76. Taina sufletului celuilalt se cunoaste prin împărtăsire

Spicuiri din conferinţă:

... avem nevoie de trezirea capacităţii noastre de cunoaştere prin rugăciune

***

... ca să înţeleagă cineva taina Sfintei Treimi trebuie să-şi răstignească mintea

***

.... Taina sufletului celuilalt se cunoaşte prin împărtăşire...

 ***

Cum adică nu sunt persoane oamenii care nu se botează?

Individul îşi simte fiinţa ca pe ceva ce-i aparţine.

... În starea omului nebotezat, noi trăim ca indivizi. Eu nu pot să simt viaţa celuilalt, nu pot să-l trăiesc pe celălalt, eu nu sunt în comuniune cu nimeni. Eu sunt în relaţie cu cine-mi face bine şi rup relaţia cu cine-mi face rău, m-apropii de cine-mi place şi fug de cine nu-mi place, pentru că asta dobândim în viaţa de individ.

Prin botez, se reface legătura cu Dumnezeu. Din nou intră harul lui Dumnezeu, energia necreată în mintea omului. Şi intrăm în comuniune cu Dumnezeu. Suntem în comuniune cu Dumnezeu.  Şi, de câte ori trăim realmente comuniunea cu Dumnezeu suntem în comuniune şi cu ceilalţi. Dar avem libertatea să trăim individual, să nu facem asta. Deci eu, Îl am pe Dumnezeu în mine, Îl am pe Duhul Sfânt în mine, dar eu trăiesc conform deprinderii mele de a fi individ. Alegând asta, trăiesc individual: am casa mea, părerea mea... credinţa mea... totul este al meu, în scopul confortului meu şi de interes personal.

Misiunea individului e să se conserve, să supravieţuiască.

***

... Îngerul păzitor nu face lucruri care să fie împotriva voinţei mele, împotriva voii mele. El are o prezenţă iubitoare care mă invită să nu fac un lucru. Pentru că făcând un lucru, vine după el alt lucru. Când îmi vine un gând de judecată, el îmi dă putere să nu primesc eu gândul şi să nu judec eu, el nu mă apără (opreşte de la a face). Numai pe copii îi apără.

Cum să profităm de ajutorul îngerului păzitor?

... Păcatul de bază al omului este autonomia: „eu pot”

... Putem să profităm de ajutorul îngerului primindu-l, deschizându-ne acestui ajutor. Este o atenţie... Dacă suntem atenţi, tot timpul avem aşa, o adiere fină care ne spune ce-i bine: „nu zice asta”, „nu fă asta”, „nu pleca acum”... dar e delicată şi fără presiune: acestea sunt şoaptele îngerului şi dacă noi am fi atenţi la lăuntrul nostru, am sesiza aceste şoapte ale îngerului care nu sunt cuvinte, ci înţelesuri, deşi ca nişte comenzi clare. Spre deosebire de şoapta îngerului, care e delicată, a diavolului este obsedantă. Îl cunoaştem pe îngerul rău prin faptul că nu putem să scăpăm de gând. Şi îl cunoaştem pe cel bun că de abia auzim această şoaptă.

Cum mă apără îngerul, având în vedere că el nu are acces la trupul meu, să-mi pună degetul pe sinapsă, ca să nu mai gândesc rău. El poate, cu energia lui, să acţioneze în energia mea şi eu să fac lucrul ăla. El îmi dă mie un plus de energie cu care mă ajută.

***

... Când suntem pe aceeaşi lungime de undă cerebrală, ghicim gândul celuilalt, unii chiar văd, prin telepatie, dacă suntem pe aceeaşi lungime duhovnicească - din prima înţeleg ce spune părintele, dacă avem o preţuire personală, din empatie, din dragoste, din comuniune voi fi pe aceeaşi lungime de undă. Nu acelaşi lucru se întâmplă atunci când suntem separaţi şi fiecare vibrează pe frecvenţa lui... de aceea soluţia este să iubim, şi numai iubind cunoaştem. De aceea, soluţia este să ne rugăm, pentru că rugându-ne, ne curăţim mintea şi intrăm în relaţie cu îngerul şi ne mărim puterile cu oferta lui, cu puterile lui, cu energiile lui.

***

Cum ar trebui să realizăm dezvoltarea personală?

1. Prin conştientizarea egoismului. Acceptarea gândului că sunt bolnav, că nu-s liber, trezirea din automatisme...

2. Descoperirea locului unde se face „tratament”...

Lucrând poruncile, activez în mine energiile dumnezeieşti.

Numai mintea se împotriveşte. Pentru că ţine minte chia şi răul care ţi s-a făcut, dar nu te mai doare...

3. Lucrarea vindecării, starea de menţinere a libertăţii prin faptele bune...

4. Îndumnezeirea

... Cea mai urgentă lucrare pentru dezvoltarea personală e iertarea celor care ne-au făcut rău

 ***

Avem două dimensiuni: una a lui Dumnezeu şi e nevoie să i-o dăm lui Dumnezeu şi una a noastră, pe care e nevoie să ne-o însuşim ca să i-o dăm lui Dumnezeu... Noi ne luptăm greşit; ne luptăm cu noi înşine. Descoperim o patimă şi sărim la noi, or asta e o luptă greşită, pentru că nu sunt eu responsabil pentru ce am dobândit, ci pentru ce fac cu asta. Dacă le dăm sau nu lui Dumnezeu să le vindece, să le îndumnezeiască. Dacă încercăm noi înşine să ne vindecăm, devenim mai răi.