vineri, 30 decembrie 2011

92. Noi, fiecare în parte suntem tot atâtea căi pe Cale...

Pare paradoxal să spui că există mai multe căi de mântuire, dar dacă spunem cu „c” mic, este corect pentru că numai Calea este una Singură, adică Domnul și Mântuitorul nostru și lucrarea Sfintei Treimi în noi prin El în Duhul Său Cel Sfânt! Noi, fiecare în parte suntem tot atâtea căi pe Cale...
E foarte important pentru un dependent sau codependent să înțeleagă și să accepte că nevoia de „o cruce” ca ceva exterior este chiar boala lui, chiar nevoia de control.
Lăsarea în voia lui Dumnezeu înseamnă tocmai această schimbare de atitudine (metanoia = răsturnare, înnoire a minții), această renunțare la control și la asigurarea că „de vom face așa va fi bine”. Mântuirea ține de a fi: De vom fi cu El, ca El, ne va fi binele după care tânjește inima noastră în adâncul ei. A face este important ca mărturie că suntem cu El. Nu ne mântuim fără faptele iubirii pentru că ne făcând aceste fapte înseamnă că nu suntem cu El și El nu e primit în noi ca Domn și Stăpân, ci suntem conduși tot de voia noastră răzvrătită, care caută „binele pe care îl știe ea mai bine”! În același timp a fi cu El, înseamnă să pornesc de la mine, așa cum sunt acum în cele din afară și să învăț să fiu cu El, oriunde aș fi și orice aș face... Dacă mântuirea mea ar depinde de circumstanțe exterioare aș fi în mare pericol dar și lipsit de libertate și responsabilitate. Condițiile exterioare ne determină să fim bolnavi, așa cum suntem acum, ne pot ajuta sau pune piedici, pot întârzia sau grăbi alegerea Căii, dar nu sunt cauza mântuirii. Altfel nu ar fi schimbat Dumnezeu Creatorul condițiile acestea exterioare determinându-ne să nu avem încotro decât să facem voia Lui? (MS)

duminică, 25 decembrie 2011

91. Să nu mai astepti să se schimbe ceilalti ca să iubesti

Tu nu ești doar cel care cade în capcanele schemelor vechi. Tu ești și, mai adevărat, cel care Îl cunoaște și-L strigă pe Domnul. Tu știi deja al cui e gândul că ești mincinos când ceri ajutor de la Domnul. Da, vrăjmașul îți atacă egoul care moare din lipsa plăcerii-durere pe care ni le oferim prin dependențe și codependență. Da, acum mori, dar tu deja știi că suntem vii numai dacă înviem mereu și mereu și nu zbătându-ne să supraviețuim în închisoare
Nu uita, că mintea cu care percepi „adevărurile” acestea este a ta, dar nu e toată, ci doar partea ei bolnavă. 
Acceptă că acești casnici ai tăi sunt „vrăjmașii tăi”, dar nu uita că tot ei sunt și cei mai de aproape dintre aproapele pe care ai porunca, și acum și putere, să-i iubești. Ai însă nevoie să nu mai intri tu în jocurile psihologice care v-au întemeiat până acum relațiile. 
Și să te rogi, să binecuvântezi mereu cerând în continuare smerenie și răbdare, să mulțumești mai departe pentru fiecare firicel de libertate și bucurie și să nu mai aștepți să se schimbe ceilalți ca să iubești. Domnul e cu tine și în tine și se bucură să-L duci la ai tăi ca să-i iubească mai de aproape prin tine. Deocamdată! (MS)

marți, 20 decembrie 2011

90. Pocăinta si asceza sunt usile Bucuriei

Pocăința și asceza noastră sunt ușile Bucuriei, dar nu sunt uși exterioare, ci îmbrățișări lăuntrice cu Domnul Dumnezeul nostru, cu voia Lui în care voia noastră se „dă bătută”. Și, când acceptăm să ne dăm bătuți fără violență și ne lăsam moale în Mâinile Lui, totul devine dans, dănțuire cu puterile cerești care se bucură de întoarcerea noastră ACASĂ! (MS)

89. Crucea e usa Bucuriei pe care nu o mai poate lua nimeni de la noi

Fără cruce nu ajungem în Împărăția Lui, adică în existența fericită! 
În duhul credinței ortodoxe, crucea nu înseamnă suferință, ci trecere de la suferință la bucurie, de la moarte la viață! Ea e jertfă de iubire și dar de bucurie. „Prin cruce a venit bucurie la toată lumea”, cântă Biserica noastră! 
Crucea e ușa Bucuriei pe care nu o mai poate lua nimeni de la noi. Suferința este fața din afară a acestei uși și pragul ei
Dacă ne speriem de această față, sau ne place să rămânem în prag, din varii motive, vom suferi mereu și ne vom lamenta sau chiar ne vom „felicita” că am ajuns la Domnul sau că mai avem „puțin”. Dar asta e o iluzie și e un mare păcat! 
Chemarea noastră este să îndrăznim și să ne folosim de darul Domnului care a biruit lumea ce-L ispitea să nu treacă pragul morții către Viață! 
Suntem chemați să trecem pragul, să trecem, cu El și în El, toate pragurile de durere care sunt tot atâtea noi „nașteri de sus”. 
Așa, vom trăi, încă de acum și aici, în această vale a plângerii, bucuria izbânzii, bucuria depășirii, bucuria Învierii! (MS)

duminică, 18 decembrie 2011

88. Abia după ce gustăm putin lucrarea lui Dumnezeu cu noi si în noi, putem cere lui Dumnezeu credinta cea adevărată

Nu credem că Dumnezeu este Iubire și că S-a făcut Om ca să ne ierte și să ne dea puterea să ne iertăm ca să putem să ne iubim: pe noi înșine și unii pe alții!
Nu putem iubi pe nimeni dacă nu ne iubim pe noi și nu putem să ne iubim pe noi:
- dacă nu credem că Dumnezeu ne-a creat din iubire și că ne iubește până la sfârșit
- dacă ne centrăm pe noi, fie admirativ, fie acuzator, pretinzând că suntem gata sau că ce mai e de făcut facem noi
- dacă nu ne lepădăm de noi înșine, adică de privirea invidioasă, comparativă, acuzatoare strecurată în noi de dezbinătorul – diavol
- dacă nu-L primim pe Dumnezeu făcut Om pentru noi, în noi și nu credem în lucrarea Duhului Sfânt, în Numele Lui, cu noi, în Biserica Lui
- dacă, apoi, nu vedem cu privirea Lui iubitoare și răbdătoare, Singurul Care știe adevărul, fiind Adevărul
- dacă tânjim după slava de la oameni și nu căutăm mai întâi Împărăția Lui ca să putem primi și trăi darurile Sale...


Abia după ce gustăm puțin, cu bruma de credință rațională pe care o avem, lucrarea lui Dumnezeu cu noi și în noi, putem cere lui Dumnezeu credința cea adevărată. Apoi, credința naște cunoașterea și cunoașterea face posibilă trăirea, experiența pe viu a celor cunoscute prin credință. Invers decât am învățat și făcut noi!
Acum e vremea credinței și a credincioșiei. Să ne silim să fim credincioși peste „puținul pe care l-am primit” (aici intră și ce ai dobândit de la părinți, de la școală, de la facultăți și mastere, din lecturi și schimb de experiențe...) ca apoi, după ce vom intra statornic în bucuria Domnului, să putem duce multul pe care dorește Domnul să ni-l dea!
Nu e ușor, mai ales pentru cei deștepți, învățați, formați și chiar desăvârșiți în înțelepciunea acestei lumi. Nu e vorba de sensul peiorativ la înțelepciunii, ci de cel adlitteram: acea forțare a minții umane de a a obține binele și cele bune prin știința și priceperea sa. Un Părinte spunea că toate cuceririle și realizările științei și tehnicii omenești sunt icoane ale celor pe care le-am pierdut lepădându-ne de deșteptarea și creșterea duhovnicească, adică în și cu Duhul Sfânt. N-am fi avut nevoie de vapoare ca să mergem pe apă, de exemplu!
Dar Domnul, când ne-a spus: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea”, ne-a oferit nu doar informația necesară pentru a ne împlini dorul de depășire a lumii create, ci și puterea și învățătura directă și practică necesare.
Așadar, să îndrăznim să cerem, să învățăm, să păstrăm și să folosim această Putere! (MS)

87. E specific trădătorului de sine să-i învinovătească pe ceilalti de esecuri

Așadar, dacă vrei și tu Acest Răspuns, fii onest cu tine și cu El și încearcă să faci acești trei pași:
1.Să te cunoști pe tine mereu mai bine, mai adevărat, să-ți cunoști durerile și bucuriile, nădejdile și deznădejdile și să cauți bucuria după care însetează sufletul tău fără să te anesteziezi cu surogatele acestei lumi. Altfel te vei trăda pe tine și dorul inimii tale și, ca urmare, Îl vei acuza pe Dumnezeu și pe ceilalți pentru toată nefericirea ta. E specific trădătorului de sine să-i învinovățească pe ceilalți de eșecuri.
2.Să-L cunoști pe Cel despre Care îți vorbesc. Citește Evangheliile ca pe o scrisoare către tine. Vorbește-I în rugăciune și taci mult în fața Lui ca să-I auzi răspunsul. Taci mult. Forfota minții e zgomot asurzitor pentru „urechile de auzit” glasul Lui.
3.Să mergi, cu smerenie și fără gând preconceput, la Întâlnirea cu El Viu, Sfânta Liturghie, și să-I ceri să te lumineze și să te mângâie ca să poți simți și poți înțelege iubirea Lui. (MS)

