208. De la ce vârstă să ducem copiii la biserică?

Dinainte de a-i concepe. Copiii sunt prezenți în viata părinților normali mai întâi prin dorirea lor.
Această dorire să fie trăită în Biserică. Apoi, sămânța părinților să fie plină de harul lui Dumnezeu, pe care părinții îl primesc prin sfintele Taine și îl păstrează, și care lucrează prin rugăciunea și prin viața lor, în credință.

Apoi, copilul va crește în pântecele mamei în Biserică. Va beneficia de harul și iubirea lui Dumnezeu, prin mama sa, și în prezența tatălui, iubitoare și protectoare. După naștere, va beneficia de darurile lui Dumnezeu în mod personal, dintre care Cele mai mari sunt Botezul, Mirungerea și Sfânta Împărtășanie. Botezul este nașterea sa în Împărăția lui Dumnezeu, Mirungerea este dobândirea Duhului Sfânt „Dătătorul de Viață Sfântă”, iar Împărtășania este hrana cea cerească.

Care este motivul pentru a face toate acestea? Dobândirea fericirii copilului, care nu este posibilă în viața „lumii acesteia”.
Pentru creștin, viața aceasta este doar o pregătire pentru viața adevărată, care este viața veșnică. Și viața veșnică, totuna cu viața fericită, începe aici, în viața pământească altoită pe Viața Care este Dumnezeu.

Acum participăm la bunătățile cele cerești, le pregustăm, așa cum pruncul din pântecele matern participă la viața de după naștere. Tot mai mulți experți care studiază calitatea vieții omului dovedesc științific importanța experiențelor intrauterine ale copilului în „destinul” său viitor. Tot așa, viața actuală a omului în Biserică este decisivă pentru calitatea vieții veșnice.

Iar dacă nu l-am dus pe copil în acest fel la Biserică, putem să punem început bun în orice moment al vieții lui. Va fi mai greu, pentru că i s-au format deprinderi de viețuire doar în
dimensiunile sale bio-psiho-sociale, dar nu va fi imposibil. Pentru că omul are în adâncul său ceva care îl leagă și îl cheamă la Viața cea adevărată, care este viața cu și în Dumnezeu. Acest ceva se afla în om încă de la facerea lui și nicio vicisitudine nu-l va distruge. Este ceea ce Revelația numește darul de a fi „după chipul lui Dumnezeu”. Acest dar este lucrător și nu îl lasă pe om să-și afle liniște, până ce nu-i aude glasul!  (MS)

207. Ce trebuie să facă o mamă daca are un copil dificil? Poate să îl pedepsească? Dacă da, cum?

O mamă care are un copil dificil are nevoie să se oglindească, să se vadă pe sine în copilul ei, în comportamentul acestuia. Și tatăl la fel. Ce face copilul este ceea ce a învățat în primul rând de la mama sa. Dar nu prin cuvintele mamei, ci prin conținuturile minții și sufletului ei, transmise direct și viu copilului, încă din momentul conceperii.

Daca mama va alege să-și vindece rănile emoționale cu harul lui Dumnezeu, copilul se va schimba. Altfel, bolile ei ascunse vor fi duse mai departe și manifestate de copil și, apoi, de nepoți.

În privința pedepselor, ele sunt necesare atunci când sunt ceea ce arată însuși cuvântul la originea lui: pedagogie. O pedeapsă eficientă este o formă specială de dragoste.
Bătaia administrată copiilor e ruptă din rai, adică este despărțită, prin rupere, de iubirea și respectul care caracterizau relațiile umane înainte de căderea protopărinților noștri. Iar iluzia că bătaia ar putea naște iubire este o formă ascunsă a criminalității umane. Bătaia, în acest sens, este crescută din iadul din inimile oamenilor.

Dacă în Sfânta Scriptură și în Biserică se vorbește despre pedeapsa corporală, despre bătaie ca mijloc de educație, este în sensul de a-i produce copilului o experiență dureroasă, care să îl ajute să evite una ucigătoare. Cineva dădea un exemplu: nu-i poți explica unui copilaș că este periculos să umble la prizele electrice, pentru că nu are structurile neuronale necesare înțelegerii. O durere produsă de lovirea peste mâna care se duce la priză, poate fi asociată cu priza care va deveni periculoasă. Totul este ca acest copil să simtă dragostea părinților în momentul acela și nu frica, ura sau mânia...

