vineri, 27 ianuarie 2012

111. Omului i s-a dat viata in dar ca sa faca din ea Ospat de nunta

Dacă am urmări motivele pentru care nu ne rugăm sau nu ne ducem la Biserică, am vedea că ne recunoaştem în motivele "arhetip" ale celor care au refuzat să se ducă al ospăţul de nuntă al Fiului de Împărat! Ce au aceste motive în comun? Lipsa credinţei că Acela e Împăratul şi că viaţa mea are vreo legătură cu Ospăţul Lui. Ospăţul Lui pare un moft, pur şi simplu o pierdere de timp, pe lângă problemele mele! Şi aşa este şi va fi, până când omul se va dumiri că viaţa lui este darul Acestui Împărat şi că i s-a dat ca să facă din ea un Ospăţ de nuntă şi nu să-şi cumpere boi şi să-şi are ţarina... Boii, ţarina, plăcerea de a fi cu nevasta cea tânără şi iubitoare şi toate celelalte "probleme" ale omului sunt derizorii dacă nu sunt pregătire şi prelungire a Ospăţului de Nuntă!
Cum să facem noi să pricepem asta? Inima mea plânge de durere că am putea muri alergând după boi, sau jucându-ne cu mireasa sau mirele, fără să fi bănuit măcar sensul real al vieţii mele aici, pe pământ!
Dar nu deznădăjduiesc pentru că în fiecare om e o tresărire, o întrebare, un licăr de nădejde că ar putea să se convingă pe sine să lase toate şi să urmeze Celui Ce ne-a adus Bucuria pe care nimeni şi nimic nu o mai poate lua de al noi dacă ne îndurăm să intrăm în ea.
Ce să facem pentru asta?
Să ascultăm glasul durerii, al neliniştii, al angoaselor şi depresiilor noastre şi, încetând să ne mai acuzăm pe noi înşine şi unii pe alţii, să lăsăm toate şi să luăm în serios făgăduinţele pe care ni le face Dumnezeul de care fugim. (MS)

110. Durerea acceptată si trăită atent în fata lui Dumnezeu e altceva decât ceea ce numim noi durere

Acum aș vrea să dăm puțină atenție fricii care ne împiedică să „rezistăm” vechilor scheme. Aici ai sesizat cu multă finețe materia fricii ca energie. Când învățăm să lucrăm cu harul și să credem în Dumnezeu ca Persoană prezentă și gata să se implice în viața noastră dacă Îl primim, credința, ca putere cunoscătoare a sufletului anihilează, având cumva aceeași bază „energetică” imaginația. Nu ne mai temem de ce ne imaginăm noi că s-ar putea întâmpla, pentru că acum credem că Dumnezeu e cu noi și că ce ni se întâmplă e altfel când suntem cu El. Și deja avem dovezi că Prezența și ajutorul Lui nu înseamnă neapărat, deși poate însemna și asta, că evenimentele nu vor mai fi dureroase. Sau că nu vom mai avea necazuri... Atunci ne rămâne teama că nu putem trăi durerea inerentă evenimentelor neplăcute. Aici avem nevoie de atenție la durere și la punerea ei în fața lui Dumnezeu. 
Durerea acceptată și trăită atent în fața lui Dumnezeu pe care Îl invocăm cu credință, e altceva decât ceea ce numim noi durere. 
În plus, ceea ce vom trăi va fi real, pe când ceea ce ne temem că vom trăi e imaginar. Din păcate, când ne doare ceva, mai ales dacă depășește gradul de toleranță pe care-l avem, nu mai suntem atenți la durere și la mesajul ei, ci alunecăm în deznădejde, împotrivire, care sunt stări sufletești alimentate de imaginar și de credințele iraționale izvorâte din vechile scheme. Și reluăm ciclul suferinței de care doream să ne eliberăm.
Remediul, așadar, este atenția în prezența harului, trezvia duhovnicească: ne străduim să rămânem prezenți în ceea ce simțim și oferim asta lui Dumnezeu. Unim cumva mintea, prin lucrarea atenției, cu inima care simte în „carnea” ei și dorește în afectivitatea sa. Avem nevoie acum să nu cenzurăm nimic, să nu lăsăm rațiunea să acuze sau să scuze, pentru că e bolnavă datorită îndelungatei sale ruperi de lucrarea harului. Acum, ea, e invitată să fie martorul tăcut al intervenției lui Dumnezeu, cu harul său, în viața mea. Încet, încet va învăța și ea să intre în armonie cu voia lui Dumnezeu și va învăța să slujească lucrarea duhului numită discernământ.
Primul semn al vindecării sale va fi dispariția nevoii de a înțelege de ce și renunțarea la producerea de răspunsuri explicative satisfăcătoare pentru ego. Ruptă de inimă și de duh, rațiunea ne obligă să ne explicăm tot ce ni se întâmplă sau se întâmplă pe lume. Altfel nu are liniște. Acum va descoperi că pacea inimii ca dar al Duhului Sfânt este ce căuta de fapt și se va converti. (MS)

