marți, 28 februarie 2012

128. Viata duhovnicească e o artă în care devenim geniali numai si numai exersând mereu si mereu si cerând inspiratie de Sus!

Lăsarea în voia Domnului este uneori o simplă invocare a Numelui însoţită de dorinţa de a cunoaşte voia Lui! Şi pentru că, aşa cum ar trebui să ştim, nimeni nu poate să spună că Domn Este Iisus, fără Duhul Sfânt, avem încredere că Acesta ne va inspira atitudinea cea mai plăcută lui Dumnezeu! Şi vom face ceea ce ne "vine" atunci, imediat ce am strigat la Domnul! Conştiinţa ne va adeveri că e bine, dacă nu vom primi gând de îndoială şi semnul final va fi bucuria liniştită a inimii ascultătoare. Dacă apar gânduri şi frământări, avem nevoie de legătura mai sigură prin Taina Spovedaniei. Acolo vom primi răspunsul pe care trebuie să-l ascultăm ca să fie voia Domnului. Asta în problemele duhovniceşti. 
În cele ale vieţii practice, îndoiala vine de multe ori nu de la diavol, ci de la multitudinea de alternative pe care ni le oferă realitatea. Atunci, să socotim cu mintea ce ne aduce mai multe avantaje ziditoare pentru devenirea noastră şi ce e mai în conformitate cu vocaţia noastră şi să alegem în funcţie de nevoi şi priorităţi. 
Duhovniceşte avem nevoie ca, orice variantă am alege, să fie cu binecuvântarea lui Dumnezeu şi să nu presupună "păcatul ca soluţie"... Strigând mereu Doamne, ridicând mereu gândul la Doamne, vom învăţa încet, încet, pe măsură ce patimile noastre vor fi mai puţin gălăgioase şi despotice, să auzim şi să ascultăm glasul Domnului! Acesta, e în primul rând glas de mângâiere şi încurajare, glas de învrednicire şi nu o indicaţie sau ordin de execuţie într-un fel sau altul! Aici suntem liberi şi creatori! Orice am face şi oricum, dacă suntem cu El e bine plăcut Lui! Vom descoperi astfel că tot ce nu putem face cu El sau în faţa Lui e păcat şi ne face rău!  Viaţa duhovnicească e o artă în care devenim geniali numai şi numai exersând mereu şi mereu şi cerând inspiraţie de Sus! (MS)

sâmbătă, 25 februarie 2012

127. Îl rog pe Domnul să vă binecuvânteze dorul inimii ca în această perioadă să se îndrepte mai ales spre foamea de El si de Prezenta Lui iubitoare!

Îl rog pe Domnul să vă binecuvânteze dorul inimii ca în această perioadă să se îndrepte mai ales spre foamea de El şi de Prezenţa Lui iubitoare!
Dacă nu vom transforma foamea noastră de hrană, de frumos, de bine, de tandreţe şi de adevăr, în foame de El, Cel Ce pe toate le poate şi le dăruieşte dăruind-Se pe Sine celor care-L primesc, nu vom putea posti oricât ne-am abţine de la toate! 
Abţinerea este un gest dăunător atunci când nu este trăită ca dar şi jertfă liberă în Numele Domnului şi al bucuriei de a fi cu El.
Mâncaţi-L pe Domnul şi mulţumiţi-I! (MS)

marți, 21 februarie 2012

126. Efortul nostru stă în strădania de a ne deschide Lui, de a-L chema pe El în loc să „facem noi”!

Ce facem noi când facem o poruncă este, de fapt, „facerea” lui Dumnezeu în noi. Dacă ne silim să facem ceva din cele poruncite de Dumnezeu spre binele nostru, la început credem că noi facem din cauza efortului simțit. Dar, încet, încet, simțim că nu noi facem, ci Domnul. Noi doar Îi oferim voia și puterile noastre create pentru a veni cu „ale Sale” și a sălășlui în noi. Iar sălășluirea Lui e lucrare vindecătoare și sfințitoare. 
Efortul nostru stă în strădania de a ne deschide Lui, de a-L chema pe El în loc să „facem noi”! Da, știu că e greu de înțeles și de practicat acest adevăr, dar numai din acest motiv este strâmtă Calea. 
Dar pentru cei ce aleg să nu facă nimic fără Domnul, înțelesurile se dezvăluie și devin puteri de neconceput pentru mintea celui ce se întreabă din afară.
Ce are de făcut cineva care e „în afară”? Să „se lepede de sine”, adică de tot ce crede, gândește și voiește fără Dumnezeu, „să-și ia crucea”, adică tot ce simte și „să-L urmeze” pe Domnul acolo unde este și ni se oferă cum rânduiește El. (MS)

125. Simtirea cuprinde efectiv ceea ce simtim în momentul asezării în fata Domnului

Sfinții Părinți ai Rugăciunii ne învață să ne rugăm cu simțire
Din păcate, mulți cred că această simțire ar trebui să fie iubire, adică ce înțelegem noi prin iubire: sentimente și gânduri pozitive, înflăcărate... Dar nu acesta este înțelesul, chiar dacă pe o anumită treaptă a rugăciunii iubire devine, cu adevărat, „substanța” ei. 
La început, și începutul poate dura, pentru cei mai mulți dintre noi, până la sfârșitul zilelor noastre, simțirea cuprinde efectiv ceea ce simțim în momentul așezării în fața Domnului: durerea noastră, nădejdea sau deznădejdea noastră, frica, rușinea, furia, ura, nedumerirea sau uimirea, adică tot ce vibrează în viul din noi
Apoi, înaintând, harul ne învață să ordonăm, să purificăm aceste conținuturi și să le adunăm în simțirea foamei din post, sau a durerilor trupului din nevoință, ca să ajungem la simțirea durerii de a nu-L iubi cu toată puterea sufletului nostru. (MS)