Biserica privește orice abuz ca pe un păcat grav și oferă remedii atât victimei, cât și abuzatorului. Din păcate, în epoca postmodernă, limbajul folosit de Biserică nu mai ajunge la sufletul omului format în mentalitatea seculară. Aici este încă mult de lucru, deși s-au făcut pași importanți spre a ieși în întâmpinarea omului, cu nevoile și durerile lui, specifice vremii actuale. O cunoaștere adecvată a acestor pași va aduce un mare ajutor tuturor părinților și educatorilor onești și dedicați.

 (MS)

206. Care este mai importantă: educatia spirituală, cea emotională sau cea intelectuală?

În Biserică omul este văzut și cinstit ca întreg. Iar educatia presupune îngrijirea și cultivarea tuturor dimensiunilor și lucrărilor persoanei umane. 

Educația spirituală înseamnă ridicarea componentelor afective și intelectuale ale omului la rangul lor cel adevărat. Nu există în Biserică o spiritualitate abstractă, fără trup, simțire, minte și inimă. Centrul spiritual al omului, inima în sensul biblic al cuvântului, unește toate puterile și lucrările omului și le spiritualizează, le înduhovnicește prin lucrarea Duhului Sfânt. Educația copilului în Biserică înseamnă de fapt ridicarea lui din starea de „animal rațional”, la starea de om deplin, de ființă spirituală.

Să nu vă speriați de aceste cuvinte și nici de constatările pe care le faceți privind în jurul vostru. Să nu facem din neputința creștinului actual, măsura lucrării Bisericii. (MS)

205. Cât de importantă este comunicarea dintre copil și părinte?

În Biserică, relația dintre mamă și copil este o relație de iubire cu iubirea lui Hristos în Duhul  Sfânt. Aceasta este o realitate ontologică și nu circumstanțială. Trăirea și împlinirea ei în viața concretă a fiecărei persoane sunt mai aproape sau mai departe de desăvârșire, în funcție de putință și bunăvoința fiecăruia. Pentru că și mama dă efectiv din viața sa copilului.

Ea se dă pe sine ca hrană pentru menținerea în viață și creștere. Mai întâi, în pântece, își dă propriul sânge ca hrană; apoi, după naștere, oferă laptele produs în sânul vieții sale. Iar după înțărcare își dă ca hrană zilele sale. Numai o mamă poate să spună despre copilul său că „i-a mâncat zilele”. Un tată se plânge de obicei că i se „mănâncă banii”!

În Biserică o mamă este conștientă că a născut și crește la sânul său un fiu al Lui Dumnezeu. Pentru că fiecare om primește prin Botez puterea să „se facă fiu al lui Dumnezeu după har” în Fiul Cel Unul Născut. De contribuția mamei depinde, în primul rând, realizarea spirituală a omului.

Apoi, în Biserică, o mamă nu este privită niciodată în mod separat de tatăl copilului. Ei sunt una și această unitate a lor este vie în copil, chiar dacă relația lor se poate destrăma, omenește vorbind. Nimeni nu va mai despărți în sângele și moștenirile copilului, „partea” mamei de cea a tatălui.

Pentru familia creștină, comunicarea dintre copil și părinți este strâns legată de comunicarea cu Dumnezeu în Biserică. Numai în Biserică primește fiecare energiile necreate, dumnezeiești,
care vindecă neputințele omenești generatoare de traume și de nefericire.

Grija și oferta Bisericii, pentru cine are ochi să vadă, urmărește să îl scoată pe om din relațiile bazate pe reciprocitate și administrate de „un pilot automat”. Acest „pilot automat” al nostru, comandat de tipare emoționale și de scheme psihologice pe care le-am dobândit de nevoie, odată cu învățarea necesară supraviețuirii. Harul îl face pe om liber și capabil să iubească în mod conștient și jertfelnic. (MS)

204. Trei calităti obligatorii pe care trebuie să le aibă o mamă

1. O primă calitate necesară unei mame cred că este să fie credincioasă, în sensul de a trăi credința în Dumnezeu, cât mai profund și mai practic cu putință. Această calitate o va ajuta să fie conștientă de sensul vieții omului pe pământ și să-i crească pe copiii ei în armonie cu acest sens, care depășește cerințele vieții ca supraviețuire sau viețuire.
2. O a doua calitate necesară o consider a fi dragostea, ca dăruire conștientă și liberă de sine.
3. Iar a treia, dar nu ultima, cred că este responsabilitatea, capacitatea de a-și asuma consecințele oricărui gest, cuvânt sau gând. Nu mă refer la responsabilitatea că „socoteala” pe care va trebui să o dau pentru fiecare alegere. Ci ca asumare, în vederea continuării vieții în plinătatea sensului pe care i-l dăm, liber și conștient. Astfel, nici un eveniment exterior n-o va putea impiedica să fie o mamă bună, atât omenește, cât și duhovnicește. (MS)

203. Nu putem creste în relatia cu Dumnezeu dacă rămânem singuri

Vine o vreme în care nu mai putem crește în relația noastră cu mila lui Dumnezeu dacă rămânem singuri.