109. Dacă omul nu este ancorat în făgăduinta Mântuirii, nu poate primi puterea ce se revarsă de Acolo

De nu vom trăi Învierea Domnului ca pe propria noastră înviere, nu o vom cinsti cum se cuvine. Astăzi, tot ce trăiesc devine loc de întâlnire cu Mâna Lui salvatoare și cu învierea mea! De mine depinde dacă voi alege să trăiesc ce mi se întâmplă acum ca pe o consecință a celor ce au fost, ca pe o altă dovadă că viața mea e distrusă și că nu am decât să distrug și eu la rândul meu pe cei de lângă mine, sau să fac din ea locul Venirii Lui!
Da, Domnul nostru este și „Cel ce vine” și de mine depinde dacă deschid la bătaia Lui de la ușa inimii mele. Acum, inima mea e închisă în durerea ei, în ciuda ei, în mohorârea ei. Și nu fără temei. Uite ce mi se întâmplă! Uite, ce fac ei! Uite cum e lumea! Cum voi deschide? Și ce să fac cu El în mine? Și aici am de ales: pot să-I scot ochii că îngăduie toate astea sau pot să-I cer puterea să fac ce spune El că e de trebuință ca să intru în bucuria Lui! Și pot să aleg cea de-a doua atitudine, numai și numai dacă renunț la cauzele din trecut (mama mea și tatăl meu m-au învățat, mi-au făcut...) și aleg Cauza din viitor, din Ziua cea mare a Celei de a Doua Lui Veniri! Aleg să spun: „Vino, Doamne, și vindecă sufletul meu, că mult am greșit Ție!”, „Vino, Doamne, și binecuvântează pe tatăl meu și pe mama mea și pe toți cei ce m-au rănit și pe toți cei pe care eu i-am rănit, că toți suntem lucrul mâinilor Tale!”. Așa, ce trăiesc acum, devine consecință a Acelei Veniri!
Dacă omul nu este ancorat în făgăduința Mântuirii, care cuprinde și cea de-a Doua Sa Venire, și învierea noastră cu trupul în Slava Lui, și împreună viețuirea cu El în Bucuria veșnică, nu poate primi puterea ce se revarsă de Acolo și nu-și poate jertfi ucigătoarele plăceri cu care încearcă să-și astâmpere foamea de iubire și setea de fericire! (MS)

108. Nevoia noastră de modele e chiar lucrarea Domnului în noi

Domnul nu mai este fizic printre noi, dar este fizic în noi! Harul nu vine din afară, ci dinăuntru şi e dus acolo înăuntrul nostru de Sfânta noastră Biserică prin Sfintele ei Taine. Rugăciunea noastră nu este altceva decât o permanentă conectare la această Putere înăuntrul nostru, de care suntem, de multe ori, departe sau chiar străini. Da, puterea e în noi şi ea este Împărăţia Domnului, Care ne-a dăruit Duhul Sfânt ca să ne cureţe de toată întinarea şi să ne înveţe toate!
Nevoia noastră de modele e chiar lucrarea Domnului în noi. El, Domnul, ne-a cerut înainte să se ducă "de-a dreapta Tatălui", să nu ne lăsăm înşelaţi de duhuri străine şi să-i recunoaştem pe cei trimişi de El după roade. Roadele martorilor Lui sunt roadele Duhului Sfânt: credinţa, nădejdea, dragostea, bucuria, răbdarea... Şi aceste roade ajung la noi prin mărturia lor vie, care este prezenţa lor. Trupul lor devine pentru noi icoană, comportamentul lor devine pentru noi model şi persoana lor devine pentru noi dovada vie că Da! Se poate! Fără sfinţi nu am avea nici o dovadă palpabilă despre lucrarea Darului lui Dumnezeu.
Iar noi, cei vii, cei din aceste vremuri chinuite, suntem martorii credinţei în El şi în lucrarea Lui cu Domnul! Suntem cu adevărat cu toţii bolnavi, dar suntem în Spitalul Sfânt, care este Biserica, şi ne ajutăm unii pe alţii, după sfânta rânduială lăsată de Domnul şi ţinută de Duhul Sfânt. Şi, cu adevărat, cine nu îndrăzneşte să creadă în vindecare în aceste condiţii, este martorul libertăţii de a refuza Darul lui Dumnezeu! Nu biruim, pentru că nu ne lipim de Biruitorul nostru şi nu ascultăm de poruncile Lui. Mereu spun: este păcat împotriva Duhului Sfânt să crezi şi să spui că tu, oricine ai fi, "ăsta eşti şi altul mama nu mai face". Adevărat, că mama nu mai face altul în locul meu, şi nici nu mă poate schimba după dorul inimii mele, dar eu nu sunt numai fiul, numai fiica mamei mele. Ci şi a lui Dumnezeu şi a Bisericii! El, Dumnezeu, mă naşte de Sus, îmi dă Viaţa Lui, mă creşte şi mă hrăneşte, tocmai ca să nu rămân ceea ce au făcut cum au putut, părinţi mei! De multe ori, din iubire bolnavă faţă de părinţii noştri, ducem mai departe un fel de a fi care ne distruge viaţa şi bucuria de a fi vii. Avem nevoie să îndrăznim să ascultăm porunca Domnului de a ne lepăda de ei ca să devenim fii ai Lui. Această lepădare ne va aşeza într-o iubire adevărată şi faţă de părinţii noşti pământeşti. Altfel, vom rămâne robii unor scenarii triste de viaţă pe care le vom preda, ca pe un blestem, şi urmaşilor noştri. Fiilor care vin după noi! (MS)

107. Mintea noastră e mult mai adâncă decât acea vânzoleală a celor câteva sinapse aprinse

Adevăratul război este în noi, între poftirile minţii şi poftele inimii, de exemplu.  Mintea noastră e mult mai adâncă decât acea vânzoleală a celor câteva sinapse aprinse! Gândurile noastre sunt doar o activitatea a minţii noastre. Şi nici măcar nu sunt toate ale minţii noastre. Unele vin de la alte surse! Apoi, inima noastră e mult mai adâncă decât acele câteva dorinţe arzătoare şi sentimente sfâşietore pe care le trăim mai mult sub presiunea surescitării exterioare. În plus, aceste două dimensiuni ale fiinţei noastre, nu sunt depline decât atunci când se unesc. Iar unirea lor se cere făcută după ordinea dumnezeiască şi nu la întâmplare şi nici aşa cum "ne vine"! Nouă "ne vine", de exemplu, să ne înălţăm mereu şi mereu şi gândul şi inima! Să gândim înalt, să simţim elevat, să fim sus! Dar Dumnezeu ne dă o altă ordine: El coboară la noi şi ne învaţă să fim şi noi "smeriţi cu inima"! Duhul Său Cel Sfânt ne învaţă să ne coborâm mintea în inimă... Pentru asta e nevoie de o întreagă artă şi ştiinţă! (MS)

miercuri, 25 ianuarie 2012

106. Putem trăi cu pace orice am trăi în această lume dacă învătăm să atârnăm de voia Domnului

Putem trăi cu pace orice am trăi în această lume dacă învăţăm să atârnăm de voia Domnului şi acceptăm că viaţa noastră e frântă în multe părţi, dar mai important, în două: 
  • una a inimii în care nu sutem acasă decât cu El;
  • si una a raţiunii şi a doririi în care ne risipim dacă nu slujim Lui cu toată inima, cu toată energia, cu tot sufletul. 

