miercuri, 4 februarie 2015

234. E în noi o sete de iubirea care nu poate fi potolită de iubirea pământească

Toate ale noastre sunt „bune la ceva” dacă facem din ele locuri de întâlnire cu Dumnezeu, locuri de primire a Sa, așa cum ni Se oferă în Biserică.

Dar mai ales „nebunia” ca „putere sufletească” de a nu ne acomoda la „acestă lume”. Totul e să ne îndurăm să-L chemăm pe Domnul și să-L primim în acel chin, în acel disconfort și nu cumva să ne obișnuim cu el, să ne îndulcim ​suferința cu revolta împotriva lui Dumnezeu​, sau să ne îmbătăm cu „avantajul” de a ne permite să fim „altfel decât cei din jur” ​ profitând de ei​.

În iubirea pământească, cele oferite și primite de cei doi îndrăgostiți, sting treptat acel dor care are nevoie de un „orizont” ca să nu moară. Orizontul nu poate fi atins niciodată, dar nici nu încetează să se arate și să se ofere privirii. Acest orizont se naște numai în iubirea dintre Dumnezeu și om, spunea un Sfânt Părinte.
Așa că, într-un fel, iubirile omenești care „nu țineau” mult, au slujit în felul lor setea ta de iubire și te-au pregătit pentru o mutare în duh. Așa ai descoperit că e în noi o sete de iubirea care nu poate fi potolită de iubirea pământească. Și tot așa, așezată în acest nou orizont, iubirea pământească își află rostul ei cel bun, vindecându-se de cerințele iraționale ale unei „iubiri perfecte, ca-n povești” și
devenind cruce prin care vine bucuria. (MS)