124. Să auzim chemarea Celui ce ne cheamă de două mii de ani: „pocăiti-vă, că s-a apropiat Împărătia Cerurilor!”

Mulți oameni se îngrozesc aflând ca viața lor e clădită pe temelii de spaimă și de „jertfe” inutile, că și-au „vândut sufletul” ca să fie iubiți, acceptați, interesanți, mai buni sau mai răi decât alții, dar luați în seamă ... Și, rezultatul? O cutremurătoare lipsă de iubire și tandrețe atât în jur cât și în suflete. Fiecare așteaptă sau pretinde ca lumea să se schimbe, ca „cineva să vină și să facă ceva, că așa nu se mai poate” ...
E atâta durere, deznădejde și tristețe dincolo de vacarmul petrecerilor și distracțiilor care par fără început și sfârșit ...
Ce se mai poate face?
Să auzim chemarea Celui ce ne cheamă de două mii de ani: „pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!”
Din păcate, oamenii care supraviețuiesc negându-și profunda nefericire se tem de pocăință mai mult decât de suferința pe care o trăiesc și cultivă. Se tem din neștiință pentru că noi, cei ce ne-am pocăit, nu suntem martorii Bucuriei care vine prin ea, nu devenim misionarii ei. Așa, îi lăsăm s-o propovăduiască pe cei ce amenință cu chinurile apocaliptice și cu cele veșnice, fără a ne putea spune ceva despre Bucuria pe care o refuzăm fugind de Dumnezeu. (MS)

sâmbătă, 18 februarie 2012

123. Bucuria nu e legată de lipsa problemelor, ci de felul în care le rezolvăm

Vom mai avea probleme, dar nu ne vom mai îngrijora pentru ele, pentru că acum știm că ele sunt inerente vieții și că bucuria nu e legată de lipsa problemelor, ci de felul în care le rezolvăm: Cu Domnul sau fără El. În același timp, am văzut și vom mai vedea că problemele se împuținează pentru că nu mai facem caz de orice, pentru că învățăm de la Domnul să avem răbdare și să ne smerim în fața celui de lângă noi. 
Când „luptăm pentru dreptatea noastră” necazurile se înmulțesc și viața devine un adevărat iad. Când binecuvântăm, cedăm din dragoste și cu rugăciune și învățăm să iertăm și să cerem ajutor de la Domnul, totul se schimbă.
Să nu ne întristăm când încă mai cădem în capcana „enervărilor” pentru că ele au trasee bătătorite în creierul nostru. Important este să respirăm calm atunci și să arătăm Domnului starea, și Domnul ne va da înțelepciune. Omul înțelept recunoaște că a greșit când greșește, cere iertare, se răzgândește dacă e convins că nu are dreptate, spune că nu știe când nu știe un lucru și se bucură să învețe de la oricine oricând. (MS)

vineri, 17 februarie 2012

122. Ochii tăi să fie la El si nu la cât ai mai crescut tu!

De boala iubirii de sine scăpăm numai învăţând să ne iubim după legea dumnezeiască! Pentru asta va trebui să practicăm realismul duhovnicesc despre care vorbeşte părintele Rafail Noica şi să nu deznădăjduim oricum ne-am descoperi că suntem!
Să accepţi, să binecuvântezi pe Domnul în tot locul şi în toată vremea şi să te hrăneşti cu Domnul aşa cum te cheamă El. 
Astfel, încet, încet, vei creşte fără ca măcar să bagi de seamă! 
Ochii tăi să fie la El şi nu la cât ai mai crescut tu! (MS)

joi, 16 februarie 2012

121. Slava nu vine din măretie, ci de la Dumnezeu

Dumnezeu S-a făcut Om, ca să ne slujească în cele mici și mărunte ale noastre, ca să descoperim că slava nu vine din măreție, ci de la Dumnezeu și că Dumnezeu e Cel ce coboară, Cel ce Se leapădă de Sine ca să vină la noi!
Asta învățăm cu harul Lui! Și vom învăța astfel că minunea de a fi nu dispare când fac mâncare, când plivesc un strat de flori sau de legume, când spăl lenjeria intimă a copiilor sau a soțului meu, când cineva drag mă cicălește sau așteaptă altceva de la mine, când sunt bolnavă, când sunt plictisită... Dimpotrivă! Atunci se face vădită.
Dar numai dacă facem din toate acestea liturghie, epicleză permanentă, chemare a Duhului Sfânt dăruit nouă ca să ne sfințim pe noi înșine și toată viața noastră! (MS)