86. Dumnezeu este în tine, cu tine, dar nu acolo unde-L astepti tu

Dumnezeu este în tine, cu tine, dar nu acolo unde-L aștepți tu ca să-ți dea peste mână când alegi să faci ce-ți face rău, deși îți place, și nici nu te pândește ca să te pedepsească sau să te condamne pentru alegerea ta. 
Dacă vrei să vezi unde este și ce face, te rog să te privești cu atenție și interes pe tine, acolo în ascunsul tău, în timp ce faci ceva rău, sau după ce faci asta. 
Să te privești pe tine, să-ți privești dorul tău de bucurie și pace și tot ce simți și gândești atunci.
Dar să reziști ispitei de a te condamna, de a-ți spune cât de netrebnică ești, sau de a făgădui că „nici moartă nu mai faci”... Toate acestea sunt piedici în calea intrării la locul de întâlnire din ascunsul tău. Sunt piedici în calea pocăinței, adică a înnoirii minții cu Duhul Său. 
Rugăciunea care va țâșni din acea întâlnire îți va deschide ochii inimii și te va învăța ce să faci. (MS)

miercuri, 14 decembrie 2011

85. Pe măsură ce vom fi mai cu Dumnezeu, vom deveni mai noi însine!

Este de mare importanță pentru noi să conștientizăm că părerile sunt „ipoteze” și nu „axiome”  și că avem privilegiul, ca ființe raționale, să nu le probăm direct în viață, ci mai întâi în minunatul laborator al minții. Acolo, în cea mai tainică încăpere a „laboratorului”, părerile pot fi supuse probei de foc a rugăciunii și arătării lor lui Dumnezeu și a confruntării cu poruncile Sale. Dacă luăm decizii imediate, pe baza părerilor, ele vor fi lucrarea minții automate, a minții reacționale, roabă emoțiilor și impulsurilor de „supraviețuire”. Această dimensiune a minții are rolul și foloasele ei și de multe ori ne salvează viața biologic vorbind. Dar noi nu suntem doar ființe biologice și, ca urmare, folosirea acestor căi în relațiile noastre ne transformă în ființe necugetătoare în ciuda „deșteptăciunii” și „dreptății” pentru care suntem capabili să ne ucidem între noi. Avem nevoie să devenim conștienți de dimensiunea creatoare a minții noastre, de capacitatea noastră de a fi raționali, lucizi, onești, liberi, respectuoși, conștienți și iubitori. Iar când ajungem, prin cunoaștere de sine să ne dăm seama că nu ne putem folosi această capacitate, devenim capabili să intrăm într-o relație vie cu Dumnezeu, Singurul Care ne dă puterea de care ducem lipsă. Pe măsură ce vom fi mai cu Dumnezeu, vom deveni mai noi înșine! (MS)

84. Cine este fericit? Omul care crede si lucrează fericirea pe care ne-a dăruit-o Mântuitorul

Cine este fericit? Omul care crede și lucrează fericirea pe care ne-a dăruit-o Mântuitorul și ne-a învățat ce este ea și cum se obține și cum se păstrează în „Predica de pe Munte”! Fericirea de acolo e legată, e cauzată de făgăduințele lui Dumnezeu și de credința nostră în ele, și nu de cele ce ni le-au făcut oamenii... E grea trecerea asta de la logica lumii la cea a lui Hristos. E o adevărată moarte, dar merită să ne chinuim să o facem pentru învierea ce vine prin ea...
Ca să poți înțelege și accepta, ai nevoie ca mai întâi să înțelegi că Dumnezeu nu aruncă în iad pe nimeni. Omul singur alege iadul dacă vrea. Spre exemplu, un copil abuzat, nu va ajunge în iad pentru că n-a putut să-și ierte abuzatorul, ci pentru că a ales ca după aceea, să se abuzeze în continuare pe sine și, apoi, pe alții din jurul său, cu o putere pe care a primit-o de la cel care l-a abuzat pe el! Ca să iasă din acest lanț ucigător, victima are nevoie de Dumnezeu. Are nevoie de mila lui Dumnezeu, de iertarea Lui, de putere de la El ca să ierte ce a pătimit și să lucreze poruncile spre viață și bucurie.
Un creștin este fericit pentru că se știe iubit de Dumnezeu și crede că El lucrează la vindecarea sa, 
nu pentru că nu mai greșește sau nu mai păcătuiește. Atenția lui nu mai este îndreptată spre sine, ci spre Domnul și cuvintele Lui! Cu ele se va hrăni, de la ele va lua putere, prin ele se va ocroti de cel ce-i sugerează că nu poate să facă poruncile.
Un copil abuzat are nevoie să iasă din „logica ucigașă” a urâtorului de oameni care ne aruncă în „certitudinea” că ne așteaptă iadul și să intre în logica lui Hristos Care spune: „veniți la Mine toți cei osteniți și răniți și abuzați și Eu vă voi odihni, vă voi vindeca și vă voi da puterea să deveniți ca Mine!” Să căutăm la El mângâiere și iubire, orice am, face până ne vindecăm. Să nu facem eforturi de vindecare fără El. 
Fă tot ce te învață Biserica, atât cum poți tu, pentru a fi cu El, pentru a-L avea în tine și cu tine, hrănește-te cu El și El va lucra celelalte de care ai nevoie. Iar de nu vei reuși, să nu deznădăjduiești, ci să spui: „Doamne, Tu cunoști inima mea și neputința mea! Ajută-mă cum știi! Fie voia Ta!” (MS)

83. Când nu ne place viaţa asa cum o avem acum, înseamnă că nu o trăim corect!

Libertatea noastră este limitată pentru că nu putem alege să fim sau să nu fim, pentru că, am putea alege să nu fim doar când nu suntem încă! Şi cum să facem ceva dacă nu suntem! Iar dacă alegem să refuzăm darul vieţii după ce suntem, alegem să nu mai fim aşa cum vrea să fim Cel Ce ne-a dat fiinţă, şi nu să nu mai fim. Şi în nici un caz să nu fi fost nicicând!
Acest gând este demonic şi ne aduce multă suferinţă!

Viaţa omului este un dar făcut lui la creaţie! Viaţa ta e de atunci, de la facere lui Adam! El, Adam s-a bucurat de viaţa lui şi de frumuseţile raiului până în clipa în care a fost ispitit să devină dumnezeu fără Dumnezeu!

Tu, ca persoană ai venit pe lume la iniţiativa părinţilor tăi, indiferent dacă te-au dorit sau nu, dacă au fost conştienţi sau nu că asta vor! Când s-au îmbrăţişat, viaţa din ei cerea să se dăruiască unui om nou, să fie trăită şi de alt-cineva! Şi Dumnezeu te-a creat pe tine atunci, acolo, din ţărâna vie oferită de părinţii tăi. Tu atunci ai văzut pe Dumnezeu şi ai spus DA vieţii. Tu ai primit atunci următoarele daruri: pe părinţii tăi ca părinţi trupeşti, cu tot ce le aparţine lor, bun şi rău, viaţa, acest mare râu care curge prin noi, fără întrerupere, încă de la început, pe tine însuţi ca persoană, unică şi iubită de Dumnezeu şi pe Dumnezeu ca Tată Ceresc! Atunci ai primit şi darul libertăţii!
Da, libertatea noastră e limitată de faptul că suntem creaţi, că nu suntem dintotdeauna şi nu ne suntem nouă înşine lege, de condiţiile obiective şi subiective ale lumii în care ne naştem, de cei din jurul nostru şi de noi înşine!
Dar darul acesta nu va dispărea niciodată şi se referă numai la a face, numai la calitatea fiinţării şi nu şi la fiinţare! Noi alegem să ne bucurăm de darul vieţii învăţând să-L iubim şi să-L ascultăm pe Dăruitor, sau să nu ne bucurăm de el urmând dorinţelor şi poftelor păcătoase şi ucigătoare ale păcatului. Şansa noastră este să primim Bucuria de a fi de la Însăşi sursa ei! Din cauza împotrivirii şi a sugestiilor făcute de cel viclean şi urâtor de oameni, ni se pare greu! Dar de vom alege Viaţa Care este Domnul, vom alege şi Crucea prin care a venit Învierea şi Bucuria. Da, când nu ne place viaţa aşa cum o avem acum, înseamnă că nu o trăim corect! Să ne schimbăm, să schimbăm modul în care o trăim şi ea, viaţa va fi altfel! Va deveni ce este ea: Darul lui Dumnezeu Cel bun! Dacă o vom trăi aşa cum o moştenim de la lumea aceasta, va fi un blestem. Dacă o înnoim înnoindu-ne mintea şi inima în Domnul, şi ea va fi nouă!
Să ne schimbăm, să o trăim aşa cum ne învaţă Dumnezeu! (MS)

luni, 12 decembrie 2011

82. Ameţitoarea taină a persoanei

Când ne rugăm și chemăm Duhul Sfânt, Acel Ceva simţit de noi este chiar Cineva care ne iubeşte, ne curăţeşte de toată întinarea și ne învaţă toate! Și minunea nu are margini pentru că, deşi în Duhul Sfânt avem aceeaşi Viaţă, aceasta va avea întotdeauna pecetea personală a fiecăruia, inconfundabilă, unică! E ameţitoarea taină a persoanei! (MS)

