vineri, 14 martie 2014

229. „Doamne, dă-mi să văd partea mea și vindecă sufletul meu!”

Osândirea de sine pe care ne-o cere Dumnezeu nu este o culpabilizare nevrotică și umilitoare, ci o conștientizare lucidă a a părții noastre de responsabilitate în relația respectivă. Nimeni, niciodată, nu este victimă nevinovată într-un conflict. Con înseamnă împreună. De fiecare dată noi avem o contribuţie şi, de multe ori, chiar iniţiativa violenţei care declanşează şi întreţine conflictul, doar că ne scapă, nu suntem conştienţi de asta.
De exemplu, tu îmi ceri ceva şi eu fac o mică grimasă ca urmare a refuzului sau neplăcerii lăuntrice dar răspund „drăguț” sau neutru. Apoi tu devii agresivă și eu mă revolt că ce ai cu mine că doar... În plus, eu nu văd deloc cum arăt eu și nu văd nimic din ce vezi tu! 
Apoi, prin neuronii noștri oglindă percepem cele ascunse ale celui din fața noastră și putem să răspundem unei violențe mai mult sau mai puțin bine camuflată de noi...

Așadar, osândirea de sine înseamnă să primim harul lui Dumnezeu pe care îl cerem în rugăciunea Sfântului Efrem: „Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu!”. Aici nu e vorba de alte greșeli ale mele, de greșeli de altă dată, ci de greșelile de acum, din clipa în care îmi acuz aproapele. Duhul Sfânt îmi va arăta ce fac eu greșit când eu aleg să-l acuz pe aproapele. E uluitor ce descoperim! Dar merită! Pentru că bucuria vine prin crucea lepădării de sine, a lepădării de păruta noastră dreptate.
Să zicem așadar, când cineva ne învinovățește: „Iartă-mă! Nu mi-am dat seama”. Sau: „Iartă-mă, n-am putut să fac altfel!”. Dar mai ales: „Doamne, dă-mi să văd partea mea și vindecă sufletul meu!”.
Iar acum, în acest Sfânt și Mare Post, să spunem după rânduiala Bisericii și chiar mai des, Rugăciunea Sfântului Efrem. (MS)

miercuri, 12 martie 2014

228. Fiecare loc și mediu poate fi o școală în care avem ceva de învățat

Locul în care suntem, cu adevarat este cel mai potrivit pentru întâlnirea cu Domnul și mântuirea noastră, pentru că acolo ne-am format sau am ajuns pentru că așa suntem deja formați („formatați”). Doar că e important să nu ne acomodăm prin compromisuri cu locul căutând un cât mai bun confort, cu nici un loc, ci să facem din el un loc de întâlnire cu Domnul și acolo și cu El să împlinim, să lucrăm poruncile și nu să suportăm neplăceri sau dureri ca pe niște mijloace magice de mântuire.

E nevoie să facem deosebirea dintre „a suporta” și „a îndura”, a „răbda”. 

  • Suportarea ne transformă în obiecte. 
  • Îndurarea ne trezește duhul și 
  • răbdarea ne mântuiește pentru că e virtute, este lucrare divino-umană.
Când te doare ceea ce simți într-o relație sau într-un eveniment să cobori gândul în acea durere și s-o rabzi cu Domnul, pentru Domnul, pentru a intra pe „lungimea Lui de unde” și pentru a nu mai fi robul reacțiilor automate care fac ce vor din noi.

Fiecare loc și mediu poate fi o școală în care avem ceva de învățat, dar Învățătorul să fie Domnul. După ce ne învățăm lecția, Domnul ne promovează în altă clasă și asta aduce după sine schimbări. Dar altele decât cele propuse de imaginația noastră sau sfatul lumii. (MS)

227. Cine fuge de durere fuge de propria naștere și devenire

Durerea este chiar viața noastră, e vibrația vieții noastre.
Simțim viața ca durere sau bucurie și suntem bolnavi și chiar morți când ne anesteziem fie cu plăcere, fie pe alte căi. 
Noi o putem trăi sau o putem evita murind mereu mai profund, fiind mereu mai străini de noi înșine și de viața noastră adevărată. 
Durerea este, de fapt, o naștere la o nouă viață, la un nou nivel al ei. 
Cine fuge de durere fuge de propria naștere și devenire.
Iar pentru cei ce ne-am îmbolnăvit de patimi grele tot încercând să fugim de durere, fie că eram prea mici pentru a o trăi, fie pentru că cei din jur asta ne-au învățat, durerea poate deveni un minunat leac. Și este leac atunci când o primim ca leac și o trăim cu Dumnezeu, cu harul Lui. Doar dacă o primim ca naștere în Cer. Doar dacă o trăim ca cruce prin care vine bucuria!

Pentru a pune început acestei atitudini, cea mai ușoară cale este să mulțumim lui Dumnezeu în timp ce ne doare și să-I cerem să ne întărească pentru a ne naște la ceea ce noi nici nu bănuim că suntem chemați. (MS)