• Un prim fel de a nu fi singuri dobândim atunci când ne străduim să-l iubim pe aproapele cerând har și înțelegere de la Domnul, mereu și mereu, pentru răbdare și respectând-i ritmul și chiar împotrivirile care vin din neputința firii parazitate de tiparele supraviețuirii fără Dumnezeu. Și, pe această treaptă, nu rămânem singuri nici când întrerupem legătura directă cu cel ce nu mai vrea să meargă mai departe cu noi pentru că rămâne o legătură prin rugăciune ce nu mai poate fi ruptă, chiar dacă nu mai aduce roade văzute. Și acestea sunt relații de iubire în Hristos dacă le hrănim cu rugăciune, iertare și binecuvântare.
• Un al doilea fel de a nu fi singuri, accesibil chiar și micimii noastre duhovnicești, este cel pe care-l mărturisești acum și tu și care e doar lucrarea harului în noi de îndată ce ne îndurăm ca în orice așteptare să-L așteptăm doar pe Domnul!

Și El vine! (MS)

Slavă, Ție, Doamne, Cel ce ești și Cel ce vii!

202. "Rezumatul anului" la Serile Talpalari

11 dec 2012 ST maica Siluana Vlad, pr Constantin Sturzu from Cristina Sturzu on Vimeo.

Parintele duhovnic atunci cand terminam spovedania prin dezlegarea de pacate imi arata ca sunt iubita de Dumnezeu. Atunci ma simt eliberata de cineva, de ceva. Important e sa facem diferenta intre eu cea care pacatuiesc si pacatul meu. Ca sa ne dam seama cum sa ne iubim, pentru mine Biserica a rezistat de atata timp si a instaurat aceste Taine. Atata timp cat eu ma identific cu pacatul meu, eu nu voi constientiza ca sunt iubit. Biserica ma invata ca eu sunt extrem de importanta pentru Dumnezeu. Nu ne iubim atata timp cat indragim pacatul. Prima forta de iubire adevarata este ura pacatului. Iubitul credincios nu este iubitul pacatos. Noi nu suntem tot una cu rautatea din noi.
Avem nevoie sa uram pacatul din noi. Asa voi putea sa ma iubesc pe mine si sa-i iubesc si pe ceilalti.


Putem sa traim anumite stari sufletesti si simultan in duhul nostru sa traim bucurie, rabdare, pace. Asta avem nevoie sa invatam, sa nu uitam ca avem si o dimensiune duhovniceasca si sa nu ne identificam complet cu simtirea. Astfel pot sa spun Multumesc chiar cand nu am recunostinta. Rostirea mea poate sa iasa din injuratura si sa rosteasca cuvintele duhovnicesti si mintea mea sa le dea atentie. Omul cel nou e format prin rostirea rugaciunii si atentie. Asa vine si simtirea lui Dumnezeu.
Autenticitatea noastra e rapita de cel rau, de sentimentele noastre, asa ca avem nevoie de exercitiu in a da slava Domnului si sa ne lipim de asta, chiar daca nu simtim recunostinta.


Omul cazut are o portita de scapare la furie. Spunem ... Ma sufoc... Facand si lovind ne descarcam, dar ne ucidem ocazia de vindecare. Eu am nevoie sa spun Doamne, nu pot, ajuta-ma!
Tot ce spune psihologia e cu doua taisuri. Ne ajuta sa spunem pe nume problemelor, dar apoi există riscul de a-L folosi psihologic pe Dumnezeu, in a trai doar pe orizontala, in a folosi harul lui Dumnezeu pentru a avea succes, pentru a fi puternic si in a-mi hrani egoul.

Sa nu dispretuim rugaciunea nici unui om din lumea asta, indiferent cum s-ar ruga si cum L-ar numi pe Dumnezeu. Dumnezeu va lucra si-L va aduce acasa, pentru ca ortodoxia este firea omului. În toate religiile şi spiritualităţile omul Îl caută pe Dumnezeu. Ortodoxia este singura religie in care omul e gasit de Dumnezeu.