Asta e tot. Iar când slujim, cu mila Lui, durerea de a nu fi acasă e ca o cruce care deschide calea către Acolo dar şi dă bucuria care vine prin curce. Aceea de a fi acolo unde a rânduit El, cu El. 

marți, 24 ianuarie 2012

105. Dumnezeu ne arată toate, cu o conditie: să primim darul Lui - Duhul Sfânt

Serile Talpalari, 24 ian 2012 - despre om


Din gândurile serii:
poate fi descărcat, câteva zile, de aici:


Click pe linkul de mai jos sau click dreapta + save as
  • Noi avem trup, iar îngerii n-au. Din cauza asta, ei sunt doar slujitori, nu şi stăpânesc. Nu au darul stăpânirii. Numai noi avem darul stăpânirii, pentru că avem trup. prin care stăpânim trupul şi lumea. Lumea e făcută pentru noi, trupul este instrumentul prin care noi facem lucruri de creaţie. Suntem ca şi Dumnezeu, creatori, suntem după Chipul Lui.
    • Când noi vom avea stăpân doar pe Dumnezeu, atunci vom putea stăpâni lumea... Atunci voi fi stăpân peste trupul meu şi peste lumea din afară.
    • Ca să fiu liber, e nevoie să nu asupresc pe nimeni, dar nici să mă las stăpânit...
    • Dumnezeu ne răspunde la toate şi ne arată toate, cu o condiţie: să primim darul Lui - Duhul Sfânt. Şi în Duhul Sfânt le cunoaştem pe toate.

  • diavolii au căzut din mândrie, dar omul a căzut din înşelare: credem că răul nu-i atât de rău. răutatea vine din slăbiciunea în faţa ispitei, din căderea în înşelare. De aceea şi şansa de a ne mântui este foarte mare. Cât suntem în viaţă, putem să ne mântuim. Pentru că printr-o simplă întoarcere la Dumnezeu şi prin pocăinţă, ne vindecăm. Ne întoarcem. Şi păcatele se iartă. Zice Sf. Grigorie Palama  că nu numai că le iartă, ci când plângi un păcat cu lacrimi şi cu durerea inimii înseamnă că l-ai făcut fără voie. Pentru că dacă l-ai făcut cu voie, zici: am făcut pentru că X mi-a făcut... Atunci când eu mă plâng de un păcat, nu plâng, ci îi explic lui Dumnezeu că am fost împins de X... şi deci că am participat cu voia mea. Dar când plâng, şi zic Doamne iartă-mă, am greşit şi-mi pare rău că l-am făcut, n-am putut altfel, voia mea nu mai e acolo, s-a retras. Şi atunci îl consideră ca la copil, că l-am făcut fără voie, şi nu-l consideră păcat. Dar cum să faci să plângi?!?!
  • E nevoie să dobândim Harul, să păstrăm Harul şi să lucrăm cu Harul.
  • Căderea omului nu e că a ales răul, ci că a ales un lucru părut bun la sugestia diavolului. Singurul păcat pe care-l facem e că uităm de Dumnezeu. Am plecat cu mintea de la Dumnezeu şi am socotit că ce spune diavolul ar putea fi probat.
  • Sfinţii părinţi ne spun că sunt trepte spre păcat. Prima e momeala. Ar trebui ca la momeală să zicem "nu". Dar mintea noastră nu e atentă şi ne trezim abia când deja când lucrăm cu gândul. Dar chiar şi atunci te poţi opri. Vine gândul, îl simt că e vrăjmaş, şi nu-l primesc. Şi pleacă fără să ştiu ce a vrut să zică despre celălalt. Şi e nevoie să las aşa....Avem nevoie să fim atenţi la lucrarea minţii pentru că pe acolo vine ispita şi pe acolo vine intrarea în păcat. 
  • Înainte de cădere, omul nu cunoştea doar prin experienţă... Omul oferea lui Dumnezeu ce vedea, ce simţea şi Dumnezeu îi spunea ce e acea realitate. E important să ştim că avem posibilitatea de a cunoaşte fără experienţă. Când intri în Duhul Sfânt nu mai ai nevoie de experienţă. De ce ştiu sfinţii să spună lucrurilor pe nume unui om, să-l ajute? Din cunoaşterea de la Dumnezeu, nu din experienţă, că n-or fi făcut toate păcatele, să dea sfat din experienţă.
  • Omul are nevoie să crească duhovniceşte înainte de a gusta anumite plăceri, anumite bunuri, pentru că altfel el se repede la ele cu lăcomie şi moare. Şi atunci el are nevoie de o anumită creştere duhovnicească. Şi spun sfinţii că omul desăvârşit poate să guste cele mai plăcute lucruri şi dă slavă lui Dumnezeu. Sf. Siluan spune că rugăciunea te aduce să poţi să dormi cu o fecioară şi să nu fii tulburat. De ce? Pentru că poţi să vezi frumuseţi din astea care pentru un prunc sunt zăpăcitoare şi să dai slavă lui Dumnezeu, să nu rupi legătura cu Dumnezeu.
  • Dumnezeu i-a făcut omului un dar ameţitor: libertatea. Dacă nu ar fi avut ocazia să spună "nu" lui Dumnezeu, n-ar fi fost libertate.
  • Adam şi Eva erau goi şi nu se ruşinau pentru că nu se vedeau din cauza strălucirii. Când eşti în contact cu Harul, această lumină nu stă undeva în mintea omului, ci luminează şi sufletul şi trupul. Iubirea transfigurează chiar şi lucrurile greu de dus (a avea grijă de un om bolnav). 
  • Viaţa adevărată a omului este viaţa lui personală (bio-psihologică) încărcată cu Viaţa Harului. Moartea e despărţirea, ruperea de Dumnezeu. Şi omul s-a desprins de Dumnezeu, nu Dumnezeu s-a desprins de om.
  • Dumnezeu le desparte pe toate ca să ne dea nouă de lucru. Sf Maxim: misiunea omului e să unească cele despărţite de Dumnezeu spre lucrarea lui. Omul uneşte creatul cu necreatul. Numai omul are această lucrare. Hristos a făcut asta. Ca noi să le unim prin dragostea noastră şi prin lucrarea noastră duhovnicească.
Din întrebări:

Cum se ajunge la curăţia de a primi un cuvânt aşa cum a fost transmis el şi nu prin experienţa mea?
Prin ieşirea din "hartă". Curăţirea minţii şi a inimii.
Prima etapă a creşterii noastre este curăţirea.
Curăţirea şi iluminarea trebuie s-o facem cu toţii, încă de aici.
Îndumnezeirea o face Dumnezeu.
Întâi să ne curăţim mintea asta care gândeşte, de gânduri. Dar e nevoie să ne curăţim de toate patimile. Iuţimea, dorirea, voinţa, raţiunea. Să ne curăţim toate puterile sufletului. Detergentul principal este rugăciunea lui Iisus. Această rugăciune scurtă mă duce în atenţia care îndepărtez orice gând.
Şi se curăţeşte mintea, dar nu e destul. Trebuie apoi să duci mintea în inimă ca să curăţească şi inima. Pentru că în inimă sunt iuţimea, dorirea, voinţa, raţiunea, toate păcatele sunt în inima omului.
Puterea raţiunii este o putere a inimii care se manifestă prin gânduri ca lucrare. Pentru că pot să ajung la curăţia minţii şi să nu primesc niciun gând. Şi acesta este un început. Pentru că, nu primesc gândul despre X, dar ajung într-o situaţie, în care am avut o atitudine nepotrivită - deşi n-aveam niciun gând rău - pe neaşteptate, de m-a surprins şi pe mine. Dar dacă n-am gândit rău, de unde a ieşit asta? De unde? Din inima mea, care nu s-a curăţit, pentru că nu ştiu cum. Părinţii ne învaţă: rugăciunea scurtă, cu străpungerea inimii şi cu lacrimi. Şi să cerem asta...
Această rugăciune cu străpungerea inimii este singura cu care putem birui patimile. Rugăciunea contemplativă te face invulnerabil la poftele sexuale, spun sfinţii părinţi. Şi oamenii vor. E bine să posteşti, să faci mătănii, să spui rugăciuni, dar cazi când nu te aştepţi, fără rugăciunea 'Doamne Iisuse', ca să se vindece rădăcina, căci rădăcina e bolnavă, acolo în adâncul inimii. Şi numai Hristos intrat acolo, unde e bolnavă rădăcina, vindecă. Şi intră doar dacă tu vrei, dacă tu-L bagi, dacă te rogi 'Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!', cu râvna de a băga Focul să-ţi vindece rana, dacă vrei să te vindeci. Că mila lui Dumnezeu e mare. Dar şi darul e mare.



***

Primim daruri mari prin apropierea de Hristos, dar primim şi jugul Lui, şi povara Lui. Când vine peste noi o tristeţe, o descurajare... care nu ştii de unde vine roagă-te ca şi cum ar fi a ta, pentru că nu ştii cui îi faci bine cu rugăciunile. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât primim mai multă putere şi trebuie să o folosim. 
Dacă ne întâlnim cu Dumnezeu în durerile şi necazurile noastre, atunci cunoaştem bucuria şi mângâierea lui Dumnezeu. Pentru că într-o bucurie pământească nu simţi mângâierea Lui pentru că eşti copleşit de bucuria pământească. Dar într-un necaz nu poţi, decât dacă este Dumnezeu, că este. Iar noi suntem atât de sensibili la orice şi din cauza asta nu suntem fericiţi. Dar pe măsură ce ne împărtăşim şi deprindem rugăciunea, suntem liberi. Viaţa mea lăuntrică nu depinde de condiţiile exterioare şi nici de reverberaţia lor în cele interioare. În momentele de părăsire harul lucrează, iar eu îmi probez iubirea. Atunci să zic Doamne ajută-mă, Doamne miluieşte-mă. Bucuria care nu se ia de la noi vine prin Cruce.  Bucuria psihologică poate fi debordantă, dar dispare. Pentru că aceea e în psihismul nostru, care este ca apa.