120. Când esti cu El, totul e bucurie, chiar si când te doare sau te întristează ceva

În general, eu nu fac niciun efort ca să pot ceea ce nu pot, ci Îi arăt Domnului neputinţa mea şi Îl rog să mă întărească să fac voia Lui! 
Rânduiala vieţii noastre îmi arată care este voia Lui în fiecare clipă şi mă străduiesc să-I cer mereu putere să o împlinesc
Atunci când uit, sau doresc ce nu mi-ar fi de folos pe Cale, Îi arăt Domnului toate şi iarăşi cer putere să biruiască în mine dorinţele ziditoare
Mă întreb care din cele pe care le fac slujesc scopului meu, acela de a fi fericită cu Domnul, şi pe acelea le fac, iar pe celelalte le jertfesc, le răstignesc! 
La început e mai greu, dar apoi e foarte simplu. Nu mai trebuie să faci cine ştie ce efort să nu te uiţi la TV dacă ai făcut efortul să nu ai televizor, de exemplu! Pentru noi, acel Nu e Nu şi gata! 
Vrăjmaşul încearcă alte ispite. Dar noi mereu şi mereu, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne înarmăm împotriva ispitelor prin efortul de a fi mereu cu Domnul!
Asta e tactica noastră de luptă: să fim cu Domnul! Atunci ştim şi avem încredere că El luptă şi ne învaţă toate. Fără El nu putem face nimic!
Osteneala zilei, fie fizică, fie altfel, e o binecuvântate când tot ce faci e de dragul Domnului şi al poruncilor Sale! Când eşti cu El, totul e bucurie, chiar şi când te doare sau te întristează ceva. Dar această stare e greu de realizat. Primii paşi pe Cale sunt destul de dureroşi, pentru că egoismul e foarte puternic şi mândria şi voia proprie...
Dar cine ştie ce voieşte, nu se sperie de greutate! (MS)

miercuri, 15 februarie 2012

119. Atentia duhovniceasca ne indreapta spre Domnul, nu spre noi

Dacă atenţia pe care o dăm păcatelor este una psihologică, gustul amar va dăinui mereu, pentru că nu putem să ne bucurăm de mizeria noastră şi orgoliul egoului nu suportă să fie aşa nevrednic


Dacă însă vorbim de atenţie duhovnicească, vom descoperi nădejdea pe care o avem în Domnul, încredere în iubirea Lui, conştientizarea micimii noastre şi a mizeriei noastre, în paralel, deodată cu mila şi iubirea Lui! 
Atunci, atenţia va fi pe Domnul şi nu pe noi şi Bucuria Lui va năvăli în noi! (MS)

miercuri, 8 februarie 2012

118. Noi nu vedem încă sângerările sufletului aproapelui, si din această cauză nu avem milă...

Când binecuvântezi, realitatea se transformă, se preface, cu harul lui Dumnezeu, în loc de întâlnire cu El. Şi, de exemplu, în loc să fie în faţa ta doar o persoană care ţipă la tine sau îţi face reproşuri, vei simţi că este acolo şi Domnul, Care îţi dă putere să vezi:

  • ce ai greşit tu;
  •  
  • ce neputinţă are celălalt;
  • cât e de bolnav sufleteşte;
  • ce vrea Dumnezeu de la tine în acea situaţie

Tu poate că vrei, cum este şi firesc, să vadă cel din faţa ta că nu are dreptate, că a greşit, că exagerează şi să nu te mai chinuie. Domnul vrea ca tu să poţi iubi şi în aceste condiţii, să vezi că sufletul celui din faţa ta e rănit, ca şi al tău, şi să-ţi fie milă şi să te rogi pentru el. Dacă cel ce te stresează ar fi rănit, muşcat de un câine şi, din cauza durerilor şi a fricii ar striga şi te-ar lovi cu mâinile când ai vrea să-l ajuţi, te-ai supăra pe el? Nu, pentru că mila şi dorinţa de a-l ajuta te-ar face nici să nu simţi durerile. Dar noi nu vedem încă sângerările sufletului aproapelui, şi din această cauză nu avem milă... (MS)

117. Răul se biruieste numai prin iubire!

Vom vedea ce simplă și binefăcătoare este iertarea când acceptăm că „răufăcătorul” e în noi și că nu e misiunea noastră să-l biruim, ci a lui Dumnezeu. Numai El Îl poate birui. De ce? Pentru că numai El îl poate iubi! Răul se biruiește numai prin iubire!
Orice alt procedeu, ne face, ne transformă în făcători de rău!
E adevărat că renunțând la împotrivire putem fi uciși de rău, dar vom învia pentru că așa ne unim cu Cel Bun, care este Dumnezeu și El nu moare! (MS)

116. Iubirea lui Dumnezeu străbate prin cele materiale, dar nu se reduce la ele

Serile Talpalari, 7 februarie 2012

Click pe linkul de mai jos sau click dreapta + save as


După cădere, oamenii se înmulţesc după chipul animalelor, dar nu ca animalele, pentru că ele nu se cunosc unele pe altele. Acest verb folosit presupune o dimensiune omenească pe care el n-a pierdut-o prin cădere. Chipul lui Dumnezeu a rămas prin el. Oamenii nu se reproduc, ci procreează. Cuvântul ne arată clar că e aducerea pe lume a unui om nou, şi chiar dacă e un act căzut, nu e un fenomen animalic. Se face prin cunoaştere. Sigur că poate fi atât de căzut, încât să nu se cunoască cei doi unul pe celălalt, dar nu se pierde dimensiunea omenească, pentru că femeia zămisleşte şi „a dobândit (un) om de la (datorită lui) Dumnezeu”.
Dumnezeu este prezent, implicat în actul de creare a unei noi persoane. 
Pe lângă crearea omului (Adam a fost luat din ţărână, iar Eva din coasta lui Adam), Dumnezeu nu este absent din creaţie, ci are grijă şi susţine şi menţine în existenţă creaţia cu harul Lui. Actul zămislirii e un act pe care Dumnezeu nu l-a părăsit nici după cădere. Şi noi suntem oameni de la Dumnezeu, tot cu ajutorul lui Dumnezeu, El este acolo, deoarece omul nu are doar dimensiunea psiho-somatică, care trece de la părinţi, ci şi cea de persoană, de cineva. Or acest dar este făcut fiecărui om în parte când venim pe lume.

