joi, 12 decembrie 2013

226. Iubirea ca tăiere a voii proprii

Pentru a înțelege taina iubirii ca lepădare de sine, luare a crucii și urmare a Domnului Iisus Hristos, vă propun acest mic text și vă rog să veniți cu sugestii, mărturii sau întrebări.
Mai întâi, aș dori să cugetăm la:
·        Deosebirea dintre activitatea centrată pe eficiență și cea centrată pe Împărăția lui Dumnezeu Care este Iubire, ne oferă și ne cere iubire.
·        Deosebirea dintre iubirea pentru și iubirea către.
Iubirea lui Dumnezeu către mine 
Iubirea lui Dumnezeu pentru noi este lucrarea Lui permanentă (numită și pronie). Această iubire „ plouă” peste toți la fel deși este personală și adaptată fiecăruia în parte după receptivitate.
Iubirea către mine, este o energie dată „acum”, în clipa de față, prin ceea ce fac, simt sau gândesc eu împlinind o poruncă a Lui.
Când fac poruncile, adică ce-mi cere El, nu mai lucrează puterile mele care se activează automat prin energia nevoilor, dorințelor și impulsurilor firii, ci puterea Lui, harul necreat, care-mi inundă energiile create și curge prin ceea ce fac lepădându-mă de voia mea și alegând voia Lui in mod conștient și liber.
Lepădarea voii proprii nu e negare, nu e refulare, nu e constrângere, ci tăiere. Tai legătura dintre energia dorinței și ținta ei care este obținerea unor rezultate precise: satisfacție, mulțumire, plăcere, confort, apreciere, răsplată, dreptate, imagine bună de sine, etc.
Prin tăiere, energia dorințelor și impulsurilor mele devine disponibilă pentru dorința-voia Lui care este fericirea mea așa cum a gândit-o și o gândește El. Această dorință-voie a lui Dumnezeu m-a adus la existență și mă ține în viață și mă conduce pe calea devenirii mele de la existență la existența fericită (Cf. Sfântul Maxim Mărturisitorul).
Dar actul tăierii voii proprii ne conectează la har numai dacă e simultan cu cel al lipirii de voia lui Dumnezeu. Lipirea se face prin chemarea Numelui Domnului în gând și invocarea lui peste ceea ce simțim.
Chemarea Numelui sau Pomenirea ne lipește mintea de El, ne face sa-L ținem minte, să ne amintim de El, uitând răul, lepădând ținerea de minte a răului.
De exemplu: dacă știu din experiență (adică învățare și memorare) că nu pot să fac ceva bine dacă nu am anumite condiții, înseamnă că țin minte răul care mă împiedică să fac acel bine și mă port conform instrucțiunilor minții „formatată” astfel. De fapt, lucrez pe „pilot automat” fără să privesc cu atenție realitatea prezentă pentru că „știu eu bine ce-o să se întâmple”...
Chemarea lui Dumnezeu și tinerea Lui în minte, mă conectează la harul Duhului Sfânt Care le face noi pe toate. Și așa voi descoperi și simți iubirea Lui în actaici și acum, de fapt, mereu - pentru că mereu este acum pentru mine - și pretutindeni - pentru că oriunde este aici pentru mine.
Doar să avem grijă sa nu-L chemăm pe Domnul ca să schimbe lucrurile după mintea noastră, după „binele” gândit = imaginat de noi. E uimitor cum, acest bine al nostru, deși a fost atât de demascat și de compromis de propria experiență, reușește să ne fascineze și să ne confiște voia și energiile! Aici înclin să cred că avem „motive serioase” să ne lăsam păcăliți de el, dintre care cel mai probabil este acea dependență de rău, de „mustul cărnii”, adică îndrăgitele noastre peptide și celelalte umori ale patimilor.
Acest „must al cărnii” este „materia” prin care vrăjmașul ne face și ne ține robi ai nefericirii trimițându-ne sugestii de revoltă, de milă de sine și plângere de milă, de judecarea sau acuzarea aproapelui, etc.
