vineri, 30 martie 2012

140. Cercetarea si judecarea de sine e asumare îndurerată, o arătare simplă şi o încredinţare fără revoltă milostivirii lui Dumnezeu

Când folosim cuvinte ca să ne „judecăm”, nu facem decât să ne hrănim eul rănit şi să ne îmbogăţim „povestea”. Cercetarea şi judecarea de sine e asumare îndurerată, o arătare simplă şi o încredinţare fără revoltă milostivirii lui Dumnezeu.
Când îţi întâlneşti nimicnicia şi răutatea inimii accepţi şi ceri vindecare, milă, îndurare, răbdare şi nu te mira că eşti cum te vezi, că nici măcar nu bănuieşti ce poţi fi sau deveni dacă uiţi sau nu-ţi dai seama că atârnăm doar de mila Domnului şi orice dar ni se ia dacă ne închipuim că e de la noi! (MS)

marți, 27 martie 2012

139. Simplitate

Când ne arătăm Domnului, simplu şi firesc, El vine şi ne umple cu harul Lui şi noi suntem pur şi simplu şi facem cele ale zilei cu El şi mulţumim şi cerem iertare şi dăm salvă şi slujim Bucuria Lui şi ... E simplu, nu? (MS)

luni, 26 martie 2012

138. Să iertăm toate pentru Înviere

Conferinţa ASCOR
20 martie 2012


şi răspunsuri



download rapid conferinţă
http://dl.transfer.ro/transfer_ro-22mar-677f83ccff.zip

joi, 15 martie 2012

137. Învată să-ti iubesti copilul lăuntric pentru că prin el vei intra în Împărătie!

Domnul, venit în tine întreg, viu, înviat, îți dă putere să te confrunți acum cu durerea copilului din tine. Ai nevoie să faci din durerea lui, durerea ta. Atunci, tu, o parte a ta, cea care a devenit „egoul” tău, te-ai disociat de tine cea care erai. N-ai știut și nu ai putut face față durerilor de copil altfel decât încercând să faci pe placul celor de care aveai nevoie ca să te simți cât de cât în siguranță. Ai învățat să-ți ascunzi durerile și nevoile și ai continuat să o faci și când nu aveai nevoie de asta. Așa ai ajuns să te urăști și să te disprețuiești. Acum înveți să te iubești cu mila lui Dumnezeu. Numai așa vei ajunge să faci primul pas în iubirea poruncită de Domnul: să iubești pe aproapele cum te iubești pe tine. Acum înveți să te iubești în El! De aceea aceste atacuri sunt mai violente după ce te împărtășești. Și vezi și tu cum afli cea mai bună cale să faci față! Când alegi să spui „Fii binecuvântat, Dumnezeul meu, facă-Se voia Ta!” e Duhul Sfânt Care te învață și numai Domnul îți dă putere să trăiești această durere neinclusă în viața ta.
Curaj, Suflet drag! Asta e Calea. Fă tot ce descoperi acum că te întregește. Învață să-ți iubești copilul lăuntric pentru că prin el vei intra în Împărăție! Primește toate și arată-le Domnului! Sesiunea 8 te va învăța mai multe. (MS)

136. Binele e tot ce facem si trăim în prezenta lui Dumnezeu, făcând voia Lui si căutând mila Lui

Pentru mine binele e tot ce facem şi trăim în prezenţa lui Dumnezeu, făcând voia Lui şi căutând mila Lui, (chiar dacă asta ar însemna să rămân nemăritată sau bolnavă, de exemplu!) şi rău tot ce e fără Dumnezeu, împotriva voii Lui sau departe de ea!
Numai binecuvântarea şi bucuria şi uimirea şi mulţumirea aduse lui Dumnezeu formează sinapse noi! Adică ne smulg ochelarii de cal pe care ni-i fixasem pe ochi de frica necunoscutului!
Altfel, suferinţa o ia mereu tot pe acolo!
Suferinţa poate transforma o inimă de piatră într-o inimă caldă, dar o şi poate răni şi rupe! E nevoie ca mintea să refuze deznădejdea şi să ajute inima să binecuvânteze şi să creadă în făgăduinţele Domnului!
Avem nevoie de o inimă caldă şi o minte lucidă! Suferinţa este naştere când e trăită astfel. Altfel, devine moarte!