Să ne pocăim pentru risipa pe care o facem cu acest act procreator. Aici ne-a atacat vrăjmaşul, pentru că noi transformăm acest act procreator - noi participăm la creaţie, alături de Dumnezeu, şi aducem la existenţă oameni care n-au fost - într-un păcat, în sensul că ne lipim doar de plăcere şi nu ne asumăm dimensiunea de a-l cunoaşte pe celălalt, de a fi un trup cu el în Dumnezeu şi de a-l face un act de iubire, prin care cei doi cresc împreună şi rodesc împreună nu numai prunci, pentru că tot ce se întâmplă în viaţa unui cuplu, a unei familii este o creştere în Duhul Sfânt şi acest act are rolul lui. Dar nu e singurul. Familia nu se întemeiază doar pe actul intim, doar pe zămislire. Sunt familii binecuvântate de Dumnezeu şi dacă n-au copii. Sunt familii binecuvântate în care acest act îşi urmează cursul firesc şi se transformă încet-încet în tandreţe, în comunicare, în cunoaştere. Pentru că atunci când oamenii sunt foarte tineri nu prea văd bine. Mai ales în momentele de înflăcărare. Chiar dacă-l cunosc foarte bine pe partener, îl ştiu bine, atunci orbesc. Nu mai văd nici dacă-i beat sau treaz, dacă-l doare capul sau ceva. Pe măsură ce creşte duhovniceşte, omul devine mai puţin rob al acestei plăceri iraţionale (iraţionale pentru că nu-i condusă de raţiune, nimeni nu poate să spună „eu nu vreau să simt plăcere”, n-avem putere asupra ei în momentul în care există) şi devine din ce în ce puternic cu partea raţională şi devine din ce în ce mai persoană, mai preocupat de celălalt decât de sine, nu mai e robit de propria sa pornire.
De aceea Dumnezeu a rânduit şi protejează cu har familia, pentru că numai în familie se întâmplă acest lucru. Între doi oameni care se îndrăgostesc, acest lucru nu are cum să se întâmple pentru că ei stau împreună doar cât se plac. Şi acesta e răspunsul pentru întrebarea „de ce e păcat relaţia trupească fiind necăsătoriţi?” Pentru că durează doar cât îţi aduce satisfacţii. Cât răspunde la aşteptările tale. Dar când celălalt nu mai răspunde la aşteptările tale, nu-ţi mai place, nu-ţi mai satisface pretenţiile te desparţi şi cauţi pe altcineva.
Deci să ne îndreptăm pe această pocăinţă: Doamne, ce-am făcut cu darul Tău?
***
Dumnezeu nu este o balanţă, nu este un cântar care trebuie să funcţioneze corect: dacă am pus 5g pe un taler, trebuie să pun în celălalt taler ceva  tot de 5 g. Dumnezeu nu este dator să mă iubească, să se uite la mine, El poate să nu mă iubească, pentru că e Persoană, pentru că e liber. Pentru că dacă El ar funcţiona ca o maşină, care ar spune „ai făcut un lucru bun, bravo!”, atunci iubirea Lui ţine de comportamentele mele. Ca la părinţii noştri. Dumnezeu nu ne iubeşte datorită faptelor noastre. Se bucură de o faptă bună, se întristează de una rea, dar iubirea Lui continuă. În plus, El are dreptul să nu mă placă.


Despre taina persoanei

Exemplu:
În clipa în care eu sunt persoană, tu eşti persoană, tu eşti soţul meu şi ştiu că mă iubeşti. Dar la un moment dat, te înfurii şi nu te mai uiţi la mine sau faci un lucru neplăcut. În clipa asta, eu pot să mă bazez pe legământul nostru de iubire şi să înţeleg că tu ai voie, ai dreptul să faci asta, ai libertatea; ai voie chiar să nu-mi spui de ce faci asta. Este taina persoanei, taina celuilalt. Între persoane lucrurile nu stau ca la laborator, să iei proba să vezi de ce face ceva. Este taina celuilalt care are voie să facă într-un fel. Eu cad în relaţie în momentul în care neg realitatea, credinţa în ce ne leagă (Taina Căsătoriei) şi mă bazez pe ce văd acum. Fără să înţeleg dacă văd bine sau nu. Fără să analizez. Fără să întreb. Cain nu l-a întrebat pe Dumnezeu de ce n-a căutat la el.

