnul prin Jertfa Lui, care ne dă puterea, dacă vrem, să iubim cu iubirea Lui, cu El, în El, prin El! (MS)

miercuri, 9 noiembrie 2011

51. Relatiile dintre noi suntem chiar noi!

A fi persoană înseamnă să fii una cu celelalte persoane ale firii tale cea una, în deplină comuniune cu Dumnezeu. Pentru noi, cei ce cunoaștem din experiență numai existența individuală, firea pare și e simțită ca fiind sfâșiată în porții inegale de care ne „ținem cu dinții” și pentru care ne luptăm fără milă și fără scrupule cu oricine ne amenință „confortul” psihologic din ea, adică rația de plăcere care să ne dea o motivație pentru a fi, în ciuda suferinței care ne strivește. Ca să trecem de la existența individuală, la cea personală, ca să trecem de la a fi persoană în potență, la cea în act, avem nevoie să ne naștem din nou, din Duh și Adevăr, (ceea ce am și făcut în Botez și Mirungere) și să ne hrănim cu Dumnezeu ca să creștem în El până la vârsta omului desăvârșit, a Omului Hristos!
Împlinind poruncile, acum pe cea a iertării și binecuvântării, facem primii pași dincolo de granițele individuale și descoperim cu uimire că relațiile dintre noi suntem chiar noi și că alegând noi să ne schimbăm, să ne vindecăm, ni se vindecă și relațiile. Apoi urmează descoperirea că viața celuilalt este viața mea! Și că a cere binecuvântarea lui înseamnă a cere și a primi binecuvântarea vieții mele! (MS)

luni, 7 noiembrie 2011

50. Sa punem in fiecare zi „inceput bun”

Să avem mintea ridicată la acest dumnezeiesc scop al vieții noastre, sfințenia, dobândirea Duhului Sfânt, dar să fim atenți la „primul pas” cum ne explică Părintele Sofronie „metoda” Sfântului Siluan. Adică, fiind mereu conștienți de scopul final al vieții noastre, să punem în fiecare zi „început bun” care constă în petrecerea acesteia, „fără de păcat”! Asta înseamnă lucrarea celui mai mic gest cu gândul la Dumnezeu și la voia Lui, trăirea fiecărui fior de viață în rugăciune și refuzul deznădejdii ori de câte ori cădem și ratăm mii și mii de momente și ocazii. Pentru aceasta ne-a dăruit Domnul Pocăința. Și cu ea vom dobândi virtutea îndelungii răbdări cu noi și cu aproapele. Răbdarea nu înseamnă nepăsare, ci îndurarea, cu durere deci, a neputinței și chemarea lui Dumnezeu mereu și mereu în ajutor. Așa, durerea strâmtorării căii devine bucurie sfântă! (MS)

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

49. Sentimentele noastre nu sunt în inimă, ci în cap




Dacă mă gândesc „pentru ce merit eu iadul?”, nu mai am timp să mă gândesc la ceilalţi

"Rămânem singuri pentru că respingem oamenii"

„Cum ar fi viaţa noastră dacă în loc să mă gândesc "ce să fac să nu mă mai supere lumea asta", m-aş gândi "ce să fac să nu mai supăr pe nimeni pe lumea asta"?. Lucrurile se schimbă. Dar numai cu Dumnezeu.”

„Nu intrăm în rai nu pentru că suntem vinovaţi, ci pentru că suntem bolnavi şi n-am căutat să ne vindecăm... De vreme ce tu eşti fricos şi nu poţi să te bucuri, nu poţi să te dăruieşti pe tine, să faci o jertfă de frică, n-ai cum să intri în bucuria aceea de a trăi cu ceilalţi”

„În necaz ni se înmoaie inima. Inima este fundamentală pentru a trăi bucuria, pentru a trăi în Hristos, pentru ca viaţa să aibă sens.
Noi înţelegem prin inimă sentimentalismul. Ori sentimentele noastre nu sunt în inimă, ci în cap. În mintea cerebrală, în subconştient. Ca să devină afectivitatea a inimii, noi trebuie să ne întâlnim în inimă.
Când te doare inima, atenţia se îndreaptă asupra inimii. Pr Zaharia ne învaţă să primim tot ce trăim şi să le transformăm; să ne transformăm într-un transformator din viaţă bio-psihică în viaţă duhovnicească. Pentru asta, n-avem altceva de făcut, să ne gândim ce să mai face, ci ce trăim să le dăm lui Dumnezeu să le transforme în divino-umane. Gândul, durerea, trăirea, le dau lui Dumnezeu să le transforme.”

Răspunsuri la întrebări:
De ce suntem vinovaţi când ne e frică?
Ce să facem cu frica de singurătate?
Cum facem diferenţa între lucrurile învăţate din lume şi lucrurile venite din Duhul Sfânt?

vineri, 4 noiembrie 2011

48. Cum să scăpăm de necazuri?


Fără tăcere, fără linişte, nu putem ajunge la mângâiere, pentru că mângâierea nu vine în mintea aceasta, ci în mintea care tace. Ca să simţim mângâierea lui Dumnezeu avem nevoie de pace.
Treaba ta nu este să găseşti liniştea, bucuria, pacea.
Ca să ajung la mângâiere, am nevoie să tac, ca să mă întâlnesc cu Dumnezeu
De abia după ce dobândim pacea vin celelalte daruri.