135. Sinapsele noi se formează prin acceptarea suferintei ca loc de întâlnire cu voia lui Dumnezeu

Suferinţa nu ajută creierul, ci inima! Inima, într-o bună zi, oricât de împietrită ar fi, nu mai rezistă, crapă de durere şi, pin acea crăpătură se poate întrezări mila lui Dumnezeu, mereu gata să ne sară în ajutor dacă apelăm la El în adevăratul sens al cuvântului! Adică, dacă apelăm la El să ne dea ceea ce are El de dat: puterea Lui de a fi în bucurie, indiferent ce ni s-ar întâmpla, şi nu doar o împlinire imediată şi aşa cum vrem noi a dorinţelor noastre egoiste.
Sinapsele noi se formează prin acceptarea suferinţei ca loc de întâlnire cu voia lui Dumnezeu, Care vrea să ne scoată din ea într-un fel care să însemne naşterea şi creşterea noastră la şi în Viaţa cea adevărată şi nu o supravieţuire cât mai plăcută în bârlogul biologic al existenţei!
Sinapsele noi se formează în momentul în care acceptăm să fim, cum ne-a făcut Dumnezeu: creatori, creativi! Să primim semnalul durerii ca pe un clopot care ne cheamă la liturghia vieţii în Hristos, Mântuitorul lumii şi să vedem că El ne dă Duhul Său Cel Sfânt care le face pe toate noi! Astea nu sunt vorbe, ci cuvinte care ne duc la Viaţă! (MS)

luni, 12 martie 2012

134. Bucuria si durerea sunt chiar viata si chemări la mereu mai multă viată

E vital pentru noi să nu alegem magia credinței și a relației cu Dumnezeu, ci Viața pe care ne-o dă El!
Dumnezeu vrea să Se ofere pe Sine și iubirea Lui, și nu doar bunurile Sale. 

De multe ori cei de lângă noi ne oferă ce oferim noi și așa descoperim că nu asta căutăm.
Dacă învățăm să ne oferim pe noi înșine și nu ce avem sau facem, nu vom mai aștepta nimic „la schimb”, ci vom trăi bucuria sau durerea de a fi cu cel căruia ne dăruim, în funcție de calitatea prezenței acestuia. Iar bucuria și durerea sunt chiar viața și chemări la mereu mai multă viață. Acesta e „paharul” despre care vorbeşte părintele Kraiopoulos. Când îl bem dând salvă lui Dumnezeu El transformă conținutul acestui pahar în Viața Care este El și totul se schimbă, pentru că tot ce ne aparține și ni se întâmplă devine „potir” al întâlnirii!  (MS)

sâmbătă, 10 martie 2012

133. Să-ti privesti neputinta când alegi să cazi

Dacă vom trăi pocăinţa doar la nivelul raţiunii și al dorinţei psihice nu vom birui.
Să-ţi priveşti neputinţa când alegi să cazi, să te înjoseşti în fața unui impuls. S-o priveşti ca neputinţă, și nu ca pe ceva ce ai fi putut să nu faci dacă ai fi vrut. Nu, n-ai fi putut. Dacă pricepi asta - că nu poţi, orice hotărâri ai lua - vei simţi o durere, o arsură care îţi va străpunge inima împietrită de revolta și încăpăţânarea de a o lua mereu de la capăt ca să fii aşa cum ţi-ar plăcea...
Ei, pe acolo vine mila Domnului! (MS)

