marți, 27 septembrie 2011

29. Toata lucrarea noastra consta in a-i face loc lui Dumnezeu si lucrarii Sale in noi

Când cineva ne cere un sfat sau ne cere să spunem ce știm, ne rugăm, mintea activă se luminează și oferim din cămările memoriei cele necesare. Acolo avem depozitată învățătura, după legile firii care a zidit sinapsele necesare. Numai că, aceste cămări ale memoriei au și sinapse vechi, bătrâne cât noi, în care ne-am depozitat tot ce am crezut că ne va fi necesar la nevoie pentru a controla binele și răul, pentru a fugi de durere și a căuta plăcerea. Și noi, mintea conștientă, nu avem acces acolo. Acolo lucrează un „pilot automat” căruia i-am încredințat puterea și conducerea înainte de a ne fi hotărât să ne luăm crucea și să-L urmăm pe Domnul. Ca urmare, putem trăi și vorbi duhovnicește atâta vreme cât suntem conștienți și gândim după învățătura dobândită. Dar de îndată ce apare o situație în care simțim, sau ni se pare, că viața ne este pusă în primejdie (uneori doar confortul, principiile, valorile sau dreptatea noastră) trecem pe pilotul automat care „știe mai bine” ca noi ce e de făcut.
El știe pentru că are „școala vieții”, pentru că are depozite de experiențe pe care le păstrează mintea pasivă, mintea care îndură și nu poate lua inițiative.


De aceea avem nevoie să murim ca să fim vii. Avem nevoie să învățăm să murim trecând prin, înfruntând spaima cerințelor minții robite de știința formată din interpretarea experiențelor de viață ca bune sau rele în funcție de confortul și siguranța de moment pe care ni le oferă.
Și această moarte se numește în Biserică asceză, știința curățirii inimii, a minții celei din adânc.
Numai Dumnezeu poate înlocui „pilotul automat” și toată lucrarea noastră constă în a-i face loc lui Dumnezeu și lucrării Sale în noi. (MS)

luni, 26 septembrie 2011

28. Necazurile nu sunt cauza si nici conditie necesara a mantuirii

Important este să nu cumva să credem că suferințele vieții sunt trimise de Dumnezeu omului ca să se mântuiască. Adică ele nu sunt cauza și nici condiția necesară a mântuirii, ci scenariul și decorul pe care ni le-am creat bazându-ne pe ce „ne-a dat lumea”. Asumându-ne acum cu rugăciune, binecuvântare și iertare, toate durerile trecute, descoperim că am putea învăța să renunțăm la motorașul care ne-a învârtit viața până acum: plăcerea și satisfacția de a face ca noi. Câtă durere și suferință nu vin doar din împotrivirea la voia și iubirea lui Dumnezeu? Durerea e rezultatul acestei împotriviri și ea se transformă în mângâiere de îndată ce o acceptăm ca prag și poartă de intrare pe Cale.
DA, e greu, dar numai dacă privim din afară și nu acceptăm să facem ce ni se cere ca să vedem dacă e adevărat! (MS)

vineri, 16 septembrie 2011

27. Sa luam in serios fagaduintele pe care ni le face Dumnezeul de care fugim


Aş vrea să vorbim puţin despre "muma" tuturor relelor pe care oamenii încearcă să le depisteze şi să le elimine, una câte una, prin psihoterapii sau chiar şi pocăinţă, fără să se lege de originea lor, de sursa lor care este necredinţa. Da, da, lipsa acelei credinţe-încredere în Dumnezeu ca Domn şi Stăpân al vieţii noastre şi al lumii întregi este originea tuturor relelor pe care le facem "de frică". Până nu conştientizăm că răul nu are nici o putere asupra omului dacă acesta renunţă la a se crede pe sine domn şi stăpân al vieţii sale, alegem mereu şi mereu să "facem ceva" ca să "scăpăm de ceva" sau ca să "nu cumva să păţim ceva"...
Originea răului în viaţa omului, a fiecăruia în parte, este aderarea liberă la sugestia îngerului căzut că Dumnezeu e undeva departe, sus, că nu e "chiar aşa de bun şi iubitor", ba, uneori e de-a dreptul sever şi răzbunător şi că El urmăreşte să ne pedepsească de fiecare dată când greşim şi, mai ales, să ne lase fără nici o plăcere şi bucurie pământească. De exemplu, El ar putea fi duşmanul plăcerii mele nevinovate de a zăbovi duminica dimineaţă în pat până la prânz, după o săptămână aşa de grea şi stresantă!
Dacă am urmări motivele pentru care nu ne rugăm sau nu ne ducem la Biserică, am vedea că ne recunoaştem în motivele "arhetip" ale celor care au refuzat să se ducă al ospăţul de nuntă al Fiului de Împărat! Ce au aceste motive în comun? Lipsa credinţei că Acela e Împăratul şi că viaţa mea are vreo legătură cu Ospăţul Lui. Ospăţul Lui pare un moft, pur şi simplu o pierdere de timp, pe lângă problemele mele! Şi aşa este şi va fi, până când omul se va dumiri că viaţa lui este darul Acestui Împărat şi că i s-a dat ca să facă din ea un Ospăţ de nuntă şi nu să-şi cumpere boi şi să-şi are ţarina... Boii, ţarina, plăcerea de a fi cu nevasta cea tânără şi iubitoare şi toate celelalte "probleme" ale omului sunt derizorii dacă nu sunt pregătire şi prelungire a Ospăţului de Nuntă!
Cum să facem noi să pricepem asta? Inima mea plânge de durere că am putea muri alergând după boi, sau jucându-ne cu mireasa sau mirele, fără să fi bănuit măcar sensul real al vieţii mele aici, pe pământ!
Dar nu deznădăjduiesc pentru că, iată, în fiecare omuleţ e o tresărire, o întrebare, un licăr de nădejde că ar putea să se convingă pe sine să lase toate şi să urmeze Celui Ce ne-a adus Bucuria pe care nimeni şi nimic nu o mai poate lua de al noi dacă ne îndurăm să intrăm în ea.
Ce să facem pentru asta?
Să ascultăm glasul durerii, al neliniştii, al angoaselor şi depresiilor noastre şi, încetând să ne mai acuzăm pe noi înşine şi unii pe alţii, să lăsăm toate şi să luăm în serios făgăduinţele pe care ni le face Dumnezeul de care fugim. (MS)