Iubirea mea către Dumnezeu 
Iubirea mea către Dumnezeu este un act de credință-încredere viu, cu totul nou din punctul de vedere al experienței, concretizat în orice act pe care îl fac cu gândul la El, pentru El, pentru că așa îmi cere El.
Când activitatea mea se desfășoară în acest registru, Îi ofer lui orice aș face și tot ce-mi cere momentul acela, ca pe un vas simțitor gol de fericire. Când avem emoții (cauze) și sentimente (efecte) „pozitive”, vasul nostru simțitor e plin de produsele bio-chimice specifice lor (peptide si hormoni) și-L uităm pe Dumnezeu pentru că nu avem cu ce să-I percepem lipsa sau prezența.
Când renunț la voia mea prin tăierea cum am spus mai sus, vasul simțirii va fi o scrută vreme gol și însetat (pentru ce e viu) de fericire. Cu gândul la El, conectat la harul Lui, tot ce voi face cu trupul sau cu mintea, va fi pentru El, pentru că așa vrea El, pentru că numai așa ajung la fericirea Lui care mă cheamă și mă caută în tot locul și în fiecare clipă.
Nu contează ce fac și nici măcar cum fac, ci către Cine sau către ce îmi este orientată ființa când fac ce fac. Aleg să fie către El? Aleg viața, fericirea, sensul și împlinirea mea așa cum mintea nu-și poate imagina. Aleg să fie către plăcerea cu care mă identific? Aleg viața de rob, existența individuală, autonomă, centrată pe „lupta și fuga” pentru supraviețuire, plină de speranțe iluzorii, valori utopice, frică, furie, oboseală, deznădejde, moarte.
Să ne fixăm atenția pe „Faca-se voia Ta” și pe Prezența Lui. Sprinteneala cu care vom sări să facem în Numele Lui tot ceea ce ni se cere în fiecare moment, fie ea și „răutatea zilei”, vom înțelege pe viu, vom gusta efectiv fericirea după care tânjește inima noastră.
Dar să luăm aminte că vrăjmașul nu doarme și va încerca noi și noi metode de seducție, bazându-se pe suferința produsă de lipsa „mustului” de care suntem deja dependenți (sevrajul). Aici avem nevoie sa chemam, sa invocăm Numele Domnului ca să transforme El „apa chioară” a simțirii noastre în „vinul cel bun” .
De exemplu, când nu mai urmărim cu dorința „să facem bine un anumit lucru”, ci ne îndreptăm dorința către El și voia Lui care se va exprima printr-o cerere contrară binelui acela, în locul satisfacției scontate nu va mai izbucni împotrivirea cu tot cortegiul ei de „musturi”, dar nici bucuria făgăduită de Domnul. De ce? Pentru că bucuria vine prin cruce. Crucea, în această situație, este golul, lipsa „mustului”, lipsa furnicăturilor de plăcere sau neplăcere... Este un fel de gol al simțirii. Asta numesc „apa chioara” a simțirii. Aici avem nevoie să fim credincioși, să invocăm Numele Domnului pentru a transforma această apă, pentru a umple acestui gol. Așa va veni bucuria. Uneori imediat, alteori mai târziu, după gradul de receptivitate sau împotrivire.
Această stare de durere-lipsă este de o mare vulnerabilitate la sugestiile demonice: „ce fel de viață e asta?” ; „nu e nimic interesant!”; „Câtă vreme poți trăi așa?”, „Păi, ce, Dumnezeu ne vrea morți, roboți?” etc. Aici și acum ne dovedim credința si ne cultivam virtutea răbdării fără de care fericirea nu durează și poate fi luată de la noi de cea mai mică îndoială sau oboseală. 
Când începem să trăim așa, toată simțirea noastră, inclusiv toate durerile și toată oboseala devin iubire către Dumnezeu și vase vii pentru cuprinderea necuprinsei Sale iubiri.
Doamne, lucrează Tu mai departe înțelesurile necesare în fiecare!
Cu rugăciune și binecuvântare 
(MS)