miercuri, 7 martie 2012

132. Dumnezeu nu voieste să facă din noi oameni puternici, sau supraoameni, ci dumnezei!

Să încercăm să înțelegem de ce nu ne face Dumnezeu puternici dintr-o dată, de ce ne lasă să fim tot așa de neputincioşi și slabi. Asta e lecția pe care avem nevoie să o înțelegem: Dumnezeu nu voiește să facă din noi oameni puternici, sau supraoameni, ci dumnezei! Și asta se face când și numai dacă omul se leapădă de sine, cel ce „vrea să poată toate după bunul său plac” și se îmbracă în Cel Ce spune: „Veniți la Mine toți cei osteniți și Eu vă voi odihni” și „fără Mine nu puteți face nimic!”
Când ești slab, atunci ești tare, Omule drag, pentru că atunci Îi faci loc Lui, Viața ta și Bucuria ta și rostul tău în lumea asta! (MS)

luni, 5 martie 2012

131. Dumnezeu nu ne cere decât să ne dăm seama că e cu noi - Serile Talpalari, 21 feb 2012 (2)

Continuarea transcrierii Serilor Talpalari din 21 feb 2012
Partea I a transcrierii şi conferinţa audio aici.


Omul cade întotdeauna prin înşelare. Şi toate ereziile au pornit de la această neînţelegere a lui Dumnezeu şi a lumii. De la faptul că omul n-a vrut să-şi smerească mintea şi să accepte revelaţia şi să dobânească cunoaşterea de la Duhul Sfânt. În clipa în care a vrut să înţeleagă cu mintea raţională ceea ce este de înţeles cu mintea contemplativă. Odată ce nu poate să primească nişte adevăruri ale revelaţiei nu poate să meargă mai departe. Drama din lumea catolică şi protestantă vine din faptul că n-a putut să înţeleagă lucrările necreate ale lui Dumnezeu.