Diavolul ataca prin ganduri. Pofta nu este demonica, ea e BIO si daca primim ganduri referitoare la pofta ea devine rea, demonica.

A face voia lui Dumnezeu:
1. Doamne habar n-am cum sa fac voia Ta ca la fiecare pas fac voia mea
2. Sa ma dau pe mana unui duhovnic . Dumnezeu nu-mi poate vorbi direct cu mine pentru ca toata atentia mea e centrata pe voia mea.
3. Imi tai voia pentru Dumnezeu, prin parintele duhovnic
4. Taierea voii in relatiile din casa: renunta la ambitia ta, la ultimul cuvant in casa, la dreptatea mea. Nu-mi tai voia la carciuma. Taie-ti voia in fata sefului tau, chiar daca tu crezi ca e mai prost si roaga -te pt el
5. Incepe sa faci poruncile lui Dumnezeu!
6. Doamne, ma incredintez cu toate Tie!

201. Despre gandul la moarte cu Parintele Nichifor

04 dec 2012 ST pr Nichifor Horia Despre gândul la moarte from Cristina Sturzu on Vimeo.

Gandul la moarte ne cheama sa pretuim ziua. El nu este insotit de o spaima sau de o veste apocaliptica. Momentul mortii este un moment al adevarului, un moment al lui A FI Cel Ce m-ai zidit, miluieste-ma! Domnul are un plan cu mine. Gandul mortii ne ajuta sa intelegem ca Domnul are o relatie de iubire cu noi. De ce ne temem de moarte sau apocalipsa? Pentru ca ne temem de cele ascunse din noi. Gandul mortii : atentie la ce traim Sa traim cele intelese fara amanare, fara amagire. Frica de moarte: Frica de a ma trada in dorul cel mai adanc de a fi cu Domnul. Inlocuirea pocaintei cu invinovatirea permanenta este o piedica in schimbarea si vindecarea noastra. Relatiile sunt ajutate de gandul aducerii aminte de moarte. Dincolo este Cineva si nu e un loc. Daca avem o relatie cu Dumnezeu se naste o indrazneala si o nadejde in mila Lui. Noi nu avem perceptia launtrica a faptului ca vom muri. De aceea amintirea mortii ma ajuta pentru a ne da seama de moarte si de a trai prezent in fiecare lucru pe care il fac. E foarte important ca cei mici sa stie despre moartea celor dragi si de a alege daca sa mearga sau nu la inmormantarea lor. In clipa mortii nu este tarziu sa iertam ceea ce ne-a deranjat la celalalt. Avem sansa sa ne pocaim chiar si in ultima clipa a vietii noastre. Tresarirea carnii vii in fata mortii este darul lui Dumnezeu. Prin aceasta frica eu supravietuiesc. Domnul a asumat aceasta frica in Ghetsimani. Ea este nevinovata in sine, dar poate fi folosita rau si poate deveni patima. Dar ea ne este de folos. Gandul la moarte poate fi si unul de bucurie. In noi este un dor de viata adevarata si stim ca asta se implineste adevarat in viata de dincolo.

200. Trupul omului - potir al Trupului Domnului

6 dec 2012_Trupul omului - potir al Trupului Domnului - M Siluana Vlad - ASCOR Iaşi from Cristina Sturzu on Vimeo.