miercuri, 11 septembrie 2013

225. Lucrarea sfinţirii noastre este o bucurie a duhului

Iubirea dintre Fiul lui Dumnezeu şi Tatăl este o naştere, o veşnică naştere.
Când lucrăm la asemănarea noastră cu Dumnezeu, trăim de fapt această stare de permanentă naştere de sus. Nu mai trăim „după capul nostru”, nici după impulsurile şi legile bio-psiho-sociale, ci şi cu, în şi prin Dumnezeu. Atunci viaţa noastră bio-psiho-socială se sfinţeşte, se înduhovniceşte.
Lucrarea sfinţirii noastre este o bucurie a duhului nostru, o plăcere şi o desfătare a acestuia. Dar simţirile noastre sunt, la început, doar cele ale trupului şi psihismului.(MS)

luni, 9 septembrie 2013

224. există vreo diferenţă, între bucurie şi plăcere?



Maică, care este diferenţa, şi dacă există vreo diferenţă, între bucurie şi plăcere?
De când a căzut omul în păcat există nu doar o diferenţă, ci o adevărată şi este chiar o vrăjmăşie între plăcere şi bucurie, izvorâtă din vrăjmăşia dintre „trup şi duh”.
La început, spun Sfinţii Părinţi, bucuria era simţirea minţii aflate în comuniune cu Dumnezeu, resimţită de trup ca plăcere duhovnicească. Bucuria este o trăire a duhului, dimensiunea cea mai înaltă a sufletului, resimţită şi de celelalte puteri ale sale şi de trup. În trup e resimţită ca plăcere. Aşa era şi izvorul ei era mintea omului, duhul lui conectate la Dumnezeu, izvorul Vieţii şi al Bucuriei. Acolo este vana prin care curge bucuria de Dumnezeu şi pacea de la Dumnezeu.
În clipa in care noi ne-am rupt de Dumnezeu şi duhul omului s-a întors către puterile sufleteşti şi cele sufleteşti către cele trupeşti, plăcerea a căzut în simţuri. Că s-a uitat Eva şi a văzut că e plăcut la vedere. Atunci a apărut această putere a sufletului, necunoscută omului - plăcerea simţurilor. Şi Bunul Dumnezeu a adus atunci, imediat atunci în om, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, durerea. Durerea, care pune limita plăcerii împiedicând-o să-l ucidă pe om. Pentru că plăcerea este împotriva firii.
Ia gândiţi-vă că ne place ciocolata, mâncăm cu plăcere ciocolată. Pofta şi plăcerea de a mânca ceva atât de bun, cum e ciocolata sau îngheţata, îţi spune: mănâncă şi mai mănâncă una şi mai mănâncă una şi mi-e greaţă şi-mi deranjez stomacul şi vine durerea care pune capăt, că altfel, dacă n-ar interveni durerea aceasta, sângele s-ar umple de atâta zahăr, încât n-ar mai putea să proceseze şi am muri. Aceasta este ca plăcerea! Plăcerea copilului mic de a băga mâna în flacără, n-ar putea fi oprită decât de durerea arsurii pe care i-o face flacăra...
Aşa că avem nevoie să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru durere și oricând mă doare ceva să zic: în ce foc mi-am băgat degetul? Şi ce mă învaţă durerea asta? Să nu luăm analgezice în loc să scoatem mâna din foc pentru că ardem de vii şi pe urmă zicem că n-am avut noroc. În viaţa noastră cea nouă, în Hristos, plăcerea n-a dispărut, ci este vindecată şi binecuvântată. Rugăciunile care sunt făcute de Sfinţii noştri ne arată locul binecuvântat al plăcerii: „Mulţumim pentru bunătăţile cele pământeşti!”. Cu ce simţim bunătăţile cele pământeşti? Cu plăcerea, nu?
Curaj! Să căutăm mai întâi Împărăţia şi toate cele bune ni se vor adăuga nouă, după cuvântul Domnului! (MS)