81. Avem nevoie să transformăm orice cuvânt spus cuiva în rugăciune

Rugăciunea e mai de folos decât orice cuvânt spus cuiva. Și mai mult, avem nevoie să transformăm orice cuvânt spus cuiva, chiar și cel prin care-i răspundem unui trecător pe unde să o ia ca să ajungă la adresa căutată, în rugăciune.
Acolo e un loc și de o întâlnire de care mulți fug pentru că ni se cere o jertfă pentru a intra acolo. E vorba de jertfirea importanței de sine care ne aduce în conștiință realitate cutremurătoare că suntem nimeni și nimic. Noi toți tânjim în adâncul din noi să fim cu Dumnezeu, să intrăm în acel ascuns despre care ne vorbește Domnul în „Predica de pe Munte” ca să fim văzuți de Dumnezeu Tatăl. El numai acolo ne vede. Or noi nu îndrăznim să ne ducem acolo pentru că suntem goi și mizerabili. Or, vine vremea când mila Domnului ne dă putere să acceptăm că suntem cu adevărat și iremediabili goi și mizerabili fără El. Atunci ne lepădăm de acea imagine de sine pe care ne-o facem când ne gândim la ce facem pentru ceilalți sau ce am merita noi să facă ei pentru noi etc. Atunci ne lăsăm văzuți în toată nimicnicia noastră și, atunci ne simțim singurii responsabili pentru felul în care suntem. Nu mai dăm vina pe nimeni, nu ne mai scuzăm cu nimic și Domnul poate veni cu toată mila și iubirea Lui ca să ne îmbrace cu Prezența Sa.
Pragul dintre singurătatea goală, nevrotică și singurătatea prea-plină cu Cel Singur în care încape toată omenirea, se numește reponsabilitate. Și Mila Domnului ne ajută să atingem acest prag învățându-ne mereu și mereu cum să ne pocăim și să ne smerim. (MS)

80. Numai schimbarea interioară contează

Rugăciunea noastră și lucrarea Poruncilor lui Dumnezeu sunt chiar lucrarea lui Dumnezeu în noi și, prin noi, în lume.
Exteriorul e „opera” lăuntrului nostru.
Realitatea exterioară este și în afara noastră și în noi. Când intervenim în afară, ne lovim de pereți pentru că singura ușă care duce în afară e în noi!
Când te rogi pentru copii, de exemplu, ieși și îi scoți și pe ei de sub legile lumii și intrați în Împărăția lui Dumnezeu care este în noi, iar noi suntem în lume, dar nu din lume. Când acționăm în exterior rămânem în lume și oricât am reuși sau orice realizări am avea, nu ieșim din ea și din legea care o guvernează: moartea! (MS)

79. Inima uscată este simptomul lipsei de pocăintă.

Domnul ne anunță că nu putem intra în Împărăția Sa, care este „în noi”, în inima noastră fără pocăință. Oare, tu, cum te pocăiești? Ce înțelegi prin pocăință?
Încearcă, suflet drag, să intri în tine însuți, în locul acela în care îți simți „inima uscată” și rămâi acolo în tăcere. Nu fugi în întrebări, justificări, acuzări, pretenții sau făgăduințe, ci taci și privește și ascultă atentă acea inimă uscată. Privește-o și ascultă-i tăcerea și uscăciunea și adu-ți aminte că Domnul te vede și te simte acolo, în acel ascuns al tău. (MS)

sâmbătă, 10 decembrie 2011

78. Sunt o valoare inestimabilă pentru că sunt „lucrul mâinilor lui Dumnezeu”, nu alor mele!

Această cufundare, această conștientizare și asumare prin acceptare a trecutului, a evenimentelor lui trecute, este, de fapt, o lucrare a pocăinței. Fără această asumare a trăirilor refuzate, îngrămădite în uitare pentru că nu sunt „frumoase” sau sunt prea dureroase, pocăința, oricât de „sinceră” ar fi, va cuprinde doar frunzele și, eventual niște ramuri ale faptelor și atitudinilor noastre înstrăinate de Dumnezeu. Trunchiul lor și, mai ales, rădăcinile lor, sunt acolo departe, în cele ce le-am învățat de la cei ce ne-au crescut sau au avut impact de model asupra noastră. Acolo am învățat că mânia nu trebuie exprimată, că nu e frumos să te înfurii, și toată energia furiei sau a mâniei s-a deghizat în invidie. La altcineva în zâmbet „drăguț” și supunere. La alții în snobism... Așa, scăpăm de sancțiunea de care ne temem dacă ne mâniem și trăim ceva ce credem că nu „se vede” în afară... Numai că nu facem decât să ne îngropăm „furiosul” în subconștient și să-l lăsăm să ne chinuie și să ne batjocorească dându-ne „fiori” de ce oribil și meschin e (și este) să fii invidios... Așa ne „exprimăm ” furia doar față de noi înşine până în momentele în care găsim pe cineva mai slab, sau pur și simplu „dăm pe de lături” demonstrându-le celor din jur că se poartă inadmisibil... Tot timpul vom putea depista acolo, undeva, un judecător lipsit de milă la adresa celor din jur și vom simți cum mocnește un dezgust fără de margini pentru orice relație. Ca să supraviețuim vom avea nevoie fie să schimbăm locul, fie relațiile, fie să ne retragem în imaginar sau în lecturi. Desigur o activitate creatoare poate fi o bună supapă pentru amândouă ascunsurile...
Apoi, umblarea în trecut ne ajută să ne asumăm responsabilitatea pentru „ale noastre” și ce minunat se „dezumflă” gravitatea a ceea ce ne-a îngrozit sau dezgustat... Pe măsură ce ne asumăm ale noastre și le oferim Domnului, împreună cu acestea oferim și cele primite de la ai noștri...
Acum foarte important este că tot ce descoperim și ne asumăm să le oferim Domnului, să le spovedim dacă sunt păcate pentru a avea energia să ne iubim pe noi înșine și pe cei de lângă noi...

Da, nu credem că Dumnezeu ne iubește, pentru că nu am avut nici o experiență a iubirii necondiționată. Pentru că am trăit doar condiționările pe care ni le ofereau cei ce, de fapt, ne iubesc și necondiționat... Câți părinți n-am cunoscut la poarta penitenciarelor, de exemplu, care, înainte să aibă un copil dincolo de gratii, îi spuneau acestuia: „dacă nu ești cuminte, nu te mai iubesc...” că apoi, acolo, să fie din iubire...

Apoi, nu credem că Dumnezeu ne iubește pentru că noi nu ne putem iubi cu cele ascunse ale noastre. Dacă vom crede și vom înțelege că păcatul nu e tot una cu noi, că este o diferență ontologică între păcat și păcătos, vom înțelege cu inima ce este iubirea și vom crede în ea. Acum doar o gândim și o judecăm după senzațiile de satisfacție transformate în percepții de valoare...

Sunt valoros pentru că mă iubește...? Nu, nu! Sunt o valoare inestimabilă pentru că sunt „lucrul mâinilor lui Dumnezeu”, nu alor mele! Fac o mulțime de lucruri lipsite de valoare, sau rele, pentru că am învățat asta, pentru că firea căzută mă împinge la asta și eu nu știu, sau nu vreau să știu că Dumnezeu îmi dă putere să spun „nu” impulsului și aleg ca mai degrabă să-l neg, să-l „refulez” etc... Și cu cât ne vom ascunde mai abitir, cu atât bârna din ochii noștri va fi mai mare și, prin ea, nevoia firească de vindecare și convertire la Adevăr, se va transforma în râvna de a-i vindeca pe ceilalți, de a-i schimba pe ei sau de a-i tolera pentru a ne satisface nevoia parazită de victimizare sau de justificare de sine... (MS)

miercuri, 7 decembrie 2011

77. Despre lepădare, iubire, împărtăşire - discuţii pornind de la filmul Sunset Limited

Serile Talpalari, Iaşi, 6 dec 2011



spicuiri din conferinţă...

lepădarea de sine înseamnă lepădarea de lume. lepădarea de ce a făcut lumea cu tine.

eu nu sunt viaţa mea, eu sunt administratorul vieţii mele

taina Bisericii e că Dumnezeu ne învaţă ca pe nişte copii

dar unii dintre noi vrem să rămânem copii, nu vrem să ne maturizăm.

a mă lepăda de mine înseamnă să renunţ la cunoaşterea prin simţuri şi să cunosc prin relaţia cu El

lepădarea convingerilor mele, a valorilor mele şi însuşirea valorilor lui Dumnezeu, întruparea lui Hristos.

Omul nu poate să se lepede de sine fără Dumnezeu. Dumnezeu nu vine şi zice „nu mai păcătui”, ci îţi dă o putere ca să nu mai faci ce făceai. Dar dacă tu foloseşti acea putere ca să şi faci ce făceai, să şi-ţi asiguri loc în rai, atunci nu merge.