Ce înseamnă să fii ortodox? Înseamnă să crezi că Dumnezeu lucrează cu lumea Lui şi cu noi şi cu fiecare în parte printr-o energie, printr-o lucrare necreată, care se numeşte Har,  care este una singură - lucrarea lui Dumnezeu - dar care se împarte, se distribuie fiecăruia după receptivitate. Piatra e ţinută de Dumnezeu prin lucrarea lui Dumnezeu necreată, pisica, la fel. Noi, oamenii, la fel, doar că avem în plus faţă de animale, chemarea de a ne îndumnezei.
Dacă nu credem în această energie necreată nu avem cum să nu ajungem protestanţi. Putem să facem şi semnul Crucii. Putem să facem orice, dacă nu cred că în clipa în care mi-am făcut Sfânta Cruce puterea lui Dumnezeu s-a activat în mine, Dumnezeu este în mine, în inima mea, este în mine pentru că L-am mâncat dimineaţă, dar dacă nu cred, eu Îl ţin acolo şi spun "las' că fac eu". Spun Părinţii că ne putem duce în fundul iadului - care nu-i un loc, e o stare - plini de Sfânta Împărtăşanie.
Sfânta împărtăşanie nu lucrează magic, nu ne transformă magic; noi trebuie să lucrăm cu acest Har pe care l-am primit. Noi lucrăm şi ca să ne pregătim să-L primim, dar şi ca să-L punem apoi în lucrare. Ca în loc să folosesc doar energiile mele bio-raţionale, să le folosesc cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu merg, cu Dumnezeu poftesc. Dumnezeu nu-mi ia capacitatea de a pofti. Ce să facă cu mine moartă, fără dorire?!
Dacă nu credem în această lucrare şi nu înţelegem taina acestei lucrări, devenim şi noi protestanţi. Ei cred că omul a fost mântuit de Dumnezeu şi că unii sunt mântuiţi şi unii nu. Şi cum se recunosc? pentru că fac cum a făcut Hristos. Şi omul îl are ca model pe Hristos ca să-şi arate lui că e mântuit, că e ales. Iar dacă fură, e pentru că n-a fost "ales". Şi protestanţii fac foarte multe fapte bune în numele lui Hristos. Ca să dovedească că sunt mântuiţi. Şi citesc, şi se roagă şi dovedesc că sunt mântuiţi. Deci nici vorbă de această demnitate a omului, de această tensiune lucrătoare a omului, de a lucra împreună cu Dumnezeu, primindu-l, primind harul Lui.
Şi iată că sunt unii total necredincioşi, unii dedaţi unor credinţe satanice... ce se va întâmpla cu ei? se duc în iad?! şi noi, ce facem? Ne mântuim noi, iar ei se duc în iad?! Nu e atât de simplu! Ascultăm noi rugăciunile de la Sfânta Liturghie? Auzim noi cum îşi dă viaţa Mântuitorul şi cum ne lipim noi de moartea şi Învierea Lui pentru învierea lumii? cum ne rugăm noi? Deci noi avem datoria să ne rugăm pentru toată lumea, pentru toţi oamenii şi fiind noi una în Hristos, fiind noi trupul acela al lui Hristos care S-a dat pentru viaţa lumii. Nu cunoaştem noi profunzimea lucrării noastre de rugăciune. Dar în clipa în care spun că acela nu se mântuieşte, am ieşit din Biserica Ortodoxă. Eu mărturisesc cum spune Dumnezeu că ne mântuim, mă doare că face lucrul care-l pune în pericol şi-i spun că lucrul ăsta e periculos şi-şi pune mântuirea în pericol, dar eu nu ştiu că nu se întoarce. Aşa trebuie să gândim ca să nu cădem în ispita de a fi fariseu.