223. Avem nevoie de curaj ca să fim noi înşine...




Maică, iubesc culorile, îmi place îmbrăcămintea de bun-gust, elegantă chiar, aş putea spune, dar observ în jurul meu, în biserică, femei în haine cernite şi mă simt stânjenită, însă în haine ca ale lor nu m-aş simţi eu însămi. Ce trebuie să fac?
Avem nevoie de curaj ca să fim noi înşine... Câteodată nu avem acest curaj, chiar dacă suntem corecţi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa conştiinţei noastre. Unii nu au curajul să fie între ceilalţi, pentru că nu sunt la fel ca ceilalţi. Astea sunt obsesii: să fii în rând cu lumea, să nu fii marginalizat, să nu fii altfel... Alţii, însă, care se revoltă, vor să fie speciali: îşi fac, de exemplu, o creastă verde, tocmai pentru a-şi împlini nevoia de a fi cineva, de a fi altfel.
Avem nevoie de un curaj sănătos de a fi noi înşine, când nu facem rău celorlalţi cu felul de a fi. Aveţi nevoie să vă faceţi curaj să fiţi ca dumneavoastră, să vă cercetaţi în faţa oglinzii, să fiţi cum sunteţi. Să aveţi grijă să nu fie din mândrie sau slavă deşartă. Aici aveţi nevoie de discernământ şi sfat de la duhovnic. Dacă părintele duhovnic spune că felul în care vă îmbrăcaţi nu este smintitor pentru cei din jur, atunci să aveţi curajul acesta şi să nu fiţi ca ceilalţi.
Să aveţi curajul să vă exprimaţi ca persoană şi prin îmbrăcăminte. E importantă îmbrăcămintea pentru omul de după căderea din Rai. Prin cădere, ne-am pierdut expresivitatea trupească personală, n-am mai rămas decât la mâini şi la faţă. Nimeni nu ne recunoaşte după omoplat, nu? De aceea îl şi ţinem învelit. Dar învelişul pe care-l facem, haina pe care o facem, ne exprimă ca persoană, ne arată personalitatea.
Dar să nu judecaţi pe nimeni. Dacă majoritatea se îmbracă în negru, slavă Ţie, Doamne, că avem de ce jeli în această lume, avem de ce ţine post. Poate că vor să acopere o frumuseţe care îi poate tulbura pe cei din jur...
Fiecare are motivele sale să facă asta. Noi, călugării, ne îmbrăcăm în negru pentru că aşa sunt miresele lui Hristos, mai negre... Dar dacă dumneavoastră sunteţi elegantă şi frumos îmbrăcată, daţi slavă lui Dumnezeu. Sigur că s-ar putea ca cineva să vă invidieze, dar acela e păcatul celui care vă invidiază. Dar numai dacă vă veţi ruga, veţi avea pace în suflet, veţi cădea de acord cu dumneavoastră şi veţi avea binecuvântare de la duhovnic, care este ochiul lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu Se uită la noi, ne cercetează, prin toţi ochii din jur, dar mustrarea şi învăţătura adevărată ne-o dă prin părintele nostru duhovnic - dacă ne ducem la el ca la un părinte, ca la cel ce are ultimul cuvânt.
S-ar putea să vă prindă bine o băsmăluţă mai modestă aşa, pentru smerenie, dar asta numai părintele ştie. Dar altfel cred că mai elegantă fiind, dacă vă veţi pune o basma aruncată strâmb sau o batistă pe creştet, crezând că deveniţi ascultătoare, mai degrabă smintiţi şi faceţi lumea să râdă...
Deci, uniţi curajul cu smerenia de a asculta de duhovnic şi va fi bine.

(MS)