în Biserica Ortodoxă, vindecarea nu se poate face decât prin ambele căi: prin Sfintele Taine şi prin coexistenţa cu Dumnezeu, adică prin rugăciune... Rugăciunea care are forme până la a trăi cu Dumnezeu, a trăi El în mine şi eu în El. Eu îi dau trupul meu şi El îmi dă trupul Lui şi trăim o singură viaţă.
Rgăciunea este viaţa mea.... la capătul ei de lucrare ascetică e bucurie, e uimire. Eu mă minunez de El, El se minunează de mine. El se bucură de mine, eu mă bucur de El... Dar trupul meu, fiinţa mea, sinele meu nu se îndumnezeieşte decât în Hristos ca persoană. Eu sunt individ, dar sunt chemat să devin persoană. Rugăciunea mă face persoană. Spun „Tu, Doamne, Tu mi-ai vorbit mie.” Eu sunt eu şi Tu eşti tu Eu nu pot să-I spun lui Dumnezeu „eu-şi-Tu” decât dinlăuntru, şi nu poate să fie înlăuntru decât dacă intră El înlăuntru şi locuieşte în mine. Şi nu intră înlăuntru dacă nu intră Hristos cu Trupul şi Sângele Lui ca să locuiască în mine. Dar dacă nu devin un „tu” pentru El, eu voi fi un butoi plin cu Dumnezeu. Foamea mea e atât de mare, încât pot să mă umplu cu cuvinte din Sfânta Scriptură, din Sfinţii Părinţi. Dar ca să ce?!? Cine e “tu”-ul meu? Pentru cine sunt eu “tu”? Cine se miră de mine şi moare de dragul meu? Că dacă mă împărtăşesc numai ca să nu mă uit la filme porno… parcă-i cam puţin… sau ca să mă fac om de treabă. Dumnezeu n-a venit ca să ne facem oameni de treabă. Sigur că e mai sănătos să joci rummy decât să te îmbeţi. Dar poţi să fii mort veşnic fiind treaz: ce faci acolo?
Deci numai rugăciunea, numai comunicarea faţă către faţă, de la persoană la Persoană … avem nevoie să facem paşii aceştia să simţim că suntem “eu”, că suntem subiecte, că suntem persoană, şi că atâta timp cât spun “dreptatea mea, plăcerea mea, simţirea mea, ciocolata mea, casa mea, credinţa mea, ortodoxia mea”... de fapt, eu sunt definit prin ce am şi nu cine sunt.
De ce să-L mâncăm? Ca toţi să fie una, să fim cu El. Acest El, eu, tu… ca noi să fim una.
E taina Persoanei. A fi ca Dumnezeu înseamnă a avea o existenţă personală, înseamnă a exista pentru un “tu” şi împreună cu un celălalt, cu “el”.

Cum se iubesc oamenii, când se iubesc atât de mult încât ar vrea să se topească unul în altul.
Această dorinţa de a fi una poate fi un pericol să renunţăm şi să dispărem, să ne topim, să scăpăm de noi, fiind una. Or aici suntem una, suntem acelaşi Om, dar nu aceeaşi persoană. Sunt alte ipostasuri.
Iubirea presupune contemplare… să-l vezi pe celălalt, să-i vezi taina şi să simţi că eşti una.
***
Îndumnezeirea e scopul în sine. Împărtăşirea e ca să ieşim în pace, să ieşim în lume cu Dumnezeu, ca să fiu martorul Lui în lume, că El este bucuria mea, viaţa mea.

luni, 5 decembrie 2011

76. Taina sufletului celuilalt se cunoaste prin împărtăsire




Spicuiri din conferinţă:
... avem nevoie de trezirea capacităţii noastre de cunoaştere prin rugăciune
***
... ca să înţeleagă cineva taina Sfintei Treimi trebuie să-şi răstignească mintea
***
.... Taina sufletului celuilalt se cunoaşte prin împărtăşire...
 ***
Cum adică nu sunt persoane oamenii care nu se botează?
Individul îşi simte fiinţa ca pe ceva ce-i aparţine.

... În starea omului nebotezat, noi trăim ca indivizi. Eu nu pot să simt viaţa celuilalt, nu pot să-l trăiesc pe celălalt, eu nu sunt în comuniune cu nimeni. Eu sunt în relaţie cu cine-mi face bine şi rup relaţia cu cine-mi face rău, m-apropii de cine-mi place şi fug de cine nu-mi place, pentru că asta dobândim în viaţa de individ.
Prin botez, se reface legătura cu Dumnezeu. Din nou intră harul lui Dumnezeu, energia necreată în mintea omului. Şi intrăm în comuniune cu Dumnezeu. Suntem în comuniune cu Dumnezeu.  Şi, de câte ori trăim realmente comuniunea cu Dumnezeu suntem în comuniune şi cu ceilalţi. Dar avem libertatea să trăim individual, să nu facem asta. Deci eu, Îl am pe Dumnezeu în mine, Îl am pe Duhul Sfânt în mine, dar eu trăiesc conform deprinderii mele de a fi individ. Alegând asta, trăiesc individual: am casa mea, părerea mea... credinţa mea... totul este al meu, în scopul confortului meu şi de interes personal.
Misiunea individului e să se conserve, să supravieţuiască.

***
... Îngerul păzitor nu face lucruri care să fie împotriva voinţei mele, împotriva voii mele. El are o prezenţă iubitoare care mă invită să nu fac un lucru. Pentru că făcând un lucru, vine după el alt lucru. Când îmi vine un gând de judecată, el îmi dă putere să nu primesc eu gândul şi să nu judec eu, el nu mă apără (opreşte de la a face). Numai pe copii îi apără.

Cum să profităm de ajutorul îngerului păzitor?
... Păcatul de bază al omului este autonomia: „eu pot”
... Putem să profităm de ajutorul îngerului primindu-l, deschizându-ne acestui ajutor. Este o atenţie... Dacă suntem atenţi, tot timpul avem aşa, o adiere fină care ne spune ce-i bine: „nu zice asta”, „nu fă asta”, „nu pleca acum”... dar e delicată şi fără presiune: acestea sunt şoaptele îngerului şi dacă noi am fi atenţi la lăuntrul nostru, am sesiza aceste şoapte ale îngerului care nu sunt cuvinte, ci înţelesuri, deşi ca nişte comenzi clare. Spre deosebire de şoapta îngerului, care e delicată, a diavolului este obsedantă. Îl cunoaştem pe îngerul rău prin faptul că nu putem să scăpăm de gând. Şi îl cunoaştem pe cel bun că de abia auzim această şoaptă.

Cum mă apără îngerul, având în vedere că el nu are acces la trupul meu, să-mi pună degetul pe sinapsă, ca să nu mai gândesc rău. El poate, cu energia lui, să acţioneze în energia mea şi eu să fac lucrul ăla. El îmi dă mie un plus de energie cu care mă ajută.

***
... Când suntem pe aceeaşi lungime de undă cerebrală, ghicim gândul celuilalt, unii chiar văd, prin telepatie, dacă suntem pe aceeaşi lungime duhovnicească - din prima înţeleg ce spune părintele, dacă avem o preţuire personală, din empatie, din dragoste, din comuniune voi fi pe aceeaşi lungime de undă. Nu acelaşi lucru se întâmplă atunci când suntem separaţi şi fiecare vibrează pe frecvenţa lui... de aceea soluţia este să iubim, şi numai iubind cunoaştem. De aceea, soluţia este să ne rugăm, pentru că rugându-ne, ne curăţim mintea şi intrăm în relaţie cu îngerul şi ne mărim puterile cu oferta lui, cu puterile lui, cu energiile lui.

***
Cum ar trebui să realizăm dezvoltarea personală?
1. Prin conştientizarea egoismului. Acceptarea gândului că sunt bolnav, că nu-s liber, trezirea din automatisme...
2. Descoperirea locului unde se face „tratament”...

Lucrând poruncile, activez în mine energiile dumnezeieşti.
Numai mintea se împotriveşte. Pentru că ţine minte chia şi răul care ţi s-a făcut, dar nu te mai doare...