***
E nevoie să ne apucăm de lucru la măsura noastră. Celui ce primeşte mult, i se cere mult.
Să începem această lucrare cu pocăinţa. Doamne, iartă-mă! Şi cu atenţia în minte să nu ne mai comparăm, să nu mai acuzăm pe celălalt şi să nu mai dăm vina pe celălalt şi să considerăm aşa: realitatea apasă pe două talere: unul "ce am făcut eu" şi altul "ce mi-a făcut el". 
Uneori fac eu primul, iar el reacţionează şi eu văd doar ce a făcut el şi nu văd ce am făcut eu. 
Dar sunt situaţii în care eu nu fac nimic. 
Şi totuşi, eu sunt responsabil pt ceva: ce am făcut cu ce mi-a făcut?
- eu pot să mă supăr
- pot să gândesc rău
- pot să-l rănesc
sau 
- pot să-l iert 
- pot să-l binecuvintez şi 
- pot chiar să-i mulţumesc că mi-a adus această suferinţă pentru că m-a impulsionat, m-a trezit.
Şi astfel mă centrez pe mine:
- Care-i partea mea de vină. Doamne, iartă-mă! Doamne, luminează-mă dacă nu văd.
- Cum am reacţionat? impulsiv, animalic? Doamne, iartă-mă!
- M-am răzbunat? Doamne, iartă-mă!
- Am ţinut mult minte răul? Doamne, iartă-mă!
Şi avem astfel la treabă... de nu mai ştim cu ce ne-a greşit!!!

luni, 23 ianuarie 2012

104. tot ce cere El de la noi este să-L primim, să-L lăsăm să ne slujească, să ne vindece, să ne umple de bucuria Lui

Ca să poți lucra mai departe la dezrădăcinarea patimilor, e important să ceri și să primești pocăința cea adevărată. Pocăința ne ajută să ieșim din capcana țesută din iluziile că putem să ne eliberăm de răul din afara noastră ignorând răul din noi și să ne recunoaștem ca moștenitori activi și conștienți ai răutății întregii lumi căzute.
Ca să putem înțelege ce este pocăința adevărată avem nevoie să o deosebim de sentimentul nevrotic al vinovăției. 

Vinovăția nevrotică este o reacție a egoului care imită pocăința. Când ne simțim vinovați, chiar dacă ne cerem iertare, de fapt ne îndreptățim, căutăm cauzele în altă parte, acuzăm pe altcineva și rămânem cu convingerea că am fi putut sau am putea de acum înainte, să ne purtăm mai bine, să fim altfel. Și asta numai și numai pentru a ascunde de la fața conștiinței că nu putem fi buni, că n-am putut face altfel și că nici nu vom putea fără Dumnezeu! 
Când ne pocăim cu adevărat, nu avem ce făgădui lui Dumnezeu, nu avem ce să-I dăm și înțelegem, în sfârșit, că tot ce cere El de la noi este să-L primim, să-L lăsăm să ne slujească, să ne vindece, să ne umple de bucuria Lui
Da, vom simți o mare durere, o cumplită întristare a sufletului și o adevărată zdrobire a inimii văzându-ne cum suntem. Trăind asta fără disimulare și apărare, Îl vom lăsa pe Mângâietorul să intre în inima noastră zdrobită și vom simți mila Domnului și odihna înțelegerii că nu mai e nevoie să ne străduim să fim altfel, altcineva. 
Abia de aici încolo putem începe lucrarea poruncilor. Până atunci, tot ce facem nu e decât cosmetizare morală, viclenie sau autoamăgire.
Semnele pocăinței sunt: lacrimile, durerea inimii însoțită de mângâiere și de încrederea în făgăduințele Domnului

Semnele vinovăției nevrotice sunt: frica, furia, autocompătimirea, victimizarea.
(MS)

103. De câte ori facem fată unei realităti, actualizăm chipul Lui în noi

Ce cuvânt frumos acest: „a face față”! Nu? Te trimite cu gândul și simțirea la curajul și bucuria de a sta în fața vieții cu toate problemele ei, de a sta în fața celor pe care le afli despre tine privindu-i pe ceilalți și multe altele, dar toate concentrate în puterea de a fi conștienți de demnitatea omului de a fi „față", „chip” al Celui ce este Viața noastră cea adevărată. 
De câte ori facem față unei realități, actualizăm chipul Lui în noi și arătăm asta celor din fața noastră. (MS)

duminică, 22 ianuarie 2012

102. Răutatea noastră e strigătul de durere neputincioasă prin care am vrea ca lumea să fie mai bună!

Reacţionând cu rău la rău nu reușim decât să înmulțim răul pe pământ. Putem ieși din acest cerc vicios doar dacă cerem de la Dumnezeu puterea și știința Lui de a accepta durerea pe care ne-o produce răul, fără a răni și noi, dar și fără a tolera răul. Adică, e nevoie să spunem că e rău, că ne doare, că noi gândim altfel, dar fără să jignim, fără să ne certăm, sau să ridicăm tonul. Doar să ne rugăm în gând şi a binecuvânta sufletul rănit de rău și să cerem de la Domnul milă pentru răul care ne rănește pe noi. Așa, încet, încet, vom învăţa un fel de a fi care ne va ajuta să descoperim că în lume nu e doar rău, ci și multă frumusețe și bunătate și vom deveni lucrători ai Binelui care vine de Sus!
Răutatea noastră e strigătul de durere neputincioasă prin care am vrea ca lumea să fie mai bună! Dar ea devine mai bună, doar dacă fiecare dintre noi alegem Binele!
Avem nevoie de răbdare, inteligenţă, curăţirea sufletului prin împlinirea poruncilor Domnului, disciplinarea trupului prin nevoinţă cât poţi tu, de luminarea minţii prin rugăciune, şi de putere prin Spovedanie şi Împărtășanie! (MS)