Conferinta Maica Siluana
Trupul omului, potir al Trupului Domnului

Ce-o fi fost in capul meu cand am ales aceasta tema?
Glasul inimii mele mi-a spus despre o durere
Inima noastra este locul dupa care tanjeste Domnul ca sa Se odihneasca.
Care este durerea mea?
Domnul iese in fata Sfantului Altar si nimeni nu vine... Domnul pleaca fara ca sa se fi impartasit cineva...
Mergem la Sfanta Liturghie mergem fara a finaliza scopul Liturghiei.
Dar tema este cu referire la mine, cei care ne impartasim. Noi putem sa-L folosim pe Domnul ca pe un Potir care se intoarce inapoi pe Sfanta Masa. Noi nu folosim Duhul Sfant din Sfanta Liturghie. Domnul este acolo, noi nu suntem acolo.
Noi nu stim sa lucram cu aceasta putere data de Domnul.
Nu toti cei care se impartasesc in fiecare zi marturisesc o transformare a fiintei sale.
Ce se intampla cu noi, de ce suntem asa?
Ma duc sa ma impartasesc pentru ca Il doresc pe Domnul.
Dorul acesta e dulce pentru ca nu se termina si este hranitor pentru ca ne scoate dorirea din efemer si ne altoieste viata de zi cu zi pe El.
Arde cu focul fara de materie pacatele mele.
Acest foc arde pacatul si ma lumineaza.
Cand arde pacatul?
Focul care intra in noi este nestins si arde tot timpul. Doar ca nu arde daca nu pun pe foc. El nu ma arde daca eu nu-i dau. Eu n-o sa pot sa ma bucur de cealalta lucrare a focului, adica desfatarea de Domnul, luminare, daca nu fac aceasta prima lucrare. Focul altfel nu face lumina, ci scoate fum.
In fiecare minut al vietii mele eu pun pe focul acesta. El nu vrea sa faca asta fara mine si o face treptat si pe masura ce Il chem.
I-au acest foc ca sa pun la lucrare  acest foc.  Schimbarea este cand tu ma injuri, eu ce fac: pacat sau nu. Trupul nu va deveni nesimtit la cele care il dor, ci pot sa aleg sa folosesc harul pentru a accepta, binecuvanta.
Cand sunt in durere stau deoparte si integrez durerea pentru a nu cadea in pacat.
In acest caz acest foc imi aminteste ca El este in mine si ma duc acolo cu mintea mea. De obicei noi ne ducem la doctorie, la  ce as putea spune.
Ocazia cea mai buna pentru a ne bucura duhovniceste este atunci cand suntem tristi.
Daca in durerea imi duc mintea in inima la El si vorbesc cu El. Bucuria Lui e in inima si nu e chimica, e vibrationala.
Eu ma bucur de amandoua venirile Lui: arde pacatele mele si in acelasi timp ma desfatez de bucuria si iubirea Lui.
Trupul este ecranul sufletului. Eu ca persoana cand stiu ca m-am impartasit pot sa hotarasc ca trupul meu sa ia el initiativa. Eu in loc sa astept veselia venita ce urmare a Impartasaniei, pot sa incep sa dau slava Lui Dumnezeu, fiind atent la ce spun. O mica particica din mine ramane libera si pot sa dau slava Domnului . Dar am nevoie sa incep cu starea pe care o am, Ii arat supararea mea si I-o dau Lui si apoi Ii dau slava.
Ii dau supararea mea ca sa o transforme in Iubirea Lui.
Sf Apostol Pavel in Ep catre Corinteni spune ca cel ce mananca cu nevrednicie isi aduce osanda.
Doar Dumnezeu ne invredniceste sa ne impartasim. Este erezie sa spui ca Nu sunt vrednic. Sa cer vrednicie, adica sa fiu harnic.
Mai spune ca unii se imbolnavesc pentru ca se impartasesc cu nevrednicie.
Cei care s-au impartasit nevrednici, aceea primesc moartea sau boala pentru a nu fi osanditi.
Putem folosim neputinta ca sa ne apropiem de Domnul. Puterea Mea se desavarseste in slabiciune. Acea slabiciune poate fi izvor de pacat sau loc de intalnire cu Domnul. Ma bucur in slabiciuni, in defaimari, in nevoi, in prigoniri.
Ramanem cu indemnul sa ne cercetam.
Oglinda in care sa ne privim este Imnul dragostei de la Corinteni 13

De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
Dragostea îndelung rabdă;
dragostea este binevoitoare,
dragostea nu pizmuieşte,
nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă,
nu caută ale sale,
nu se aprinde de mânie,
nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată.

Il rog pe Domnul sa vina in durerea si neputinta noastra si sa transforme in iubirea Lui.
Asa o sa traim bucuria ca nu suntem Potire care nu folosesc Harul Impartasaniei.

Poti sa nu mai faci pacatul indurand durerea care premerge lui. Pacatul e ca un drog care ma ajuta sa nu mai simt acel gol al neputintei si durerii mele. Doar ca prin pacat golul devine si mai mare si voi face pacate din ce in ce mai mari. Inainte a pune mana pe pahar , de a tipa ma rog sa indur durerea si greul chemand pe Domnul in ce simt.

199. Inteligenta duhovniceasca

22 nov 2012 Ai copil - Inteligenta Duhovniceasca - M Siluana Vlad from Cristina Sturzu on Vimeo.