duminică, 4 august 2013

222. Mentalitatea Noii Ere ne ademenește cu valori spirituale

E foarte important să învățăm asta astăzi pentru că felul în care suntem atacați acum, felul în care suntem smulși din relația cu Dumnezeu acum se deosebește de felurile prin care vrăjmașul a luptat de-a lungul istoriei. Astăzi, majoritatea oamenilor nu mai sunt materialiști. Acum mentalitatea Noii Ere care este și vine la noi ne ademenește cu valori spirituale. Da, să fim atenți, că toți oamenii au duh, dar nu toți oamenii sunt înduhovniciți. Pentru că înduhovnicit este numai acela care în duhul lui a primit Duhul Sfânt și lucrează poruncile lui Dumnezeu în Duhul Sfânt. Ceilalți oameni sunt spirituali, au intrat în partea înaltă a sufletului lor, pot intra în duh; yoghinii, de exemplu, prin meditație, reușesc să-și vadă lumina sufletului, adică lumina duhului. Dar, cum ne învață Părintele Sofronie în duhul Sfinților Părinți, ei rămân la nivelul de creatură. Or, noi suntem chemați să ne îndumnezeim. Mai mult, trezindu-mi duhul fără Dumnezeu, duhuri vrăjmașe îl vor infesta cu prezența lor, că diavolul are strategii nenumărate și lucrători mulți la număr. Legiuni!
Vechea mentalitate a lumii a generat multă violență și cruzime. Istoria omenirii este plină de sânge. Oamenii sunt frânți, zdrobiți și osteniți de ctele de violență. Dar nu vor să se întoarcă la Dumnezeu ca să-i vindece și să-i odihnească, ci scornesc o nouă mentalitate: cea a păcii universale, dar fără Dumnezeu-Omul, Mântuitorul lumii, ci cu un dumnezeu ”același orice nume i-am da și oricum ne-am închina lui”. Un dumnezeu care este chiar omul. Vechea poveste în haine noi! Da, acum, învățătura și tehnicile acestei mentalități noi sunt extrem de rafinate și cu adevărat spirituale, adică inspirate duhului omenesc de spirite, de duhurile vrăjmașe îmbrăcate în haine de lumină. Ele sunt și ”bune” din punctul de vedere al omului autonom – ne învață cum să ne rezolvăm conflictele, cum să avem gândire pozitivă, cum să avem o stare de bine, cum să ne dezamorsăm sentimentele negative, să le înlocuim cu sentimente pozitive... Și chiar sunt bune, tehnic vorbind. Eu le învăț și le folosesc pentru că sunt instrumente ca și un program de computer. Dar trebuie să avem grijă ca să nu ne însușim, odată cu ele, și credințele, mentalitatea, ci să le transformăm pe toate în rugăciune, în împreună-lucrare cu Dumnezeu. Să nu cădem robi acestor tehnici. Și există foarte multă literatură, foarte multe cărți cu sfaturi foarte bune: ”E bine să faci așa, să mănânci așa”. Dacă intrăm în acest joc, nu vom mai cunoaște drumul de ieșire, pentru că zicem: ”Dar pe mine metoda asta m-a adus și sunt liniștit”, așa cum pe un yoghin care a mers până la levitație el zice: ”eu am trăit minuni, ia uitați-vă, eu stau în aer!” Bun, și? Ce-ai făcut acolo?
Adică, am nevoie să știu care e scopul vieții mele, care este problema mea? Să stau în aer? Dacă L-am primit pe Hristos Dumnezeu ca Domn și Stăpân al vieții mele, scopul meu este să intru în Împărăția Lui, să intru în bucuria Lui pe care nu o mai ia nimeni de la mine. Asta voi căuta: să trăiesc bucuria aceasta pe care mi-a făgăduit-o El. Orice altă stare de bucurie este mincinoasă... Nu m-am născut pentru o stare de bine. Dumnezeul meu și Mântuitorul meu m-a anunțat că vor fi vremuri grele, că voi avea necazuri, că trebuie să-mi port crucea,că voi fi bătută, scuipată și judecată, dar că toate acestea nu-mi vor lua bucuria pe care nimeni și nimic n-o poate lua de la noi pentru că e a Lui. Numai așa vom putea rezista!
Și să nu uităm și să mărturisim lumii că nu avem viață în noi fără Dumnezeu. Și Dumnezeu trebuie mâncat și ca să-L mâncăm trebuie să ne pregătim pentru asta. Și să ne mutăm întreaga atenție și dorirea la bucuria Lui, iar necazurile inerente vieții pe acest pământ să le transformăm în tot atâtea locuri de întâlnire fierbinte cu Dumnezeu. Așa să ne ajute Dumnezeu! (Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Doxologia, Iași, 2013) 

luni, 10 iunie 2013

221. Îndreptarea firii o lucrează Dumnezeu fără participarea vointei omului

Transmiterea păcatului de la părinți la urmași este o realitate omenească valabilă și în afară Bisericii și în Biserică. Dar avem nevoie să cunoaștem învățătura ortodoxă despre păcat.

În ortodoxie, Sfinții Părinți deosebesc „păcatul firii”, care este ireproșabil, de „păcatul voinței libere” care este reproșabil. Păcatul firii, care locuiește în mădularele trupului nostru, cum spune Sfântul Apostol Pavel (Rom. 7, ??), este consecința păcatului voii libere a protopărinților prin care omul s-a rupt interior de Dumnezeu crezând că-și afirmă autonomia și libertatea. Dar n-a făcut decât să aleagă moartea sufletului, pentru că viața adevărată a acestuia este „suflarea” neîntreruptă a lui Dumnezeu. Ca urmare firea lui s-a corupt, s-a îmbolnăvit, a devenit stricăcioasă și muritoare. Această stare a firii căzute se transmite urmașilor. Se moștenește boala și nu vinovăția pentru păcătele personale ale părinților. „S-a îmbolnăviţ firea prin păcat datorită neascultării unuia, adică a lui Adam, astfel cei mulți au devenit păcătoși nu că unii care au încălcat porunca odată cu Adam, ci că unii ce s-au făcut părtași firii aceluia, căzute sub legea păcatului. Așadar, precum s-a îmbolnăvit firea omului în Adam prin stricăciunea neascultării și astfel au pătruns în ea patimile, la fel ea a fost curățită din nou prin Hristos (Sfântul Chiril al Alexandriei).