Întristarea lui Cain

Întristarea lui Cain se baza pe o dreptate. El avea dreptate. Ori nu ştia că a făcut rău, ori nu putea să facă altfel. Şi el s-a simţit nedreptăţit în momentul în care Dumnezeu nu a răspuns jertfei lui. Iar Dumnezeu a vrut să facă asta. Dumnezeu n-a vrut să fie drept. El a vrut să ne înveţe o taină mare, că relaţia dintre Dumnezeu şi om nu se bazează pe dreptate. Şi e prima lecţie pe care ne-o dă în sensul acesta. 
Pentru că dacă se baza pe dreptate, toţi ar trebui să fim măturaţi, pe drept. 
A fost o provocare a lui Cain să se ridice la un nou nivel de iubire. E o punere la încercare a libertăţii lui şi a iubirii lui.
Fără această probă, nu înaintăm pe cale. Noi spunem „mă iubeşte Ionel”, „m-a ajutat la examen” "ei, ce Dumnezeu bun!” Ori, Dumnezeu vrea să ne arate că nu asta este ceea ce ne oferă El. Că iubirea noastră trebuie să fie ne-condiţionată de cele materiale. Pentru că iubirea Lui străbate prin cele materiale, dar nu se reduce la ele. Iar omul căzut s-a redus la cele materiale. Şi Dumnezeu vrea să-l înveţe „hai, nu te opri aici, crede că Eu te iubesc”. Aceasta e provocarea pe care o primim în toate încercările.
Problema e ca noi să credemDumnezeu este iubire, că are voie să mă mustre, are voie să nu-mi vorbească, iar eu să insist, să întreb. Şi vedem la acest moment cu Cain, că Dumnezeu chiar zice „de ce te-ai posomorât? de ce te-ai întristat?”
***
Iubirea nu e ceva care „să-ţi vină”. Îţi fac orice, te pot ajuta, îţi pot da orice, dar iubire n-am de unde. Neputinţa omului este clară şi lecţia este clară. Eu pot să-i cer lui Dumnezeu: „Doamne, pune iubire”, dar eu să nu am aşa ceva. Şi uneori nu e posibil darul - să-i dăruiesc lui Dumnezeu ori celuilalt iubire (pentru că nu e de unde) şi e posibilă jertfa. Să fac ceva ca jertfă şi nu ca dar. Să înţelegem că această libertate a persoanei este respectată. Şi Dumnezeu, dacă era să nu caute la Cain de felul în care a adus jertfa, lipsit de dragoste, nu-l întreba de ce e posomorât. Dar voia să scoată din inima lui Cain ce era acolo. Să învăţăm şi noi: Atunci când nu poţi să dăruieşti nu te supăra, nu invidia pe celălalt, ci alungă păcatul. („păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!”) Pentru că omul cade în păcat pentru că nu poate rezista emoţiilor, vulnerabilităţii. Asta am moştenit noi de la Adam şi Eva, vulnerabilitatea, nu vinovăţia. Iar Dumnezeu asta spune: „tu poţi să biruieşti păcatul”. Cu aceste simţiri, stări. Să nu credeţi că drepţii n-au avut aceste simţiri. Dar fie n-au urmat lor, fie s-au pocăit. Când citim psaltirea e vărsarea acestui preaplin emoţional şi sufletesc şi Dumnezeu ne dă puterea Lui. Acest lucru avem să-l învăţăm, pentru că altfel alunecăm în a scuza pe Dumnezeu şi a-l învinovăţi pe Cain.

Dumnezeu nu aşteaptă de la mine ce nu am. Dumnezeu n-are nevoie de dragostea noastră. El este Dragoste. Şi El răspândeşte iubire. Şi noi facem la fel, când suntem îndrăgostiţi ori avem o stare bună. Dumnezeu aşteaptă să primim iubirea Lui. Atât. Iar darul meu către El este răspunsul meu la iubire. Dar El n-are nevoie. Altfel, aş crede că e la fel de supărăcios ca mine şi că trebuie îmbunat cu ceva. Nu acesta e duhul. 
Cum să  ceară Dumnezeu de la mine ce n-am şi cum să cer eu de la celălalt ce n-are? De aici provin toate crimele. Noi suntem într-o lipsă totală şi Dumnezeu vrea să ne dea şi nu dăruieşte din lipsă, ci dintr-un prea-plin. Dacă ştiu că Dumnezeu e iubire şi vrea mântuirea mea, adică să trăiesc prin iubire, prin asta voi corecta mintea mea, prin care gândesc psihologic: „a meritat sau n-a meritat?”

Harul lui Dumnezeu se dă personal şi dinamic.

Iubirea nu e răsplată. Să nu mutăm juridic şi psihologic. Iubirea lui Dumnezeu poate fi simţită şi trăită de om mai mult sau mai puţin, şi în funcţie de asta zice el că este mai iubit mai mult sau mai puţin, în funcţie de felul în care el primeşte iubirea şi o întrupează. Dumnezeu este desăvârşit, dăruieşte toată iubirea, dar vasul în care primesc eu iubirea poate fi mai deschis sau mai închis. El e Cel care iubeşte în noi, El e Cel care ne dă puterea să ne rugăm. Dar noi suntem cei ce simţim şi spunem că suntem iubiţi mai mult sau mai puţin în funcţie de asta.

Calitatea iubirii la un om sănătos duhovniceşte e că iubirea se distribuie fără să se micşoreze. Dacă iubim cu inima şi cu mintea, iubim bunuri duhovnicesşti, care se împart fără să se împuţineze. Dacă iubim cu simţurile, niciodată nu ne ajunge. Şi în lumea asta oricât de mare e, faptul că mai sunt şi alţii care mai apucă din ea, pe unul nemulţumit îl face nemulţumit toată viaţa.

luni, 6 februarie 2012

115. La sfânta Liturghie este activată în noi preotia universală

Continuare spicuiri din cuvântul postat aici.