***
Frica de Dumnezeu
Aşa cum avem atâta nesimţire (de copii răsfăţaţi), să avem şi îndrăzneala cea bună, să ne gândim, să ne trezim şi să zicem "da, dar nu-i mai bine să ne bucurăm împreună?"
Dacă citim cuvântul "Duceţi-vă de la mine!" şi ni-l adresăm nouă, se naşte în noi o frică care nu e frica de câini. Avem nevoie să ne întoarcem şi să spunem "iartă-mă!" "primeşte-mă!". Acum, dacă mă uit în interiorul meu, nu este ceva pentru care aş merita să-mi spună "du-te de la mine!"? şi dacă e, şi văd acum, acum să fac mişcarea asta de întoarcere: "da, Doamne, vrednică sunt de focul iadului, vrednică sunt de întunericul cel mai dinafară, iartă-mă!" "Miluieşte-mă, Doamne!". Dar e dureros, crapă inima în noi şi atunci ne uităm şi noi la cei din jur şi spunem "dar uite, celălalt e mai rău ca mine, las că-i bine!" sau "dar ce? dar el nu?" şi astea sunt porţile iadului: comparaţia şi justificarea prin acuzare. Şi nu putem să renunţăm la ele, pentru că e greu. Dar putem să cerem iertare. Şi asta este pocăinţa.
*
Să nu uităm aceste mişcări ale sufletului - cât pot, să zic "Doamne, nu mă lăsa să fac rău!" şi chiar dacă am început să fac răul, tot să mă rog, că nu ştiu cum lucrează Domnul şi mă scapă. Ai făcut păcatul? "Doamne iartă-mă!"
Dar noi, nu! ne aşezăm pe scaunul de judecată şi credem că asta-i judecata şi spunem "nu meriţi!". Dar judecata nu e asta. Judecata e să spun "sunt vrednică de iad". Cea mai mare smerenie e să spun "da, merit asta", dar,  "Doamne, miluieşte-mă!" "iartă-mă!"
Pentru că sunt mulţi oameni care spun "sunt atât de rău, sunt o secătură" şi acceptă şi de la alţii să le spună, dar nu spun "iartă-mă"
E o boală a sufletului şi e greu, dar să nu deznădăjduim şi să nu încetăm să cerem iertare.
Putem plânge cu partea aceea din sufletul meu care simte durerea. Dar noi acoperim acea parte şi o ascultăm pe cea care se revoltă, care învinovăţeşte pe alţii
***
Cum să luptăm cu frica?
Există frică psihologică, care la un capăt e sănătoasă şi la un capăt e bolnavă.
Capătul sănătos e ca, atunci când frica e rezonabilă, să iei măsuri raţionale. Să nu crezi că ţie nu poate să ţi se întâmple. Să foloseşti măsuri inteligente pentru a evita pericolele de care ţi-e frică.
Frica patologică se vindecă prin vindecarea sufletului de patimi. Frica exagerată, vine din patimi. Stările de anxietatea pot veni de la faptul că trăieşti invers decât ar vrea sufletul tău. Sufletul ar vrea curăţie, pace, dar eu nu accept, ci mă uit la filme de groază etc. Acestea se pot rezolva prin spovedanie şi canon.
Frica patologică mai gravă are nevoie de specialist. Dar lucrurile sunt foarte delicate, pentru că uneori alergăm prea repede la specialist şi luăm prea repede pastile, alte ori nu mergem deloc.