La fel și acum: firea pe care o primim de la părinți este firea căzută, bolnavă. Și e cu atât mai bolnavă cu cât părinții și mai ales bunicii noștri, dar și ceilalți strămoși cam până la a șaptea generație, au păcătuit cu voia liberă și nu s-au pocăit pentru a obține iertarea dumnezeiască, îmbolnăvind astfel firea pe care o moștenim. Această stare bolnavă a firii e păcatul pe care-l moștenim și nu suntem vinovați pentru el. Dar ne îngreunează viața pentru că astfel suntem mult mai vulnerabili la păcatul cu voia. Desigur voia noastră liberă nu e cu totul anihilată și putem alege să refuzăm păcatul cu voia și să alegem altă cale decât cea moștenită. Dar nu ieșim de sub blestemul acesta fără lucrarea directă a lui Dumnezeu în noi.

Diferența dintre moștenirea primită de cei ce se nasc în afară Bisericii, fie înainte de Hristos, fie după, constă în neputința omului de a ieși din robia „legii păcatului firii” în mod real și definitiv. Omul poate primi și folosi harul lui Dumnezeu și în afară Bisericii (vezi drepții și sfinții vechiului Testament), dar firea lui nu se vindecă de stricăciune și de moarte decât în Hristos și prin Hristos. Domnul a biruit legea păcatului în firea Lui umană, una cu El și prin El. Prin Sfintele Taine ale Bisericii, prin Taina lui Hristos cap al Bisericii Sale, Dumnezeu oferă omului spre împărtășire energiile necreate ale bunătății Sale.

Aici avem iarăși două aspecte legate de distincția dintre firea și voința omului. Prin energiile necreate, Dumnezeu lucrează restaurarea și îndreptarea firii căzute în fiecare persoană care alege liber să se împărtășească de ele după rânduiala așezată de însuși Domnul în Sfânta Lui Biserică. Dar îndreptarea firii prin nașterea din nou și prin lucrarea particulară a fiecărei Sfinte Taine, o lucrează Dumnezeu fără participarea voinței omului așa cum omul beneficiază de darul vieții primit prin naștere, dar nu participă cu propria voință la nașterea sa. Omul vechi poate dori și poate cere viața cea nouă în Hristos, dar nu și-o poate procura singur. O primește în dar. Abia apoi intervine lucrarea voinței umane în sinergie (împreună lucrare) cu energia divină necreată primită prin Taine pentru a dezvolta și rodi binele primit. Dumnezeu oferă și lucrează în firea omului noua moștenire, omul primește și valorifică personal moștenirea. Calitatea vieții veșnice a fiecărui om depinde de participarea sa la lucrările dumnezeieșţi. Toți vom învia și toți vom beneficia de nestricăciunea firii, dar cei ce refuză până în sfârșit să lucreze cu voia proprie darurile „existenței veșnic bune” nu se vor împărtăși, cu voia lor, de comuniune, de iubire cu Dumnezeu Cel sigur Bun!

Să ne ferească Dumnezeu Cel mult milostiv de acest înfricoșat viitor chemându-ne pe toți la pocăința cea dătătoare de viață! (MS)