Despre rugăciune

Rugăciunea „Doamne Iisuse...” este o rugăciune care lucrează în mai multe etape

  1. Mai întâi, este rugăciunea Numelui, în etapa în care suntem încă pătimaşi; nu lucrăm patimile, dar cădem în ele; uneori cădem cu gândul, alunecăm chiar şi cu fapta - dar e cădere, nu-i lucrare – în momentul în care omul se întoarce la Dumnezeu şi zice „Doamne, fără Tine nu pot să nu fac rău; nu pot să fac binele pe care îl doresc”, în momentul acesta noi primim rugăciunea „Doamne Iisuse...” Cât eu sunt încă conştient de păcătoşenia mea, este foarte greu să mă rog pentru celălalt.

  1. Apoi, este numită rugăciunea minţii, când eu încep să fac deosebirea dintre mintea lucrătoare în lumea aceasta şi mintea lucrătoare cu Dumnezeu. Când încetează gândurile  şi toată mintea se adună în jurul cuvintelor "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul"

  1. Apoi apare străpungerea inimii şi Părinţii vorbesc despre un „gârlici”, o spărtură, nu în inima de carne, ci în inima duhovnicească – aceea este rugăciunea inimii.

Liturghia de după Liturghie nu mai e a preotului, ci a credinciosului.

La Sf. Liturghie – care este viaţa noastră şi viaţa Bisericii şi singura cale de mântuire pentru noi - se întâmplă minunea că noi suntem transformaţi: pâinea şi vinul, în Trupul şi Sângele Mântuitorului, iar noi, credincioşii, în co-liturghisitori – este activată în noi preoţia universală, adică acea capacitatea a omului de a se oferi pe sine şi pe toate ale sale lui Dumnezeu ca să le sfinţească.
Când ne daţi drumul „cu pace să ieşim” ne trimiteţi preoţi în lume. Toţi participanţii la Sf. Liturghie devin preoţi în lume. Ce fac eu în lume cu asta: „ale mele se transformă în ale sale”. Liturghia după liturghie este practic rugăciunea inimii. Prin Sfintele Taine, omenescul se transformă în divino-uman: Liturghia pe care o practic eu după liturghie e să transform păcătosul în sfânt. Nu mă puteţi pune pe Sfântul Altar sau la spovedanie să mă transformaţi în sfânt. Asta nu se face în taina Spovedaniei. Acolo eu vă dau păcatele mele, durerea sufletului meu, pe care le daţi lui Dumnezeu şi-mi oferiţi iertarea pe care o dă Dumnezeu şi mă ajutaţi să mă curăţ şi mă umpleţi de har ca eu să mă transform în sfânt.
Nimeni nu transformă pe păcătos în sfânt decât Dumnezeu, la ofranda omului, iar liturghia de după Liturghie este lucrarea de oferire a mea ca păcătoasă lui Dumnezeu ca să mă transforme în sfânt.

De ce să nu spunem „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii”?

Nu pot să spun niciodată „miluieşte-ne pe noi, păcătoşii”. N-am dreptul să vă consider păcătoşi. Asta e judecată, pentru că s-ar putea ca aici să fie un sfânt. Eu pot să spun că ce ai făcut e un păcat, dar nu pot să te fac păcătos.  Numai despre mine pot spune că sunt păcătos.  Această trăire ca păcătos aduce harul pocăinţei în mine şi trăind pocăinţa până în adânc se întâmplă o minune: Descopăr că sunt una cu toţi oamenii. Şi atunci când spun „pe mine”, de fapt, spun pe mine Omul, spun pe mine, toţi oamenii.

Când sunt într-un grup însă zic „miluieşte-ne pe noi”.

În clipa în care vorbeşti cu cineva şi el vorbeşte şi tu taci, rugăciunea vine la tine „miluieşte-mă pe mine păcătosul” . Nu mai spui „miluieşte-ne pe noi”. Nu pot să mă rog pentru noi amândoi când vorbeşti tu, pentru că nu ţi-aş face loc, ci spun „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, ca eu să pot să renunţ la mine, să mă deschid, să-l primesc şi să-l aud pe celălalt. Căci dacă eu nu mă deschid atunci lui Dumnezeu, celălalt nu intră în mine. După aceea, dacă are nevoie de mine, mă rog pentru el „miluieşte-l pe cutare”.
Dar şi referitor la „Doamne, miluieşte-l pe cutare”: Cea mai puternică rugăciune pt mine în relaţie cu cei cu care lucrez este „Doamne binecuvintează-l pe cutare”, nu „Doamne, miluieşte-l pe cutare”,  deoarece oamenii care pătimesc (necazuri) şi ne solicită ajutorul fac şi păcate şi vin cu un duh încărcat de patimile lor, de anumite duhuri la care, rugându-te mai mult, devii mai sensibil. Şi dacă vine cineva care are duhuri foarte puternice, simţi asta şi nu poţi să zici „Doamne miluieşte pe cutare” că n-ai atât de putere să te baţi cu duhurile care-l chinuie pe cel din faţa ta (dacă nu eşti preot*). Eu, spre exemplu, n-am putere să lupt cu acele duhuri. Şi atunci zic „Doamne binecuvintează”. „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc” (Mt. 5, 44). Omul acela nu-mi face rău, dar duhurile care-l atacă pe el mă atacă pe mine. Dacă zic „miluieşte-l pe el”, mă aşez în poziţie superioară şi diavolul mă dărâmă. Dar dacă mă smeresc şi zic „Doamne binecuvintează-l”, această rugăciune are multă putere.
Şi când mă rog pentru toată lumea, zic „miluieşte-ne pe noi şi pe toată lumea ta” (de la Sf. Siluan). Dar noi să ne rugăm şi „pe mine păcătosul”, pentru că dacă te rogi doar pentru lume, dracul aduce un duh de mândrie care-mi spune „o, mă rog pentru lume!”.