miercuri, 18 ianuarie 2012

101. Omul nu poate răbda ca iubirea să fie constrângere

Când am formulat prima dată acest adevăr, ca și când eu l-aș fi descoperit, am îndrăznit să-I vorbesc lui Dumnezeu, în rugăciunile mele care pe atunci erau mai degrabă rechizitorii la adresa Lui, și să-I spun că nu va obține nimic de la mine dacă mă amenință cu Poruncile Lui. Dar am și acceptat că, poate, nu înțeleg eu bine ce sunt Poruncile. Și, minune! Domnul s-a milostivit de mine și mi-a arătat că poruncile sunt repere care nu doar îți arată Calea, ci îți și dau putere să mergi pe Cale. Noi ne împotrivim pentru că, prin cădere, am ajuns să credem că noi putem face orice dorim și suntem atât de orbi încât nu ne dăm seama că nici măcar nu dorim ce voim, ci ce ni se impune de către niște forțe necunoscute nouă.
Oare, câte dintre dorințele noastre sunt ale noastre? Când un copil dorește să fie primul într-o competiție, este asta dorința lui, cu adevărat? Ca să verificăm, să mergem la nevoia din spatele acestei dorințe pentru că nevoile aparțin ființei umane și de împlinirea lor depinde viața omului și calitatea acesteia. Dorințele sunt forme diferite prin care ne putem împlini o nevoie (am nevoie de hrană, doresc să mănânc pește prăjit...). Așadar, există în om nevoia de a fi primul? Dacă ar fi așa, un singur om ar supraviețui, primul! Or, vedem că milioane de oameni au trăit și trăiesc și se bucură de viața lor fără a fi primii în vreo direcție... Nevoia copilului este aceea de a fi iubit, recunoscut, acceptat. Și dacă părinții îi cer să fie primul, el își va dori ce îi cer ei, pentru a-și împlini nevoia și dorința lor adevărată ...
Să ne întoarcem la iubire. După ce am înțeles că porunca nu-mi pretinde iubire, am descoperit că e un reper care îmi arăta că nu iubesc, nu știu și nu pot iubi. Ca urmare am întrebat: „de ce-mi ceri ce nu pot să dau?” și mi-a răspuns: „pentru că ai nevoie de iubire și ea nu e la tine, ci la Mine. Eu Sunt Iubirea. Și Eu vreau să mă dăruiesc ție ca să iubești și să fii iubită. Fără Mine nu poți face nimic. Așa te-am zidit, cu Mine în tine, cu Viața Mea în viața ta. Dar tu ai fugit, te-ai ascuns de Mine și vrei să ai ce nu poți avea fără Mine și din acest motiv suferi și mori...”. „Și, acum, ce să fac Doamne?” „Vino la Mine și Eu te voi odihni de toată truda rătăcirii tale și-ți voi da Duhul Meu Cel Sfânt Care te va mângâia și te va învăța toate cele de trebuință pe Cale”.
Ei, cam așa am învățat să merg la El, să mă rog și să cer mai întâi să simt iubirea Lui! Numai așa putem ajunge la iubirea de aproapele.
Până atunci, să pornim de la singura experiență a iubirii pe care o avem, iubirea de noi înșine, și să încercăm să nu facem aproapelui ce nu ne place nouă și să ne purtăm cu el așa cum ne-ar plăcea să se poarte el cu noi. Apoi, încet, încet, împlinind Poruncile ca pe niște repere aducătoare de orientare și putere, vom înainta pe Cale crescând în duh și pricepere.
Să punem mereu început bun revenind la Poruncile de bază: „Pocăiți-vă!” și „Mâncați-Mă pe Mine ca să aveți Viață în voi”! Așa vom dobândi Duhul Sfânt care ne va învăța restul pas cu pas, după măsura și vârsta fiecăruia dintre noi. (MS)

marți, 17 ianuarie 2012

100. Mântuire înseamnă împlinirea acelui dor nebun din inima noastră după un mereu mai mult, mai frumos, mai adevărat, mai iubitor!

Mântuire înseamnă împlinirea acelui dor nebun din inima noastră după un mereu mai mult, mai frumos, mai adevărat, mai iubitor! Suntem însetați de iubire și de pace și când vom afla Izvorul nu ne vom mai „îmbăta cu apa rece”, ci cu Apa Cea Vie, care este bucurie fără de margini și fără de „valuri”. 
E ca uimirea aceea mută care ne inundă uneori în rugăciune sau în fața a ceva amețitor de frumos. Acum uimirea și starea de pace bucuroasă sunt degrabă trecătoare pentru sufletul nostru învolburat de „problemele psihismului”, dar în eon va fi felul nostru veșnic de a fi.
După ce te vei fi schimbat, ce vei face? Te vei bucura de iubire și vei iubi și te vei desfăta de bucuria de a fi și vei revărsa și în jurul tău această bucurie. Și vei descoperi că ești o minune inepuizabilă și te vei uimi de inepuizabilele minuni care sunt semenii tăi în marea Taină a iubiri divine! (MS)

99. O taină a iubirii aproapelui

Îl iubim pe celălalt așa cum este, dar și așa cum este chemat să devină. Cel de lângă noi nu este gata și eu îl privesc și în perspectiva a ceea ce va fi. Asta mă ajută să nu judec felul în care este acum, mai ales dacă se încăpățânează să rămână așa, să-și rateze devenirea. În același timp mă ajută și mă face responsabil în slujirea pe care i-o datorez în această perspectivă. 
A iubi pe cineva așa cum este nu înseamnă a-i tolera violența sau iresponsabilitatea, de exemplu, ci, dimpotrivă, a-l ajuta să-și dorească să vină pe Cale prin răbdarea mea iubitoare și prin comunicare cu rugăciune în duh și adevăr. Asta poate însemna uneori mustrare, îndemn, pedepsire sau chiar întreruperea relației, dacă ea e distructivă. Dacă, de exemplu, un bărbat îi cere unei femei lucruri împotriva firii sau a demnității sale în numele iubirii, femeia are datoria nu doar să refuze sau să se apere, ci să se și despartă de acest bărbat și să continue să-l iubească doar cu rugăciunea ai nejudecarea. Aici e o mare taină a iubirii de aproapele pe care nu o putem trăi fără lucrarea harului. (MS)