luni, 13 mai 2013

219. Bunătatea vine de la Dumnezeu numai prin inima omului

Când nu mai avem pretenții tot ce trăim devine dar. Și este posibil pentru că încetăm să mai dorim ca lucrurile să stea așa sau altfel și toată puterea noastră de dorire se îndreaptă spre noi înșine. 
Noi să fim așa cum ne-a gândit şi ne dorește Creatorul. Și putem fi așa numai dacă-L primim și-L lăsăm să lucreze în toate cele ale noastre: în oboseală, în furie, în dezamăgiri, în frici, în pofte, în bucurii și realizări… 
Noi să alegem Viața pe care ne-o dă El, așa cum ne-o dă El și restul vine de la sine și e cu totul și cu totul altfel pentru că izvorăște din Viață. Și toate cele care erau, sau ne duceau spre moarte, devin locuri de întâlnire cu El, Dumnezeu, cu noi înșine, cu aproapele și cu toate cele dimprejurul nostru.
Și viața încetează să mai fie o înșiruire de evenimente și experiențe, devenind apă vie, curgătoare și conștient sensibilă la Prezența Lui în toți și în toate. Și ce e mai minunat este că nu dispar nici oboseala, nici boala (care au și ele rostul lor în această lume), nici necazurile, ci devin întâlniri de dragoste. Oricine șţie ce cumplită e oboseala când urâm și ce minunată e când iubim! Și oricine poate gusta din bunătatea lui Dumnezeu prezentă în orice circumstanțe exterioare. Bunătatea vine de la Dumnezeu, din Dumnezeu și numai prin inima omului, a fiecăruia în parte! (MS)

duminică, 21 aprilie 2013

218. Conferinţa "Despre percepţia binelui şi a răului"

http://www.sfintiiarhangheli.ro/multimedia/conferinte/perceptia-binelui-si-raului Omul este bolnav şi organul afectat de boala lui este cunoaşterea, puterea bolnavă este puterea de a cunoaşterii. Cunoaşterea are un capăt în înţelegere şi unul în percepţie, un capăt în simţire şi unul în minte. Nu există percepţie fără contribuţia minţii şi nu există lucrare a minţii care să nu se folosească de percepţie.
Nu putem înţelege binele şi răul dacă nu cunoaştem nimic despre boala percepţiei.
Percepţia este lucrarea simţurilor care intră în contact cu realitatea, cu un obiect, care ni se face cunoscut prin senzaţiile pe care le avem prin contactul cu el.
Dacă ne uităm ce spun specialiştii despre acest act de cunoaştere aflăm că simţurile percep nişte însuşiri ale obiectului pe care le transmit mai departe ca să capete înţeles şi înţelesul îl dă mintea.
Când chemi pe nume o existenţă participi la existenţa acelei realităţi.
Prin cădere, percepţia şi numirea realităţilor nu mai merge în mintea luminată de Dumnezeu, ci îşi face o reprezentare.

Dacă ne-am scoate etichetele din cap am deveni sfinţi.

Ajung să mă apropii de bine în momentul în care îmi dau seama că nu sunt eu Dumnezeu, n-am făcut lumea şi nu sunt stăpânul acestei lumi, ci administrator.
Cine a făcut răul?
Răul nu este făcut. El nu există. Nu are ipostas, ci este o boală a binelui relativ, a creaţiei, a făpturii.



joi, 18 aprilie 2013

217. Limbajul durerii



Prin durere Dumnezeu ne strigă de pe calea rătăcită, ne cheamă să ne venim în fire, să ne orientăm spre adevăr şi lumină. A asculta limbajul durerii înseamnă a pune început bun la o bună comunicare cu sine şi cu semenii. A-ţi asculta durerea înseamnă a-L auzi pe Dumnezeu şi a începe să-L asculţi activ, înţelegând şi lucrând cele auzite cu cuvântul, cu gândul şi cu fapta.
Cel mai important este să înţelegem să ne venim în fire. Când mă doare, eu mi-am ieşit din fire, eu  nu sunt conform firii; fac un lucru care nu este în conformitate cu firea. Şi durerea mă aduce înapoi în firea cea cum a făcut-o Dumnezeu, cum a creat-o Dumnezeu. Ăsta este rolul ei.
A asculta durerea aproapelui înseamnă a te împărtăşi din viaţa lui, a-i purta povara, a-l ajuta să se descopere ca persoană. Port povara când eu nu fac nimic. Nu pot să trăiesc durerea în locul tău; dar sunt cu tine. Nu putem face nimic, ci stăm acolo şi aducem calmul nostru şi răbdarea.
Este nevoie să facem diferenţă între durere şi suferinţă
Durerea este ce simte firea iar suferinţa e semnificaţia pe care o dau eu durerii. Acestea sunt filosofii ale creierului care e înarmat cu revoltă. Ne ascultăm durerea în pocăinţă, când trăim durerea în această pocăinţă ca întoarcere, în asumarea durerii cu nădejde, cerând de la Dumnezeu vindecarea. Atunci ne vom schimba modul de viaţă, cînd vom face diferenţa între durere şi suferinţă. (seminar comunicare 29 mar 2013)