Vindecarea propriu-zisă vine de a a mă aşeza în frica cea bună. Deci, mi-e frică că vine antihrist. Ei, frica să fie că vine Domnul şi eu nu sunt acolo, nu sunt pregătit. Important pentru mine e nu să-mi fie frică de ce-o să-mi facă alţii, ci să-mi fie frică de slăbiciunea mea de a mă îndepărta de Dumnezeu.
Şi pentru asta mă exersez. Părinţii insistă foarte mult pe lupta ascetică, care care este exersarea lucrării bune. Mă exersez în situaţii uşor de făcut, în care în loc să mă las stăpânit de sentimentele mele Îl chem pe Dumnezeu.

Apoi, avem nevoie să înţelegem că orice ni s-ar întâmpla e îngăduit de Dumnezeu, care ne iubeşte. Şi unde-o să ne ducem după ce ni se va întâmpla? La Dumnezeu! Unde sunt când mi se întâmplă? În mâna lui Dumnezeu. Problema e: sunt conştient că sunt în mâna lui Dumnezeu sau cred că nu sunt? L-am uitat pe Dumnezeu? Sau mi-l amintesc? Asta e taina. Deci, dacă în timp ce mor de frică sunt cu mintea la Dumnezeu, e o moarte frumoasă. Dar dacă nu mi-e frică şi-s cu mintea în altă parte, e o viaţă moartă.
Deci, tot timpul să mutăm din planul psihologic în planul duhovnicesc. Dumnezeu nu ne cere decât să ne dăm seama că e cu noi. Iar acest lucru nu se face decât prin amintire. Îmi amitesc că e cu noi. Prin pomenirea Lui "Doamne, miluieşte-mă!". Prin lucrarea voii Lui. Prin folosirea evenimenteor ca locuri de întâlnire specială. Dar orice loc este un loc de întâlnire cu Dumnezeu. Şi atunci nu vom mai fi speriaţi de reguli, regulamente... Dar să fim cu gândul la El. Când suntem cu gândul la Dumnezeu, năzbâtiile se întâmplă într-o limită binecuvântată. Ca a unui copil, care face o chestie, dar nu ţi-e greu să-l ierţi.
Sigur, se poate întâmpla şi să greşeşti, să cazi. Dar întoarcerea se face uşor, pentru că eşti smerit. Nu eşti mândru. Dacă eşti mândru, spui "mă urăsc, mă dispreţuieşti". Dacă eşti smerit, zici "Doamne iartă-mă, iar am căzut, sunt nesimţită". Să nu ne mirăm că am făcut răul acela, ci să devenim conştienţi că nu l-am chemat destul şi nu ne-am străduit să fim cu mintea la El. Nu te strădui să nu faci lucrul!
***
Responsabilitatea noastră e legată de ceea ce poate fi controlat. Când ţi-e frică, simţi lucruri, care sunt nevinovate. Dar ce gândeşti poate fi vinovat sau nevinovat. Dacă atunci când ţi-e frică spui "Doamne, ce să fac?" "doctore, părinte, ce să fac?" - în loc să te ascunzi de mândrie, acestea sunt bune. Dar dacă primeşti gânduri "am să mor" "nimeni nu mă iubeşte", acestea sunt rele. Şi eu nu pot să biruiesc frica, ci frica mă va birui pe mine. Pentru că firea mea nu mă biruieşte, nu se luptă cu mine. Firea mea vrea binele. Ci se luptă cu mine gândurile răutăţii care intră prin gândurile mele. Şi ca să fiu sigur că nu intră niciun drac în mine ca să mă sugestioneze către rău, trebuie să închid uşile gândirii, să nu mai primesc gândurile. Pentru că în starea de tulburare emoţională suntem vulnerabili la gânduri. Ca să putem face asta, avem nevoie să ne fixăm atenţia pe simţire. Ce simt? Crampe la stomac. Intru pe simţire şi zic "Doamne miluieşte-mă" cu atenţia pe crampă şi nu pe gândul rău. Deci oferim această simţire lui Dumnezeu. Ia simţirea că mori şi dă-i-o Lui. Şi nu primi gândul "am să mor". Şi nici gândul că nu vreau să mă gândesc.
Pofta pe care o simţi, oricât de puternică, dacă o priveşti în partea ei senzitivă şi i-o dai lui Dumnezeu ai biruit. Dacă o primeşti în partea cognitivă, te-a biruit. pentru că pe acolo intră dracul. "Dar eu nu pot", "dar eu niciodată" etc.
Majoritatea oamenilor chinuiţi de dependenţe, cred că nu gândesc, cred că pofta e atât de mare, încât nu mai gândesc. Eroare. Există gând. Şi pe acolo suntem biruiţi. Cât ar fi de scurte şi încâlcite.
Şi în plus, există o filosofie a păcatului pe care-l fac. Dedesubt e un strat de convingeri, o dogmă a păcatului: că eu sunt nefericit şi asta mă mângâie, că sunt tensionat şi asta mă uşurează, că am fost abuzat când eram mic... lucruri reale. Care, într-adevăr m-au şubrezit, dar întreţinerea acestor gânduri mă fac să nu ajung la Dumnezeu. Nu duc "prescura".
Orice vibrează în sufletul nostru să îl duc lui Dumnezeu atunci. Nu putem din prima. Dar nu se pune. Dumnezeu nu numără căderile. Până ce vom pricepe acest mecanism nu vom birui, pentru că noi biruim numai când oferim acea poftă, pentru că aceea e partea cu care pot să simt bucuria. Pentru că aceeaşi energie o folosesc pentru a simţi bucuria, dacă e transformată. E ca şi cum aş folosi aceeaşi mână şi pentru păcat şi pentru mângâiere.