3. Lucrarea vindecării, starea de menţinere a libertăţii prin faptele bune...

4. Îndumnezeirea

... Cea mai urgentă lucrare pentru dezvoltarea personală e iertarea celor care ne-au făcut rău

 ***
Avem două dimensiuni: una a lui Dumnezeu şi e nevoie să i-o dăm lui Dumnezeu şi una a noastră, pe care e nevoie să ne-o însuşim ca să i-o dăm lui Dumnezeu... Noi ne luptăm greşit; ne luptăm cu noi înşine. Descoperim o patimă şi sărim la noi, or asta e o luptă greşită, pentru că nu sunt eu responsabil pentru ce am dobândit, ci pentru ce fac cu asta. Dacă le dăm sau nu lui Dumnezeu să le vindece, să le îndumnezeiască. Dacă încercăm noi înşine să ne vindecăm, devenim mai răi.

sâmbătă, 3 decembrie 2011

75. Ratiunea, mintea care ne minte

Mintea omului, numită nous de Sfinții Părinți, nu este cea care cere ce nu-ți e de folos de la Domnul. Această minte, mintea care ne minte, ne duce în înșelare de atâtea ori, este rațiunea, una din lucrările minții noastre și cea mai afectată de cădere și păcat. 
Mintea noastră adevărată și întreagă este de o adâncime capabilă să cuprindă Necuprinsul. Din ea se nasc gândurile pe care le poate prelucra rațiunea, din ea purcede duhul omului, templu al Duhului Sfânt. Ale ei sunt și lucrările atenției, trezviei, imaginației, contemplației. Ale ei sunt simțirile duhovnicești. Ea e legătura noastră cu Dumnezeu. Ea - și nu lucrarea ei rațiunea, cea transformată în zeitate de sărmanul om căzut - ne leagă de Dumnezeu și de lucrarea Sa cu noi.
Așadar, de îndată ce numim mică, strâmtă și neputincioasă mintea cu care lucrează omul nostru vechi, egoul nostru, ne desprindem, ne eliberăm de identificările impuse de ego și devenim capabili să ne dăm seama că nu suntem una cu dorințele, poftele, nemulțumirile, sau plăcerile noastre. Devenim capabili să ne dăm seama că noi suntem altcineva și altceva și că sensul vieții noastre este dincolo de satisfacerea unor nevoi de supraviețuire sau de plăcere efemeră. Nevoința, asceza creștină, nu este altceva decât lepădarea, desprinderea de identificările, îngustările și limitările impuse de păcat. Doare pentru că renunțarea la o plăcere aduce o durere în trup și în suflet, dar e o durere mai mică decât cea cauzată de satisfacerea plăcerilor și, în plus, e o naștere la bucuria de a fi liber și iubit în libertate și deplinătatea ființei.
Când omul va realiza că nu există nici un „remediu” care să elimine „efectele secundare” (plăcerea e primară și durerea e secundară) ale consumului și existenței centrate pe plăcere, diavolul nu va mai avea nici o putere aspra micii sale minți. Deocamdată însă, aceasta e robia secolului și puțini sunt cei doritori să se salveze. (MS)

joi, 1 decembrie 2011

74. Domnul asteaptă cu răbdare să ne amintim de El și să ieșim din legile iubirii omenesti ca să iubim cu iubirea Lui

Fiecare cădere ne arată diferența dintre „teorie și practică” (lăsând deoparte felul greșit în care citim cuvântul teorie).
Mintea noastră are două puteri: una activă - mintea rațională, cugetătoare - care face lucrări și una pasivă – mintea-duh, sau nous, sau mintea-inimă), care îndură lucrări. Când învățăm ceva, mintea activă își zidește sinapse pentru a-și depozita știința și a o folosi la nevoie, dând comenzi puterilor executive ale sufletului. Mintea pasivă nu este afectată de cele învățate dacă acestea nu vin de la Sursa Vieții, Dumnezeu, Cel ce a zidit-o cu scopul de a primi harul necreat, destinat omului și de a-l transmite ca lumină, inspirație, înțelepciune puterii active, cugetătoare și celorlalte puteri ale sufletului.
Prin căderea protopărinților noștri, omul a primit în mintea lui pasivă sugestii de la o altă sursă, de la cea demonică și s-a desprins astfel de legătura de har cu Dumnezeu. Fără Dumnezeu au apărut în sufletul omului puteri noi, afectele: frica, rușinea, foamea, setea, oboseala, frigul, neputința, însoțite de durere când nu sunt satisfăcute și de plăcere când sunt satisfăcute. Astfel omul s-a centrat pe sine, pe ce simte el și și-a orientat puterile sufletului spre căutarea simțirilor plăcute și evitarea celor dureroase. Aici își au sursa științele și tehnicile omenești. Pentru asta omul a fost nevoit să se bazeze pe capacitatea minții sale active de a lucra și păstra rezultatele eficiente ale științei sale.
Mintea duh a căzut pradă sugestiilor vrăjmașe și gândurilor automate, zdrențe ale gândirii raționale, de la care așteaptă și chiar pretinde să-i potolească foamea și setea de absolut care i-au rămas și după lepădarea legăturii nemijlocite cu Dumnezeu (prin har).
Prin întruparea și întreaga lucrare mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, Dumnezeu ne-a dăruit, în Sfânta Biserică, harul vindecării minții noastre bolnave. Prin Botez și Sfintele Taine El este deja în inima noastră, adică mintea–inimă e iarăși conectată la Sursa vieții de unde primim puterea și lumina necesare mai întâi vindecării firii și apoi sfințirii ei, îndumnezeirii.
Dar această lucrare care începe cu vindecarea pentru a ajunge la îndumnezeire, este o lucrare divino-umană. Este o lucrare la care se cere, datorită tainei libertății omului, deplina lui participare la lucrarea lui Dumnezeu. Și mulți oameni vor să ajungă la fericirea după care le tânjește inima, dar nu știu cum s-o facă. Și nu știu pentru că nu mai frecventează școala care este Biserica. Chiar și cei care merg la Biserică și se Spovedesc și Împărtășesc, nu merg la școala Duhului care se predă în Biserică. Numai acolo învățăm să ne curățim mintea și inima de păcat și de urmările lui. Numai acolo vom dobândi iluminarea, învățând să ne rugăm în duh și adevăr până-L vom simți pe Duhul Sfânt rugându-se în inima noastră și cele ce urmează apoi...
Când cei din jur nu ne ascultă, nu ne înțeleg, nu vor binele care i-ar ajuta, ci răul care îi distruge, ne e greu să nu-i privim cu mintea însetată de control și eficiență pentru că ea știe ce este „bine” și ce este „rău” și să nu-i simțim cu inima întunecată de frici, griji și îngrijorare. Atunci Îl putem uita pe Dumnezeu sau să-L folosim pentru a face ce ne dorim noi: binele așa cum îl vedem noi și cu orice preț, cu prețul călcării libertății celuilalt care, evident, are capacitatea noastră de a învăța ceva vreodată fără noi!
Or Domnul nu intră în aceste jocuri ale minții noastre și ne așteaptă cu răbdare să ne amintim de El și să ieșim din legile iubirii omenești ca să iubim cu iubirea Lui. Asta ne cere Domnu când ne spune să nu iubim pe nimeni mai mult decât pe El. Să renunțăm, să murim acelei dorințe de a se întâmpla lucrurile cum știm noi că e bine, sau cum ne place nouă și să căutăm Împărăția Lui în chiar acele momente și situații. De îndată ce vom face asta „se va adăuga nouă” toate cele după care tânjim. Să punem iubirea Lui în locul iubirii noastre posesive, tiranice care controlează toate și dorește să fie totul după binele nostru care nu e decât urmarea gustării din pomul cunoștinței binelui și răului...
Când ne vom da pe mâna Domnului cum ne dăm acum pe cea a „pilotului automat” nu vom mai avea nevoie de căderile care ne trezesc. (MS)

marți, 29 noiembrie 2011

73. Am ajuns sa simt cum se revarsa efectiv, „palpabil”, mila Lui in simtirile mele

Noi am învățat să fim apreciați, judecați, cântăriți, catalogați, admirați, aruncați, promovați etc. și am lăsat cu totul deoparte capacitatea de a ne „judeca”, în sensul de a ne înfățișa în fața Domnului așa cum suntem, cerându-I pur și simplu să ne primească și să ne miluiască!
Eu am cunoscut mila lui Dumnezeu ca miluire, trăind-o în intimitatea singurătății cu El, în fața Lui, în chiar focul existențial din care ceream să mă scoată! La început nu înțelegeam mare lucru, dar îmi amintesc acea uluire pe care o trăiam în fața unei realități pe care o numeam: „scoatere din foc, cu foc cu tot”! Aveam nevoie de puterea Lui de Dumnezeu ca să stingă focul suferințelor existențiale, să mă scape efectiv și concret de condițiile exterioare obiective care mă răneau și credeam în capacitatea Lui de Dumnezeu a Cărui iubire deja o simțisem. Eram atentă doar să fiu onestă cu mine și să nu judec pe nimeni și nimic. Astfel, cumva, atenția mea era centrată pe ce simțeam, ce gândeam și ce doream, adunate toate într-o rugăciune de arătare și oferire. Așa am ajuns să simt cum se revarsă efectiv, „palpabil”, mila Lui în simțirile mele. El lucra în mine și nu în afara mea! Acestă lucrare e miluirea despre care vorbesc...
De îndată ce atenția mea și, ca urmare, rugăciunea se îndrepta în afară, fie și către cineva sau ceva care îmbunătățea situația, lucrarea miluirii înceta... Învățând cât de cât să rămân în ea, am văzut că e atotcuprinzătoare și că nu exclude exteriorul în care nu lucrează direct, ci prin mine... Adică prin fiecare dintre noi, dacă intrăm în acestă împreună-lucrare cu Domnul, pe care acum o numesc liturghia lăuntrică.
N-a fost ușor să înțeleg și, cu atât mai mult, să spun pe nume acestor realități. Dar Domnul a lucrat și lucrează și, pe măsură ce am aflat că tot ce descoperisem pe viu în viața mea e deja numit și cunoscut omului, am putut dărui și celor de lângă mine acces pe acestă cale la mila Domnului și Îi sunt recunoscătoare pentru fiecare și împreună cu fiecare suflețel care îndrăznește să probeze... (MS)

72. Fericirea pe care ne-o da Dumnezeu nu e legata de ce ni se intampla, ci de trairea in Prezenta Lui

Numai Domnul este Biruitorul acestei lumi pe care noi ne încăpățânăm să încercăm s-o reparăm ca sa fim fericiți în ea.
Această lume nu e Lumea pe care a creat-o Dumnezeu „bună-frumoasă foarte” și pe care atât de mult o iubește încât și „pe Fiul Său Cel Unul Născut” ni L-a dat pentru a o mântui.
Lumea aceasta este ceea ce a făcut omul cu lumea lui Dumnezeu fără El. Nu este lumea cea adevărată, ci o mare iluzie alcătuită din reprezentările, „socotințele” minții omenirii căzute în întunericul apărut din ruperea omului de Dumnezeu, „Lumina lumii”.