98. Binele nu ne vine de la lipsa de necazuri, ci de la Dumnezeu

Binele nu ne vine de la lipsa de necazuri, care nu vor dispărea până la sfârșitul acestei lumi, ci de la Dumnezeu. Trăind cu Dumnezeu și făcând voia Lui suntem izbăviți, noi și cei din jurul nostru, doar de necazurile care își aveau cauza în noi, în felul nostru de a ne raporta la porunci și mai ales la cea a iubirii. Dar suferința nu dispare, pentru că nu înaintăm toți, în același ritm, pe Calea iubirii, iar mulți dintre noi o refuzăm cu obstinație. Dar asta nu ne va lua bucuria de a fi cu Domnul și de a trăi așa cum ne învață El și nu cum ne împing impulsurile vechiului om. (MS)

marți, 10 ianuarie 2012

97. Există vindecare?

Există vindecare, dar lupta nu se termină, ci doar devine ce trebuie să fie: luptă cu păcatul de a ne considera dumnezeu și de a încerca să facem ceva după voia noastră, fără Dumnezeu!
Există vindecare, doar că răstignirea dorinței de a te salva prin „agățarea de cineva, care să-ți aline durerile sufletești” e foarte dureroasă pentru și prin suferința numită sevraj: adică tulburarea trupească și sufletească produsă de lipsa substanțelor care ne produc plăcerea în creier. Și acea plăcere - care poate părea chin la prima vedere - nu e atât prezența persoanei de care te agăți, cât e aceea de a fi dezamăgit, de a fi victimă, de a trăi „adevărul că nimeni nu te înțelege, nu te iubește etc.”
Așa că, vindecarea presupune mai ales îndurarea acestei suferințe, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Acolo, în această suferință produsă de lipsa „drogului”, putem să ne cunoaștem neputința și să cerem ajutor de la Dumnezeu ca să ne eliberăm. (MS)

luni, 9 ianuarie 2012

95. Întoarcerea la Dumnezeu ne va aduce si însănătosirea

Bulimia este o patimă sufletească ce se manifestă în trup. Adică, sufletul, psihicul, lipsit de lumina duhului care nu știe, nu poate sau nu vrea să se hrănească cu har, caută dragostea absolută și dreptatea absolută la oameni. Și, cu cât relațiile sale sunt mai bolnave, și sufletul mai flămând, cu atât mai mult va cădea în rătăcirea de a afla mângâiere și plăcere în trup. Sufletul nostru a fost lipsit de cultura Duhului, de hrana dumnezeiască prin care dobândim puterea de a iubi și ierta pe cei ce ne rănesc și, suferind, și-a căutat plăcerea în mâncare. În felul acesta putem deveni dependenţi de acest mod de a ne rezolva problemele sufletești și, ori de câte ori avem o nemulțumire sau angoasă datorate lipsei de legătură vie Cu Dumnezeu și cu semenii, ne vom repezi la mâncare.
Întoarcerea la Dumnezeu, în sensul de a învăța de la El cum să trăiești, cum să iubești și ce sens are viața ta pe acest pământ, ne va aduce și însănătoșirea
Numai Domnul, prin lucrarea Duhului Sfânt, ne va vindeca dacă vom face poruncile Lui dătătoare de viață
Învățând să iertăm, de exemplu, și să accepăm încercările vieții ca pe o cale strâmtă către Împărăție, învățând să primim durerea inerentă vieții pe acest pământ, fără să căutăm imediat consolare sau plăcere de la cele create, vom deveni omul nou care, acum, zace mic și chinuit în adâncul sufletului nostru speriat și resentimentar. Acum trăiește omul vechi în noi care a învățat de la părinți și de la lumea aceasta un fel de a fi aducător de durere, frică, neliniște, ură, neîncredere...  (MS)