vineri, 2 martie 2012

130. Serile Talpalari, 21 feb 2012 (1)




Primul subiect al conferinţei porneşte de la vizionarea filmului Fard



Spicuiri

Ce ne-ar plăcea nouă ca răutatea să vină ca un fard pus de cineva din afară! Ne-ar plăcea nouă ca antenele, cipurile ori tehnologia să fie responsabile pentru răutate! Nu. Taina răului este mare de tot! Filmul seamănă cu ce facem noi când explicăm ce ni s-a întâmplat: "el m-a bătut", "şeful nu mă place"... Dacă nu înţelegem că noi suntem liberi chiar în cele mai cumplite situaţii şi că avem posibilitatea de a ne întoarce la Dumnezeu... Dar noi de ce greşim? De ajungem să credem că răul e exterior?! Pentru că avem înainte o altă erezie. Cauza acestei erezii (de a crede că răul e exterior) este alta. E credinţa că noi am putea chipurile să facem ceva bun. Pentru că noi ne închipuim că putem face ceva bun, după ce ne străduim - pentru că tot omul doreşte să facă binele şi nimeni nu face răul aşa, de dragul răului, să fie temeinic convins că răul ăla e un lucru rău, ci el are o motivaţie bună: face dreptate, se răzbună, îndreaptă nişte lucruri, luptă cumva împotriva unei răutăţi mai mari decât a sa şi până la urmă poate să fie şi ceva bun... Şi vine din această iluzie a noastră că noi am putea face ceva bun. Ăsta e păcatul, asta e mândria. Noi nu suntem răi ca Lucifer. Dar suntem amăgiţi, de el, care ne sugerează că noi putem să mâncăm corcoduşe şi să fim ca Dumnezeu. Numai să gustăm! Şi când vedem că nu putem să facem nimic bun, ne supărăm pe noi, pe Dumnezeu şi începem să dăm vina pe exterior, de la diavol, pe răutatea lumii, care se întrupează sub tot felul de forme (masonerie, comunism etc), reale toate, pentru că în aceste detaşamente de lucrători ai răului sunt oameni care lucrează răul! Ei nu sunt răi, dar lucrează răul. Şi avem nevoie să ne dăm seama că atâta timp cât nu suntem cu Dumnezeu noi nu putem să facem decât rău - îmi fac mie rău - şi apoi, pentru a supravieţui mustrărilor de conştiinţă, care e ochiul lui Dumnezeu din mine care mă priveşte cu drag şi cu blândeţe şi-mi spune "ce faci, amărâto..." - iar eu nu suport asta şi spun: păi celălalt mi-a făcut, sau "ce, pe celălalt nu-l vezi, pe el de ce nu-l cerţi?"  şi în felul acesta noi fugim şi fugim de de înnoirea minţii, de înnoirea vieţii noastre.
Şi vom mai vedea multe lucruri!
Cei care urâm răul, putem chiar să ne înregimentăm într-o armată a "celor buni" şi să pornim să-i distrugem pe "cei răi".  Şi vom face răul, pentru că - spun părinţii - răul nu există decât în momentul facerii.
***
Totuşi, filmul ne atrage atenţia în mod expres că primim sugestii străine de credinţa noastră (ortodoxă). Omul crede că este victima tehnicii. Dar nu e aşa. Tehnica este victima noastră. Tehnica e darul lui Dumnezeu în momentul în care noi suntem deja căzuţi. E un dar al creativităţii. Tehnica nu e rea, ci felul în care o folosim. Atacul împotriva noastră e acela de a ne sugera că există ceva rău. Dar nu există nimic rău. Nici sexualitatea, nici mâncarea, nici chimicalele, nici otrava... noi le folosim rău! Felul în care eu le folosesc.
Gândul de a da vina pe ceva sau cineva ne scoate pe noi din responsabilitate. Dar eu sunt responsabil  că le fac, că le folosesc, că nu mă interesez cât de rele sunt, cât de rău e efectul lor asupra mea!

***
Omul, oricât de rău ar cădea, niciodată, cât e în viaţă, nu e iremediabil căzut.Pentru că lumea întreagă e ţinută de Dumnezeu. Dumnezeu o ţine în iubirea Lui şi în grija Lui toată lumea... Noi având libertate pornim spre bine sau spre rău. Putem să facem ce zice Dumnezeu şi El ne menţine în această facere şi ne hrăneşte dacă noi cerem lucrarea Lui, ori putem să facem invers decât zice El şi Dumnezeu ne menţine în lucrarea asta prin pronia Lui, dar nu ne sprijină. Ceea ce spunem noi că Dumnezeu îngăduie, nu e o inactivitate, cum zicem noi "lasă-l să vadă"... El merge cu noi în direcţia păcatului (el este cu mine atunci când beau şi pătimeşte în firea Lui suferinţa creierului meu) şi niciodată nu voi pieri de tot cât sunt în viaţă, cât mai am voinţa să merg spre bine, adică după Dumnezeu sau spre rău. De aceea e o copilărie să spun că Dumnezeu nu mă iartă. E o mândrie, de fapt eu nu vreau să mă iert. Şi când voi înţelege asta, îmi va fi mai uşor să-i iert pe ceilalţi.
Când înţelegi ce minune se întâmplă cu tine când te întorci de la rău spre bine, nu poţi să nu doreşti fiecăruia să se întoarcă. Şi mai ales celui care ţi-a făcut rău.