Când mintea omului refuză să se miște, conform firii sale prin creație, spre Dumnezeu, se predă simțirii  care o face să rătăcească la suprafața celor supuse simțurilor și să se amăgească cu fel de fel de născociri pe care le consideră „plăcute la vedere” și „bune de dorit”... De acest întuneric al minții ne mântuiește Dumnezeu în Biserica Lui, dacă voim să-L primim pe Fiul și să credem în numele Lui.
Și încă o precizare: acest întuneric al păcatului nu este „întunericul” pe care l-a despărțit Dumnezeu de lumină la Facerea Lumii - Cosmos. Acela era un întuneric tainic pe care omul era chemat să-l cunoască în tăcerea minții, pe măsură ce ar fi crescut cu duhul în Duhul Sfânt, Suflarea lui Dumnezeu Cel Viu în sufletul său.
Așadar, Domnul, Biruitorul lumii acesteia biruiește „Lumea” cu și în fiecare om care Îl primește ca Domn și Dumnezeu al Său și se leapădă de binele pe care îl caută în afara lui Dumnezeu, chiar dacă apelează la El ca să-l obțină. Atunci învăţ să mă lepăd de mine, de lumea din „capul meu”, de întipăririle ei din mintea mea. Un Părinte spunea că „Lucrurile lumești”, adică privite și folosite fără vederea înțelegătoare a „gândul lui Dumnezeu” din ele și prin ele, „își sapă în gândire amintirile așa cum picioarele omului care umblă în zăpadă își lasă urmele pașilor în ea. Soarele sau apa le șterge. Întipăririle pătimașe (din gândirea omului) sunt șterse de Lumina lumii, Hristos Domnul, de apa pocăinței (lacrimile) și de străpungerea fierbinte a inimi”...
Când lucrez Poruncile, când sunt atent la ele și la mine, când încerc să fiu onest cu mine clipă de clipă, și refuz să mai fug de povara încercărilor, nu fac altceva decât să mă eliberez,  să mă lepăd de toate schemele și tiparele minții prin care credeam că mă protejez de suferință amețindu-mă cu plăceri efemere și frivole.
Încetând să mai fug de suferința clipei prezente în Numele Lui, intru în bucuria de a fi cu El indiferent ce anume mi se întâmplă sau fac.
Fericirea pe care ne-o dă Dumnezeu nu e circumstanțială, nu e legată de ce ni se întâmplă, ci de trăirea în Fața lui Dumnezeu, în Prezența Lui. Și gustul bucuriei este diferit în funcție de ce trăim Acolo: pocăință, recunoștință, nădejde, dorință...
Atunci începem să gustăm (de fapt e doar o pregustare) odihna pe care o făgăduiește Domnul celor osteniți și împovărați care merg la El: odihna de a nu mai face lucruri care să te facă bun, merituos. Lepădarea de sine aduce cu ea eliberarea de sub tirania imaginii de sine pe care lumea aceasta ne-o impune și ne-o cere ca să reușim în viață”. Acum putem lua povara Lui care este marea și gratuita Sa iubire.
O, Doamne, și când te gândești de câte ori nu amânăm sau chiar, Doamne ferește, ratăm intrarea rămânând la poartă sau plecând iarăși în lumea aceasta ca să ne învrednicim singuri! (MS)

71. A trai automat, cum ne imping senzatiile si perceptiile, este un pacat de moarte

Când trăim „automat”, inconștient, trăim în păcat, adică fără Dumnezeu, fără o legătură conștientă cu El. Păcatul înseamnă despărțirea de Dumnezeu și e resimțit de om prin lipirea de ceea ce-i oferă simțurile și interpretările rațiunii sale despre acestea.
A trăi „fără de păcat”, cum cerem în rugăciune și dimineața și seara, înseamnă a fi prezent, conștient, în ceea ce fac și trăiesc. Această conștiență e diferită de la un nivel la altul al lăuntrului nostru.
Când respirăm suntem conștienți și trăim o stare de recunoștință pentru asta. 
Când vorbim, suntem conștienți și responsabili pentru ce spunem și ce efect au cuvintele noastre în noi și în cei din jur. Și așa mai departe.
Eu cred că păcatele unei zile de om sunt, în general, roadele păcatului nesimțirii. 
A trăi automat, cum se „nimerește”, cum ne împing senzațiile și percepțiile, este un păcat de moarte pentru că suntem morți, somnambuli.
Ca urmare, pocăința de care avem nevoie urgent este să ne trezim, să cerem această trezire de la Dumnezeu prin rugăciune și să o practicăm toată ziua
Așa vom descoperi că păcatul cel mai frecvent este cel „fără știința”, adică trăirea fără a fi conștienți de noi înșine și de iubirea lui Dumnezeu și de darurile Lui făcute nouă. 
De exemplu, dacă fac un sport și, dacă mă bucur de asta și nu-mi amintesc să mă mir că pot să mă mișc, că-mi pot conduce trupul după cum vreau, că sunt viu, și nici nu mulțumesc pentru ele în acele clipe, sunt în păcat. Iar dacă, mai mult, scopul pentru care fac sport este câștigarea de premii și performanțe împotriva altora și mă mai și rog pentru asta, păcatul a devenit patimă. Dar dacă sunt conștient de darul lui Dumnezeu în fiecare mișcare a mea și fac din asta o rugăciune de recunoștință și o bucurie de a fi viu și frumos și mă uimesc și de mine și de ceilalți, inclusiv de partenerii de concurs, totul devine curat și binecuvântat! (MS)

miercuri, 23 noiembrie 2011

70. Cum să iubim si cum să ne curătim inima?

Serile Talpalari 22 nov, partea a II-a

  • Ce să înţelegem, unde era Dumnezeu atunci când noi sufeream o răutate?
  • Cum să iubim şi cum să ne curăţim inima?


Ce numim noi iubire este o stare plăcută provocată de nişte lucruri care ne fac plăcere.


Iubirea este Dumnezeu. Este felul de a fi al lui Dumnezeu, care nouă nu ne este accesibilă decât uneori, în anumite momente de har, când simţim că suntem iubiţi. Atunci când simţim că iubim pe toată lumea...
Foamea noastră de iubire se materializează în proiecte de manipulare a celor din jur „cum să mă iubească” ce să-i spun, ce să-i fac, ce să-i dau ca să mă iubească...
Un om cu bun-simţ zice: „Dacă Tu eşti iubire, pe Tine Te vreau. Şi până când nu vii Tu să mă înveţi iubire eu nu mai vorbesc despre iubire”...
Dar când ştiu că simţirea mea e bolnavă, nu mai judec lucrurile... Să ne punem picăturile pocăinţei, ale poruncilor... altfel n-avem nicio şansă...
Eu sunt aruncat în întunericul cel din afară. Ce simt eu nu e adevărat, ce ştiu eu nu e adevărat şi atunci ce pătrunde în întunericul ăsta al meu? Vine şi spune „Eu sunt Lumina lumii”... Şi unde mergi Tu Doamne?: „Uite pe Golgota, apoi în iad şi apoi la dreapta Tatălui”... şi facem asta şi încet încet ne transformăm... în ce? în Hristoşi, aşa cum spune Sf Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”

E greu să simţim iubire pt că simţurile noastre sunt îndreptate spre în afară. Avem nevoie să închidem încet, încet simţurile din afară şi intrăm să simţim înlăuntru...
Dacă închidem aceste porţi şi „postim” cu ele şi intrăm în tăcere, în rugăciune, în inimă,
pe măsură ce omul e onest şi se roagă e condus pe Calea lui Hristos care duce în inimă

Curăţirea inimii este împlinirea poruncilor sau renunţarea la păcat.
Porunca nr 1 este iertarea, care e şi prima formă a iubirii...
Avem nevoie să-i iertăm pe ceilalţi că nu corespund ideilor noastre...
Şi când pornim cu asta, să vrem să iertăm... descoperim că nu putem... În acel moment în care simţim că nu putem ierta, vine porunca „pocăiţi-vă că s-a apropat împărăţia”.
Eu nu mă pot pocăi cât cred că sunt bună. Dar când încep să mă rog „Doamne ajută-mă”, descopăr că de fapt, nu vreau. Şi atunci începe pocăinţa. Începutul pocăinţei este ca o uşă care se deschide singură.

E greu, pentru că trebuie să ieşim din întunericul din afară, care se foloseşte de simţurile noastre. Dar, dacă scăpăm de asta, îl vedem pe Dumnezeu...
... Să nu deznădăjduim, pentru că ne iubeşte Dumnezeu. Totul e să nu ne aşezăm în acest întuneric ca şi cum am fi în lumină.