Avem nevoie de efort, de silire...

Dacă învăţăm să tăcem, vom descoperi mângâierea care vine prin această liniştire.

47. Noi nu avem credinta noastra, ci credinta lumii...



Spicuiri din cuvântul Maicii Siluana:

Evenimentele care se întâmplă în jurul nostru nu se întâmplă "în jurul nostru", ci sunt evenimentele lumii şi nu în lume, ci în mine.
Adevărata semnificaţie a întâmplării este în capul meu. Acolo este o reprezentare a ceea ce cred. Înţeleg un lucru în funcţie de ce am eu în cap. Iar ce am eu în cap nu e de la mine, ci de la lume.
gh
Când credinţa pe care o am este înăuntrul capului meu... eu cred că e bun acela care-mi face pe plac; or, dacă Dumnezeu nu-mi face pe plac, credinţa lumii din capul meu ar fi că Dumnezeu ori nu e aşa de bun cum se spune, ori eu nu sunt destul de bună, ca să-mi facă pe plac.
gh
Ca să ajungem la adevărata credinţă e nevoie să ajungem la cealaltă minte a noastră (nous).
gh

...Adevărata lepădare de lume înseamnă să scoţi din minte tot ce ţi-a băgat lumea în cap că e adevărat şi să bagi pe Dumnezeu.
gh
...Când nu ştim nimic, e o stare de deschidere a celeilalte minţi, când ce am de făcut e „Doamne, nu ştiu ce să fac!” „Doamne, ce să fac acum?”
gh
Avem nevoie să învăţăm cum să ieşim din mintea raţională. Toţi ortodocşii sunt invitaţi să înveţe asta.
Cum:
1. mă lepăd de lume
2. n-am încredere în ce gândesc şi ce simt eu (care vin pe ce am învăţat de la lume)
3. am încredere în Dumnezeu şi El mă învaţă cum şi ce să fac prin Porunci, iar rugăciunea mă învaţă cum să aplic concret Poruncile.
4. rugăciunea şi Sfintele Taine
În felul acesta scoatem lumea din mintea noastră şi ajungem la adevărata credinţă.
... Drama este că numim bine ceea ce ne place şi rău ceea ce nu ne place. Ori asta e lumea: fuga de durere şi alergarea după plăcere, de la cele mai materiale, la cele mai rafinate.
Noi avem nevoie să ieşim din lume şi să numim bine ceea ce este plăcut lui Dumnezeu şi rău ceea ce nu este plăcut lui Dumnezeu. Când sunt cu Dumnezeu, dacă sunt cu Dumnezeu, orice mi s-ar întâmpla, eu sunt în bucuria pe care n-o mai ia nimeni de la noi.
Toate necazurile pe care ni le facem este pentru că avem anumite valori, anumite convingeri. Dacă renunţăm la aceste convingeri, noi nu mai avem necazuri. Când suntem în situaţie, ne rugăm şi vedem ce facem.

miercuri, 2 noiembrie 2011

46. Se poate sa nu „analizam” pe nimeni si sa ne controlam gandurile să nu fie de judecata

În sensul cel mai larg, a judeca înseamnă a spune cum este o persoană. Aprecierea persoanei este o judecată de valoare, o judecare a valorii ei ca persoană, ca om. Or, acest lucru, mai ales când e „de rău”, e păcat, pentru că presupune că ne-am așezat în locul lui Dumnezeu, Singurul care știe inima omului. Acest păcat este odios pentru că presupune o înălţare de sine a celui care judecă. 
Când spui că cineva este gras, cu ce gând spui? Ca să nu fie judecată, poţi să te referi la comportamentul omului, adică să descrii ce face. Poţi să spui cuiva că X. mănâncă foarte mult, ca să se pregătească bine când îl invită la masă, de exemplu. Aceasta nu este o judecată, ci poate fi chiar o faptă bună! Dar cel mai lipsit de păcat este să spui chiar persoanei pe care o judeci ce anume din comportamentul său te doare si ce aștepţi de la ea. 
De exemplu: dacă-i spui lui Z. că e mincinos, acesta se va simţi jignit, lovit, judecat și se va supăra fără ca tu să ai ceva de câștigat. Dar dacă îi spui că nu crezi ce-ți spune și că te doare faptul că ești nevoită să nu mai ai încredere în el, e altceva. Nu? 
Când spui că-ți vin automat în gând calificative despre cei din fața ta e dovadă de imaturitate duhovnicească. Nu tu gândești, ci te lași „gândit” de gânduri care-ți „vin”. De unde? De la cine? Se poate să nu „analizăm” pe nimeni și să ne controlăm gândurile să nu fie de judecată. Dacă vezi pe cineva prea gras, în loc să judeci, te poţi ruga pentru el. Așa poţi transforma orice vezi în rugăciune și vei scăpa de acest păcat cumplit al judecării. Dacă judecăm nu ne putem ruga și Duhul Sfânt nu rămâne în noi. E o luptă grea cu gândurile, dar merită să pui început bun. (MS)