______________________
* Preoţii au altă putere şi altfel de rugăciune şi două lucrări. Ei se roagă pe de o parte ca păstori, pentru fiecare credincios din parohie, pe numele lui. Apoi, se roagă pentru ei înşişi, spunând „miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Ei au mare nevoie de a se ocupa şi de rugăciunea asta. Această rugăciune face parte din „igiena personală”. Când fac rugăciunea asta, nu sunt egoist, ci îi va fi mai uşor fratelui meu să se întâlnească cu mine. Când mă unesc cu mine în adâncul meu, mă unesc şi cu ceilalţi. 

sâmbătă, 4 februarie 2012

114. Fericirea omului constă în comuniunea cu „Cel ce este”

Pocăința este sigura cale de trăire duhovnicească în neconfortabilul   „ceea ce este ” cotidian. 
Niciodată, nici un om nu poate fi mulțumit cu și fericit în „ceea ce este” pentru că e adus la existență pentru existența fericită care este comuniune de iubire între persoane libere și autonome. 
Fericirea omului constă în comuniunea cu „Cel ce este”
Numai că, sărmanul om, căzut sau înstrăinat de această comuniune, își caută mereu fericirea în alt-ceva, în „ceea ce nu este”. 
Soluția? Transformarea a „ceea ce este” în loc de întâlnire cu „Cel ce Este” și ne iubește și lucrează împreună cu noi, când voim, la devenirea noastră. Că noi suntem, cu adevărat, cei vom deveni în și cu ajutorul Celui ce Este" (MS)

joi, 2 februarie 2012

113. Rugăciune si simtire: "Duhul este dragostea mintii către cuvânt"


spicuiri din conferinţă...
Ca să ajungem la bucurie e nevoie să ne lepădăm de ştiinţa nefericirii. Pentru asta a venit Mântuitorul. De ce ne provocăm nefericire? ca să trăim. Noi nu ştim să trăim fericiţi. Oamenii nu ştiu să trăiască în bucurie şi de aceea îşi provoacă necazuri. Aceasta este condiţia omului căzut şi aceasta este nefericirea.

Dar pot ajunge să ştiu ce este bucuria. Eu pot ajunge să ştiu cum să fac eu ca să intru în "bucuria pe care n-o ia nimeni de la mine". Cu o condiţie: să nu intru în contact cu nimeni. Dar Mântuitorul spune că nu e asta. Eu trebuie să învăţ bucuria care nu se ia de la mine şi când sunt cu ceilalţi.

Toată lumea vrea să iasă din iadul din noi, care sunt conţinuturi ale psihismul din noi. Prin rugăciune şi lecturi, noi ne putem ridica din aceste conţinuturi şi trăi în spirit, putem vedea lumina minţii şi crede că e lumina necreată. Dar nu e asta. 

Ca să te întâlneşti cu Dumnezeu, cu lumina necreată, ai nevoie să cobori în iad. Unde e iadul? în mine. Iadul este chiar în structurile minţii mele de care noi fugim. Omul pătimaş fuge de iadul din el proiectând iadul pe ceilalţi şi fugind de întâlnirea cu sine prin anestezice, euforizante (beau să uit ce amară e viaţa, mă droghez pentru că mi-e frică să trăiesc, ucid pentru că mi-e frică de violenţa din mine. Tot ce e rău nu e în mine, ci în tine).  Tot ce vedem rău la ceilalţi e răul din noi proiectat pe celălalt. Când părinţii spun să ne lepădăm de "lumea aceasta" nu vorbesc despre lumea pe care a creat-o Dumnezeu. Noi nici nu mai avem acces la lumea pe care a creat-o Dumnezeu. Când mă uit, spre ex, la un corcoduş – care este făcut de Dumnezeu - eu nu văd creaţia lui Dumnezeu, ci văd corcoduşul din capul meu. 
„Lumea aceasta” e pecetea de gând pe care o pun eu pe obiecte. Eu percep prin simţuri, le ridic în mintea mea, fac o imagine şi zic „aha”. Acest lucru e vinovat pentru că nu-L văd pe Dumnezeu, Cel Care a făcut corcoduşul.
"Lumea aceasta" e lumea pe care o vedem prin hărţile din capul nostru. Şi devine criminală atunci când văd pe cineva şi spun că „ştiu cine e”. Chiar şi despre mine ajung să cred că sunt "tot acela", pe care-l "ştiu". Merg la spovedanie şi spun acelaşi şi acelaşi lucru. Lepădarea, ieşirea din această lume nu se face făcând abstracţie din ea, ci intrând în acest iad cu Domnul.
Când descopăr în mine unda de boală (gând de slavă deşartă, invidie etc.) în sufletul meu, să ştiu că acolo e iadul şi acolo e nevoie să Îl bag pe Dumnezeu şi acolo vine pocăinţa....
Lumina necreată, harul îţi arată mai întâi răutatea, întunericul. Dacă n-ar fi harul, nu ne-am vedea răi. Când te văd pe tine rău, atunci e lipsa harului. Când mă văd pe mine rău, atunci e har. Când văd ceva rău la tine, mă întorc şi zic „ce din mine am proiectat pe tine, cum anume te-am făcut lumea aceasta? Ce am aruncat pe tine, cu ce te-am murdărit?” Tu poţi să fii cu adevărat criminal, dar ce văd eu? doar crima. Eu nu te văd pe tine. Eu nu ştiu ce-ai trăit tu. Cel mai mare criminal pe care l-am cunoscut era bătut de tatăl său ore în şir şi pus să nu ţipe.