69. Întelesurile vin după cât e de fiecare pregătit să întâlnească un Dumnezeu care nu e el

Serile Talpalari, 22 noiembrie 2011, partea I


Suntem "în afară" încă de la izgonirea din rai.
Hristos a venit în lume şi a luat această condiţie "în afară", de "aruncat în lume" - pe cât i-a fost posibil pentru că s-a născut fără de păcat - şi o trăieşte împreună cu noi: El este în copilul bătut, El este în femeia violată, El este în omul ucis, El este prezent - pentru că şi-a asumat umanitatea noastră - este prezent cu trupul Lui, cu sensibilitatea Lui, în aceste situaţii.

Atâta timp cât noi Îl considerăm "în afară" pe El - că-i acolo, sus - ni se pare o crimă (El stă şi se uită la mine cum sufăr şi pe urmă zice "bravo, uite, îţi dau o coroniţă că ai îndurat toate astea pentru Mine"). Asta este o interpretare "din afară", este o interpretare în care noi nu vrem să ne mântuim, în care ochii noştri sunt învârtoşaţi, inima învârtoşată, cu urechile auzim şi nu auzim, şi nu vrem să venim la El ca El să ne tămăduiască. La El, ca ce?
Înţelesurile vin (după cum vedem şi în Evanghelia Sf Ioan, la intrarea în Ierusalim: "Acum sufletul Meu e tulburat, şi ce voi zice? Părinte, izbăveşte-Mă, de ceasul acesta. Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta. Părinte, preaslăveşte-Ţi numele! Atunci a venit glas din cer: Şi L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi. Iar mulţimea care sta şi auzea zicea: A fost tunet! Alţii ziceau: Înger I-a vorbit! Iisus a răspuns şi a zis: Nu pentru Mine s-a făcut glasul acesta, ci pentru voi. Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine. - cf. In. 12, 28-32 - deci chiar şi dacă vorbeşte Dumnezeu-Tatăl, oamenii vor auzi fiecare după cât e de deschisă inima lui să-L audă pe Dumnezeu), după cât e fiecare de pregătit să întâlnească un Dumnezeu care nu e el însuşi. Noi toţi ne-am instalat în nesimţirea şi în autonomia aceasta în care "eu ştiu", eu mă bazez pe mine. Ăsta e păcatul omului, asta e moartea omului. Această autonomie. Această încredere în "ce simt" eu, "ce gândesc" eu...

68. Răul e molipsitor!

Răul e molipsitor! E lucrarea unui duh necurat, în sufletul și trupul nostru, cu voia și participarea noastră. Păcatul antrenează întreaga noastră fire și ne face să trăim o mulțime de senzații, emoții, reprezentări. Fiecare dimensiune a acestui complex de trăiri are undele ei, vibrațiile ei și se propagă în jur și căutând să se comunice cuiva.
Viața omului e trăită de fiecare persoană în parte, dar se și împărtășește, prin firea una, și celorlați, în funcție de puterea de vibrație a trăirii respective.
De exemplu, rugăciunea, însoțită întotdeauna de puterea lui Dumnezeu cea necreată, ajunge până la marginile lumii în timp și în spațiu.
Vorbele goale, în deșert, au o putere mai mică. Ajunge să nu le dai atenție și scapi nevătămat... Dar blestemul, ocara, pornografia, hulirea – fapte, cuvinte sau gânduri potențate de puterile duhurilor întunericului - au o rază și o influență mult mai mare și fiecare altfel în funcție de puterea duhului respectiv și a vulnerabilității celor atacați. Avem însă o mare știință dumnezeiască prin care putem să nu fim vulnerabili...
Demonii „specializați” pe desfrâu, mai ales pe formele împotriva firii, sunt dintre cei mai puternici pentru că ei atacă viața omului, darul lui Dumnezeu cel mai de preț. Și vulnerabilitatea omului e mai mare aici pentru că e mai ispitit de ce nu „are voie”! Sau pur și simplu e vulnerabil din neștiință, sau din prostie, cum se spune la mine în sat: crede că poate încerca o dată, să vadă cum este. Numai o dată! Și vrăjmașul îi mai dă și asigurări că poate renunța oricând...
Senzația de plăcere e foarte puternică, e paralizantă pentru conștiință și-l poate înrobi până la îndobitocire dacă nu a apucat să guste din bucuria spirituală de a fi om, de a iubi și de a fi iubit, de a prețui și de a fi prețuit, de a avea o misiune pe lume și de a se bucura liber de darurile vieții de acum și din veci. Numai omul poate avea putere împotriva plăcerii. Dar numai dacă devine om și nu cade în cea de dobitoc. (MS)

luni, 21 noiembrie 2011

67. Noi facem poruncile ca să avem în noi prezenta, puterea si lucrarea Celui Bun!

E nevoie de mult exerciţiu ca să fim buni şi acest exerciţiu se numeşte asceză în Biserica noastră. Această luptă, acest exerciţiu permanent presupune un efort conştient şi liber de a răstigni în noi pornirile egoiste şi chiar fireşti (când sunt după firea căzută) pentru a face, în schimb, poruncile lui Dumnezeu.
Noi nu facem poruncile ca să fim buni, ci ca să avem în noi prezenţa, puterea şi lucrarea Celui Bun! Atunci El va lucra cu noi, prin noi, pentru noi, spre bucuria noastră şi a celor din jurul nostru!
Când căutăm virtuţile, putem cădea în mândrie sau deznădejde. Când Îl căutăm pe Domnul, Care e ascuns în poruncile Lui, nici un pericol nu ne paşte. Până învăţăm asta, cam avem de suferit!

Aşadar, să schimbăm direcţia dinspre noi spre Domnul şi să facem ce credem şi ştim că I-ar plăcea, indiferent dacă suntem sau nu "autentici", dacă ne doare sau nu! El va judeca şi El va face schimbarea, transformarea după care tânjim! Nu voia preotului transformă pâinea şi vinul în Sfântul Trup şi Sânge, deşi e strict necesară, ci lucrarea lui Dumnezeu! (MS)

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

66. Despre Psaltire

Serile Talpalari din 21 sep 2011, Iaşi
invitat, pr. Hrisostom Rădăşanu
pr. Constantin Sturzu, Maica Siluana Vlad


„Psaltirea îţi aduce acea dimensiune supraomenească de a fi viu, de a fi bucuros, de a te bucura că eşti indiferent de ispită.”
„Psaltirea te duce în adâncul din tine unde nu te tulburi, cu condiţia să accepţi toată suprafaţa, toate valurile, şi cele exterioare şi cele interioare.”
"Nu există bucurie dacă suntem dependenţi de ceea ce spunem noi că este viaţă... Viaţa noastră nu e povestea vieţii noastre... Psaltirea ne ajută să descoperim că viaţa noastră nu este povestea vieţii noastre... Viaţa mea este întâlnirea mea cu Dumnezeul meu şi împreună-vieţuirea cu El."


vineri, 18 noiembrie 2011

65. Viata oricărui om poate deveni viata unui sfânt!

Acum mintea ta caută Sensul și încă nu știe drumul spre lăcașul Lui: inima omului. Acceptă și binecuvintează-ți calea și „povestea vieții” tale de până acum pentru că tot ce ai lucrat și adunat în ea să devină „povestea mântuirii” tale. Știi, viața oricărui om poate deveni viața unui sfânt! Doar să vrea omul să-L primească pe Domul ca Domn și Dumnezeu al vieții sale.
Da, a trecut vremea credinței „orbești” a copilului nevinovat! Iată, trece și cea a „îndoielilor” inerente adolescentului tras și chiar sfâșiat de puterile necunoscute care-i năvălesc ființa și-i răstoarnă adăposturile construite de copil. Nimeni nu poate trece senin prin acestă perioadă în care ne pomenim că „zestrea” părintească ne împovărează cu așteptări care nu sunt ale noastre, iar „ofertele” lumii” ne amețesc și descentrează... Și cât de dureros e să crezi că nu ai decât două ieșiri: obediența sau revolta! Și să descoperi că ambele erau doar uși desenate cu creta pe ziduri groase de beton...
Și ce mângâiere când, revenind la Tatăl nostru Cel din Ceruri, descoperim că ne-a iubit mereu și că ne-a așteptat răbdător să învățăm să ne ascultăm dorul inimii. De îndată ce ne îndreptăm atenția către înăuntru, către inima noastră, auzim, vedem, înțelegem ce căutăm aici, pe pământ, chiar dacă doar în „ghicitură”. Atunci ne vor ieși în Cale trimișii Lui pe care îi vom recunoaște, auzi, crede și urma pentru că sunt frații noștri mai mari, cei ce s-au întors înaintea noastră acasă, sau nici n-au plecat și nici nu s-au îmbolnăvit de invidie pentru rătăcirea noastră... De la ei vom învăța să ne unim cu Domnul, Care ne va însoți în coborârea la iadul din noi pentru a călca moartea adunată și asumată cu moartea Lui și cu moartea noastră față de păcat și risipire în plăceri sau idealuri efemere.
Cum poți ajuta? Privind fiecare om viu care-ți apare sau este în calea ta, în viața ta, din această perspectivă: un pelerin, ca și mine, pe Cale. E o perspectivă din care vom auzi și înțelege vocea lăuntrică a iubirii și dăruirii de sine fără ascultarea căreia nu putem intra în Bucuria făgăduită nouă de Domnul!
Nu te teme că făcând voia Domnului, lăsându-te în voia Lui, poți deveni pasiv. E în noi o fantastică împotrivire la acestă lăsare și biruirea ei e o activitate intensă! Apoi, când depășim împotrivirea și ne lăsăm în această voie descoperim că e o lucrare, o împreună lucrare cu Dumnezeu. E și lucrare și odihnă. Merită să guști asta! (MS)