duminică, 11 septembrie 2011

26. Unirea noastra cu Dumnezeu este dupa har

Când vorbim despre unirea cu Dumnezeu nu e vorba de o pierdere a identității de sine, a calității de ipostas conștient de sine și capabil de autodeterminare, darul lui Dumnezeu pe care nu-l mai ia de la noi, ci de ieșirea din starea de individ, starea căzută a ipostasului nostru, și dobândirea asemănării, a calității de persoană, prin lucrarea lui Dumnezeu în și cu noi. În Dumnezeu, Cele Trei Persoane sunt Una, sunt într-o comuniune numită perihoreză, întrepătrundere. Această întrepătrundere nu este contopire. Fiecare este și rămâne Persoană diferită de Celelalte Persoane.
Unirea noastră cu Dumnezeu, adică îndumnezeirea, nu va fi nici după fire, ca în Sfânta Treime, nici după Persoană, ca în Hristos Dumnezeu Omul, ci după har. Harul lui Dumnezeu, energia Sa necreată, va lucra nedespărțit și în armonie desăvârșită cu energiile noastre create care nu vor mai fi folosite, prin liberul arbitru, împotriva voii lui Dumnezeu. Atunci și acolo ne vom simți una cu Domnul, fără să ne pierdem identitatea de persoană creată.
Aici, avem nevoie să cunoaștem învățătura Sfinților Părinți care au trăit asta în Duhul Sfânt și au primit harul și porunca să ne transmită și nouă, ca reper, învățătura lor. Numai așa ne putem verifica dacă suntem pe Cale sau în rătăcire. Și tot astfel ne putem da seama că Același Duh Sfânt, cum spune Sfântul Siluan, îi învață și pe sfinți și pe orice suflet, oricât de păcătos, care se întoarce la Dumnezeu cu pocăință. (M.S.)

vineri, 9 septembrie 2011

25. Chip si asemanare (fragment)


„Ca să ştim ce este chipul lui Dumnezeu, avem nevoie să intrăm în noi şi să trăim această realitate din noi; ca să ştim ce este asemănarea, avem nevoie să punem osul la treabă, să transpirăm, s-o luăm pe poarta strâmtă, că altfel... poveşti, telenovele şi alte asemenea... acest chip e o putere, e ceva dinamic, este un mod de a fi... această energie, prin care am căpătat impulsul de a fi persoană”
"Nimic din Dumnezeu nu exista în noi la creaţie. Diferenţa dintre creat şi necreat e totală şi fundamentală... 
(Acum da, pentru că sunt botezat; am Trupul şi Sângele Lui)"
"Chipul lui Dumnezeu din noi este modul în care noi fiinţăm, modul de a fi personal, persoană, modul de a fi cineva conştient de sine în relaţie cu altcineva..."





Chipul lui Dumnezeu din om, Talpalari 30 aug 2011

duminică, 4 septembrie 2011

24. În clipa tentatiei și nu "mereu" sau "întotdeauna"

Una dintre cele mai periculoase atitudini prin care te afunzi și mai greu în boală este gândul că de-ai avea voință ai putea să spui din tot sufletul „de acum nu mai păcătuiesc orice ar fi!” Adică tu crezi că-ți lipsește voința. Ei, nu! Îți lipsește putința. Nu poți! Și când aștepți să poți să nu mai faci niciodată ți-ai asigurat căderea. Când lucrezi Seminarul în fapt, vezi că nu poți și înveți să ceri, să primești și să folosești puterea lui Dumnezeu în fiecare clipă. În clipa tentației și nu mereu sau întotdeauna. (MS)