„Doamne, vindecă Tu durerea pe care am făcut-o eu celorlalţi!” Umblând noi cu Dumnezeu în durerile tuturor celor pe care i-am rănit noi, imposibil să nu-ţi doreşti măcar o secundă să repari răul pe care l-ai făcut şi atunci înţelegi că nu poţi, că nu se mai poate, şi atunci rugăciunea devine atât de puternică, încât îţi doreşti să existe un Dumnezeu care să vindece durerile pe care le-ai făcut. Şi ce simplu e să le ierţi celor pe care ţi-au rănit. Pentru că dacă n-am puterea să scot durerea pe care ţi-am făcut-o, am puterea să scot durerea pe care mi-ai făcut-o.
De aceea nu există deznădejde, de aceea deznădejdea e un păcat. Pentru că e atât de simplu! Este un orgoliu, o sugestie care ne spune că nu se poate sau că nu ne iartă Dumnezeu.

Avem o stare mintală, sufletească în care ne îndrăgostim de o plăcere de a fi nevrednici. Există o etapă în care vedem că suntem nevrednici. Când ajungem la asta, avem un orgoliu al pedepsirii de sine, o mândrie prin care dorim să ne pedepsim pe noi pentru că suntem aşa cum suntem. O mândrie întoarsă, un egoism... Dacă nu-s bun, măcar sunt rău! Pur şi simplu, ca să pot să mă justific în faţa mea ca să rămân în această stare... Spre exemplu, eu nu mă apropii de Potir pentru că nu sunt vrednic. În clipa în care am văzut că nu sunt vrednic, ce fac? Caut să mă îndrept. Dar asta e mândrie. De ce m-aş spovedi, de ce m-aş ruga? Ca să curăţ de păcate? Nu! Ci ca să mă învrednicească Dumnezeu, ca să mă cureţe Dumnezeu. Este lucrarea Lui, nu a mea.
Avem nevoie să înţelegem că Dumnezeu e cu noi de la facerea lumii şi n-o să ne părăsească niciodată. El ne iubeşte necondiţionat. Dar iubirea este comuniune, este comunicare. Există un iubit şi iubitor. Dacă există numai iubitorul şi iubiţii sunt morţi, n-avem ce face. Morţii sufleteşti nu vor. Deci aici e taina. Să înţelegem că Dumnezeu e cu noi, cu tot cosmosul şi tot ce a făcut El se împărtăşeşte de Dumnezeu. Nu numai făpturile pe care le-a făcut Dumnezeu. Toate se împărtăşesc de lucrarea lui Dumnezeu de aducere în existenţă. Şi fierul, apa, materia neînsufleţită se împărtăşeşte de lucrarea lui Dumnezeu de ţinere în existenţă. Pentru că altfel nu s-ar sfinţi apa.
Apoi, este o lucrare a lui Dumnezeu care e dătătoare de viaţă - şi se împărtăşesc din ea plantele, animalele, oamenii, îngerii
Apoi, este o lucrare a lui Dumnezeu dătătoare de înţelepciune, - oamenilor, îngerilor
Apoi, este o lucrare a lui Dumnezeu care îndumnezeieşte - asta e pentru cine vrea, e "desert"

Lumea creată e un fel de trup lărgit al omului.

***
Transcriere partea a 2-a a conferinţei aici

joi, 1 martie 2012

129. Noi, cei bolnavi de alte frici decât cea de Dumnezeu, nu avem cum s-o trăim pe aceasta înainte de a simti iubirea lui Dumnezeu!

Domnul S-a făcut Om nu ca să ne sperie, ci ca să ne vindece de fricile noastre bolnave. 
El ne cheamă le El pentru că suntem bolnavi, păcătoși, obosiți, chinuiți, rătăciți. 
Ne cheamă ca să ne vindece și să ne dăruiască iubirea Lui necondiționată. 
Abia apoi, după ce vom fi primit Duhul Său Cel Sfânt și vom fi învățat în școala Sa să credem în făgăduințele Lui, vom primi și darul fricii de Dumnezeu! 
Această frică nu e decât o altă față a Bucuriei sfinte! E aceeași înfiorare a sufletului și amuțire a minții în fața darurilor Sale... 
îndrăznim să creștem lucrând poruncile Lui!(MS)