64. A trece peste, înseamnă a crede că locul întâlnirii este în altă parte

Taina întâlnirii cu El și a purtării crucii cu El stă în acceptarea necazurilor, în trecerea prin necaz cu toată atenția, cu toate simțirile, cu toată ființa. A trece peste, înseamnă a crede că locul întâlnirii este în altă parte. Or, locul întâlnirii este în necaz, pentru că acolo a făgăduit că ne va mângâia, acolo a făgăduit că ne va da biruința Sa. De fapt, asta este o față a crucii noastreAcceptarea răului pe care ni-l facem singuri sau unii altora ca pe loc de luminare și trezire la conștiința neputinței de a fi buni și iubitori, așa cum ne cere Dumnezeu. Acolo vom striga: „Doamne, eu nu pot, Tu poți și vrei să faci împreună cu mine aceasta! Ajută-mă! Și slavă Ție că prin acest necaz nu m-ai lăsat să pier în ucigătorul „eu pot”! 
Dumnezeu ne-a dăruit să ne cunoaștem neputința pentru ca să devenim asemenea Lui, să ne îndumnezeim, să primim în vasul nostru de lut, dumnezeirea Lui.
Dacă ne-ar fi creat atât de puternici pe cât ne dorim uneori în delirurile noastre, am fi pierit plini de acea putere creată și, ne-am fi chinuit în veci construind scenarii virtuale, în care nici n-ar fi mai contat că nu ucidem pe nimeni viu... am fi ucis mereu și mereu adversari virtuali, „desene animate”, tremurând de satisfacție că ce puternici suntem, că suntem „cel mai tare” ...pentru că n-am fi avut cum să însetăm după comuniunea cu Cel Ce ne-a creat ca să ni Se dea nouă prin harul Său, puterea SA cea necreată!
Să îndrăznim să trecem prin toate necazurile pe care le întâlnim pe Cale, fiind atenţi să nu ne provocăm noi vreunul și să nu alergăm după ele pentru cele ce ni s-au scris în subconștient.
Să scoatem cele de acolo și le dă Domnului să le curețe, să le lumineze. Spunea un Părinte că sfinții nu au subconștient. Nu mai au! L-au luminat cu Lumina după care însetăm! (MS)

miercuri, 16 noiembrie 2011

63. Chimia, trairile si sentimentele noastre sunt cateva din delicatele corzi ale fiintei umane

Chimia, trăirile și sentimentele noastre sunt câteva din delicatele corzi ale ființei umane capabile să prindă, să simtă și să redea iubirea din graiurile neauzite ale lui Dumnezeu către și pentru om și lume. 
Sentimentele nu sunt mai presus de „ființialitatea” noastră, ci chiar o dimensiune, o componentă a „substanței” sale. Nu există nici o mișcare a sufletului fără o componentă în trup. Sufletul nu are existență dezîncarnată. Experiențele din afara trupului sunt, toate, legate de condiția de muritor pe care o avem prin cădere. Nu poți cânta o melodie fără trup sau fără un instrument muzical. Durerea vine de la felul în care cânți sau îți acordezi instrumentul. Dacă simți o dezamăgire la gândul că dulcea durere din piept din vremea rugăciunii e simțită cu inima de carne, e semn că nu ți-ai acordat, încă, inima de carne la voia lui Dumnezeu Care ne-a creat cu trup și suflet pentru a ne oferi dumnezeirea în acest locaș. Dumnezeu Fiul nu S-a întrupat ca să ne smulgă din trup, ci ca să ne înalțe cu trupul la condiția de fii în Fiul!
Când citești despre trăirile sfinților în duh, despre stările duhovnicești izvorâte din răpirile Duhului Sfânt, nu te grăbi să le cauți înțelesuri psihologice, raționale sau să le compari cu trăiri de ale noastre. Și nici să le disprețuiești pe acestea. Acolo se întâmplă „lucruri” care încă nu s-au suit la mintea omului și care sunt și ele doar pregustări, pentru că adevărata lor trăire se va împlini după Înviere, când vom fi vii și în trupul nostru. Acum, dintre muritori, doar Maica Domnului a atins această condiție pentru care Biserica trăiește clipă de clipă durerile nașterii. Și tu ești mădular al acestei Biserici! Și tu trăiești aceste chinuri în credința și nădejdea celor făgăduite și deja arătate celor ce au urechi de auzit și ochi de văzut!
Acum, important pentru noi cei ce ne nevoim sau chinuim pe Cale, este să fim credincioși chemării lui Dumnezeu întipărită ca dor nestins în chiar carnea inimii noastre, și să nu uităm nici o clipă că noima, rațiunea trupului nostru este să devină Templu al Duhului Sfânt și alăută a Sa!
Numai așa vom și birui ispitele „de-a stânga” și pe cele „de-a dreapta” și vom înainta cu smerenie, răbdare și bucurie pe Calea cea strâmtă care ne duce în Viața cea Veșnică. Adică în Viața cu și ca Dumnezeu! (MS)

62. Daca ramanem sub lege, traim cele ale ei

Să lupți mereu să fii onest cu tine, să te arăți Domnului în toate ale tale, chiar și când ți se pare că nu crezi. Necredința aceasta este rezultatul atacului demonic al îndoielii, este una „intelectuală”, legată de păreri și gânduri potrivnice credinței tale adevărate. Când spui Crezul, când te rogi, când ceri de la Domnul vindecarea, atunci mărturisești adevărata ta credință. Nu te teme: mărturisirea cu buzele, în ciuda „convingerilor” din clipele de ispită, este un adevărat martiriu. Atunci te lepezi de tine, cel ce poftește „ușurarea” psihică venită de la păcat, și urmezi Domnului prin pură credință. Să arăți mereu Domnului aceste atacuri și să nu te lași biruit în sensul de a te ascunde de El.
Diavolul Îl vede pe Domnul, și ți-L prezintă și ție, ca fiind Unu ce nu-l lasă pe om să trăiască. Numai că e ușor să-i arătăm vrăjmașului că minte: cum nu ne lasă să trăim? Când ai ales păcatul, te-a împiedicat, Ți-a dat peste mână? Te-a orbit? Te-a paralizat? A tunat la tine? Te-a trăznit? Sau ți-a lăsat libertatea și nu ți-a luat nici inteligență cu care te ascunzi de oameni, nici capacitatea de a simți în trupul tău plăcerea... Tot ce punem în „cârca” lui Dumnezeu e doar ce urmează păcatului ca act așezat în legea cauzalității. Dacă rămânem sub lege, fie în forma ei înaltă, a Vechiului Testament, fie în forma ei materială, psihică sau socială, trăim cele ale ei. 

Vei fi liber numai dacă alegi viața în Hristos Domnul, Cel ce ne-a adus harul care ne scoate de sub lege!
Nu te teme!
Crede numai și Domnul va lucra cu fiecare firișor de osteneală din partea ta! Alege să trudești la chemare Lui, la rugăciune și la împlinirea poruncilor, indiferent de ce-ți spune gândul potrivnic. Pe acesta nu-l asculta și mărturisește-l mereu cu curaj și nădejde Domnului. Și chiar și pe cele ce sunt, sau par, hule să le arătăm Lui și să cerem prin rugăciune să ne vindece de ele.
Nu te teme!
Dumnezeu te iubește profund și fără limite!
Nu există păcat al tău care să-L alunge pe El de la iubirea pentru tine! (MS)

61. Toate problemele vietii noastre in timp au rostul de a deveni loc de intalnire cu Vesnicia

Nu putem intra în Împărăţie dacă Îl învățăm pe Dumnezeu cum să ne rezolve problemele și cum să ne aranjeze viața, întâlnirile, caracterul nostru și al celor din jur... 
Toate problemele și evenimentele vieții noastre în timp au rostul de a deveni loc de întâlnire cu Veșnicia. Altfel e timp pierdut și locuri de „experimentare” a chinului, a întunericului și a scrâșnirii dinților ca daruri ale lui Dumnezeu pentru a ne trezi și a urî păcatul.
Dar atenție: nu chinul ni-l dăruiește Dumnezeu, sau cele amintite mai sus, ci libertatea de a alege să trăim „după mintea noastră”, ceea ce ne duce, în robia voii noastre, robită de voia celui viclean, sau după mintea Lui, devenită accesibilă oricui voiește să se lepede de sine, prin Hristos Domnul în Biserica Lui. Durerile și necazurile vieții devin daruri când înțelegem că sunt consecințele alegerilor noastre, prezente sau trecute, și că dor doar pentru a ne trezi și a alege Bucuria și Pacea, și Iubirea!
Iar dacă voiește cineva aceste daruri, îl sfătuiesc să înceapă prin a cere credință și răbdare! Prin aceste daruri primim lumina și priceperea, adică harul care ne învață ce să facem mai departe... (MS)