Minte, raţiune şi duh.

Toţi părinţii filocalici mai întâi învaţă asta. Înainte de a ne da drumul la rugăciune (Doamne Iisuse) este nevoie să deosebeşti mintea de raţiune şi de duh.
Când zic "Doamne Iisuse Hristoase" lucrează raţiunea. Gândirea mea rosteşte cuvintele şi le gândeşte. Nu mă gândesc la ce înseamnă fiecare cuvânt, nu fac meditaţie în timp ce mă rog. 


Mintea e cea care priveşte aceste cuvinte. Este ca o atenţie ca o privire, ca o vedere.
Duhul este o dragoste. Dar nu e dragoste sentimentală, ci e o dragoste a atenţiei, e o căldură a atenţiei.
Când părinţii spun să lucrăm atenţia, aceasta are aceste două aspecte: una vede şi una iubeşte. Eu pot să fiu atent la ceva şi să nu iubesc. Şi atunci nu e cu duh. Sau pot să fiu atent şi să-mi fie drag. şi atunci e cu duh. Eu pot spune nişte cuvinte din care să iasă şi dragul meu şi se spune despre mine "a vorbit cu duh". Sau pot să spun nişte cuvinte ca să scap de tine, sau ca să treacă timpul, sau ca să fiu apreciat şi se simte că e fără duh. Deci aceasta este  cu cuvântul „Doamne”: îl rostesc, îl privesc şi îi dau atenţie (îl iubesc prin atenţie, nu prin sentimente). Pe măsură ce exersez atenţia, se ajunge la străpungerea inimii, ca deschidere spre poarta din lăuntru. Vine prin atenţie, dar nu aceea care vede, ci cea care simte...
Duhul este dragostea minţii către cuvânt, dragostea minţii către trup.

Despre simţiri:

Postim ca să simţim foame şi foamea să devină dragoste pentru cuvânt. Gândul la judecata de apoi: carnea rugăciunii
Cu timpul, tot ce simţim devine carne pentru rugăciune şi asta este Liturghia lăuntrică permanentă. Spre exemplu, mă enervează cineva. Asta nu e păcat. Dumnezeu a pus în mine sensibilitatea. Nu e păcat că invidiezi, că te înfurii, să urăşti etc. Simţirea, pofta nu e păcat. Eu pot face 3 lucruri cu această simţire:
-         să fac răul „care-mi vine” ca urmare a ceea ce simt
-         să mă compar cu tine şi să mă mândresc
-         să transform simţirea în rugăciune
Aşa cum foamea din post este carnea rugăciunii, aşa ura, invidia, simţirea mea pentru tine se transfornă în carne pentru rugăciune.
Acest sentiment, această energie creată şi căzută a sufletului meu se oferă ca vas în care vine energia necreată a lui Dumnezeu şi o transformă. Totul e să mă ofer Lui pentru transformare.

Eu nu mă mai încred în ce simt. Simţurile mele sunt robite lumii acesteia. Simţurile mele sunt căzute. Totuşi,  în mine este cineva care poate să facă invers decât ce simte. Aceasta este persoana mea, e ipostasul meu. Şi în asta stă libertatea. Mie îmi vine să te înjur şi eu zic "Doamne, Iisuse Hristoase, binecuvintează-l". Energia supărării e pusă cu acelaşi patos în rugăciuneAşa îi pot mulţumi fratelui pentru că mă enervează.

Să primesc orice sentiment ca pe un dar care îmi dă puterea să mă rog, de care pot profita ca să-l schimb în rugăciune. Să ne aducem aminte. Să le trăim cu Dumnezeu. Spunând rugăciunea eu mă lepăd de fapt de mine şi fac o mare jerfă.

A trăi "fără păcat" înseamnă a trăi conştient, viu, responsabil de viaţa mea (pr. Sofronie). Să nu te trăiască viaţa pe tine. Dacă sunt conştient şi din orice fac o rugăciune, atunci eu sunt viu. E foarte dureros, e strâmtă calea. Dacă mă doare ceva şi transform această durere în rugăciune mi se pare cumplită durerea. Dacă-mi mut gândul, (dacă citesc ceva, dacă stau de vorbă cu cineva, dacă mă cert cu cineva) se mută atenţia mea de la durere, dar ea nu se rezolvă.  Pe când, dacă o transform în rugăciune se rezolvă. Dumnezeu o transformă. Altfel, se va repeta.