96. Cât vor mai fi persoane umane care refuză nasterea de Sus, omul total este vulnerabil la rău

Omul este o ființă cu totul și cu totul aparte în Creație. Este o făptură, adică aparține lumii create de Dumnezeu prin actul special al facerii lumii, dar ocupă un loc aparte în lume. El este inelul de legătură dintre lumea văzută și cea nevăzută, dintre "materie și spirit", cum ar spune filozoful... Omul a fost adus la existență printr-un act de creație special, făcut de chiar "Mâinile" lui Dumnezeu, după chipul și asemănarea Sa. Omul este și suflet și trup, adică trup însuflețit și suflet întrupat. Sufletul nevăzut, duh ca duhurile cerești, îngerii, aparține lumii nevăzute, lumii noetice, iar trupul văzut, ca obiect al lumii materiale, aparține lumii văzute. În om, aceste două lumi sunt unite în persoana sa, formând realitatea unică numită firea omenească. Firea umană este cu totul aparte în sânul creației, atât prin dubla sa dimensiune și apartenență, cât și prin faptul că felul ei de a fi este existența personală. Întreaga fire umană, una, că aparține tuturor și fiecărei persoane umane. Oricât de multe persoane umane ar fi aduse la existență de Dumnezeu, au aceeași fire una și fiecare o are întreagă. Aici înțelegem ce înseamnă să fii după chipul lui Dumnezeu Cel Unu după Ființă și Întreit în Persoane. 
Scopul vieții omului este să dobândească asemănarea cu Dumnezeu, adică să devină dumnezeu după har, dumnezeu în trup, sfințind și ridicând astfel întreaga creație la ceea ce e chemată să fie: loc de arătare a Slavei Celei negrăite a lui Dumnezeu. Ce însemnă aceasta și cum este posibil ne-a arătat, ne-a dat putere și ne învață toate prin Duhul Său Cel Sfânt, în Biserica Sa, Fiul lui Dumnezeu înomenit pentru noi, Domnul nostru Iisus Hristos.
Sufletul omului este simplu și fără părți componente, cum este trupul, dar lucrează în și prin trupul său în mod diferit atât în funcție de realitatea la care se raportează: Dumnezeu, lumea noetică, semenii săi sau lumea văzută, cât și de organele, mădularele trupului său, specializate în mod uimitor de armonios, frumos și exact de Creatorul său.
Cunoaștem astfel trei componente, sau trei puteri, categorii de lucrări, ale sufletului:
1. Puterile somatice ale sufletului, adică puterea sa de a lucra cu trupul pentru menținerea în viață, hrănire, metabolism, creștere, procreare, simțire, percepție și gândire etc. 
¤ Cu aceste puteri intrăm în relație cu lumea materială care ne-a fost dăruită de Dumnezeu ca loc de viață, hrană și creativitate, ca să creștem și să devenim dumnezei în trup, după har, martori văzuți ai nevăzutei Slave dumnezeiești. - Prin cădere însă, aceste lucrări au devenit interesul vital al omului, centrat de acum pe plăcerea pe care o procură împlinirea nevoilor sale trupești. Acesta este omul numit de Sfântul Apostol Pavel, om trupesc.
2. Puterile psihice, sufletești, în sensul restrâns al cuvântului, în care intră afectivitatea, voința și rațiunea care le slujește
¤ Prin ele omul intră în relație cu semenii pentru menținerea și îmbogățirea vieții ca relație dintre persoanele umane. Cu aceste puteri oamenii se iubesc între ei, își dăruiesc unii altora atenție, tandrețe, apreciere, prețuire, recunoaștere, prețuiesc frumusețea lumii și mulțumesc lui Dumnezeu și o îmbogățesc prin creație personală etc. - Prin căderea omului, prin ruperea lui de Dumnezeu, aceste puteri au devenit egocentrice fiind centrate pe sine ca individ, pe obținerea plăcerilor sufletești egoiste, au devenit patimi. Acesta este omul sufletesc pomenit și descris de Sfântul Apostol Pavel.
3. Puterile duhovnicești, duhul omului, lucrarea înaltă, adâncă și ascunsă (în sensul de nevăzută) a sufletului. 
¤ Prin ea omul se află în legătură directă cu Dumnezeu, cu Duhul SfântEa primește energia necreată, harul care luminează și hrănește și celelalte componente ale sufletului. Duhul omului este flămând și însetat de Dumnezeu și nimic altceva nu-i poate potoli dorul nestins din ele- Prin cădere, însă, omul s-a rupt de legătura directă cu Dumnezeu, rămânând doar în legătura de făptură, cea rânduită de Pronia Lui pentru întreaga creație. Atunci, duhul omului a început să "paraziteze" sufletul psihic, să caute la semeni și la cele create ceea ce numai Dumnezeu îi putea oferi: dragoste absolută, dreptate absolută, fericire absolută etc. Sufletul psihic, la rândul său, s-a îmbolnăvit și, lipsit de lumina și hrana duhului, a început să caute împlinirea nevoilor sale în lumea subumană: mângâiere de la mâncare, de la băutură, de la plăcerile trupești. Alte și cumplite patimi: să cauți iubirea aproapelui în senzațiile trupești, în obținerea plăcerilor tale egoiste, să cauți împăcarea sufletului aflat în conflict cu cineva în mâncare, băutură, ciocolată...
Domnul S-a făcut om ca să ne dea puterea să ne facem, cu El și în El, cu lucrarea Duhului Său Cel Sfânt, fii ai Tatălui Ceresc. Ne cheamă și ne oferă puterea să ne naștem din nou, de Sus, prin Viața cea adevărată Care este El, prin Sfânta Euharistie, să ne curățim mereu și mereu de tina păcatului prin Taina Pocăinței, să ne vindecăm de bolile trupești și sufletești prin Taina Maslului, să ne sfințim nunta prin Taina Cununiei, să dobândim preoția Lui prin Taina Hirotoniei. Într-un cuvânt, să intrăm, să trăim și să devenim ce suntem chemați să fim, în Împărăția Lui Dumnezeu ca fii, în bucurie și desfătare veșnică.
Acum, rămânerea în Împărăție este o lucrare grea, o nevoință, o silire fără de care rămânem robi puterilor întunericului care încă mai au stăpânire asupra omului. Cât vor mai fi persoane umane care refuză nașterea de Sus și viața în Hristos, omul total este vulnerabil la rău și neputințele firii căzute se cer vindecate prin străduința personală neîncetată, prin lucrarea poruncilor și asceză. (MS)

joi, 5 ianuarie 2012

94. Când citesc ceva de la cineva, îl si cunosc

Când citesc ceva de la cineva îl și cunosc, adică mă nasc cumva împreună cu el în mineTu ești în mine, cum nu ești în tine sau în altcineva. Nu e o imagine, ci o prezență, care poate fi mai vie sau mai estompată, după cum vii, mai rar sau mai des la întâlnire... Nu știu să spun în cuvinte cum e asta, dar știu cum e în mine... Și nu e de la mine, ci darul lui Dumnezeu... Și nu așa, un dar, printre celelalte daruri, ci un dar precis, pe care știu și când și unde l-am primit. Traversam pe o trecere facultativă de pietoni, o stradă cu șase benzi de circulație rutieră și cu un refugiu cu trandafiri pe mijloc. Eram pe refugiu și așteptam un moment prielnic pentru a trece și cea de a doua jumătate a străzii când m-a năpădit, adlitteram, o durere totală, în trup și în suflet, paralizantă. Nu puteam nici măcar să respir, dară-mi-te să mă mișc. Cred că a durat câteva secunde în timpul cronometrabil, dar în realitate a durat o veșnicie. Întrebam, fără gând: „Doamne, ce este?” și am primit, fără cuvinte, în inimă: "E durerea Mea pentru tine, pentru voi, pentru fiecare om..."
Asta a fost tot!
N-am mai simțit niciodată acea durere, dar ea e în mine și mă ajută să-mi duc, să-mi trăiesc durerile, oricât ar fi de mici sau de mari și fie că sunt ale mele sau ale celor care-mi ies în Cale... (MS)