20. Cine e copilul interior? Dar umbra?

Și copilul interior și umbra ești tu, sunt eu, suntem noi, fiecare dintre noi și toți laolaltă. 
Fiecare om, fiecare „eu”, are o istorie, un „roman” al vieții sale pe care și-l scrie cumva singur „prelucrând” datele existențiale. Nu evenimentele scriu istoria, ci felul în care le trăim și le interpretăm noi. Fiecare copil își țese, din percepțiile și emoțiile evenimentelor din viața timpurie, o poveste, un „scenariu”, care să-i asigure starea de bine pe care o cere firea din adâncul ei cel de necontrolat din exterior. Dumnezeu ne-a „urzit” din iubire și pe un „rost” de iubire pentru a fi capabili, pe măsură ce creștem cu trupul și cu duhul, să ne bucurăm de El, de comuniunea intimă cu El, Cel Ce Este Iubire, și de lumea creată ca dar pentru desfătarea noastră duhovnicească și trupească. Lumea, spune un Părinte, este iubirea lui Dumnezeu pentru om, făcută văzută, bună și frumoasă!
Omul, însă, a căzut din această stare, alegând să privească lucrurile doar la suprafața lor sensibilă, fără să le mai vadă „rațiunile” dumnezeiești și fără să mai simtă prezența lui Dumnezeu prin ele. Prin cădere, omul n-a mai socotit ca bine desfătarea duhovnicească și ca rău lipsa bunurilor spirituale, ci s-a obișnuit să se centreze pe viața trupească și doar pe aspectul material al lumii. Astfel, bun pentru el a devenit ceea ce produce plăcere pentru simțirea trupului și rău ceea ce produce durere. Așadar, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, plăcerea și durerea au apărut prin pervertirea puterilor sufletului prin care omul era menit să caute bunurile duhovnicești și să evite pierderea lor. Aceste puteri sunt pofta, sau dorirea, pentru căutarea celor bune, și iuțimea, sau mânia, pentru păzire lor. După cădere, energia acestor puteri s-a revărsat cu totul în simțirea trupească.
Acum, tu, Copila mea, și oricare alt copil, de îndată ce ai apărut pe lume, adică încă de la zămislire, ai învățat să percepi ca bun tot ce-ți produce plăcere și ca rău tot ce-ți produce durere. Și, cea mai puternică stare de bine a fost iubirea-contopire-intimitate dintre tine și mama ta atât în burtica ei cât și în brațele ei pe când te alăpta. Această intimitate devine „modelul” nostru lăuntric de bine pe care îl căutăm instinctiv toată viața, singurul care seamănă cât de cât dorinței chipului lui Dumnezeu înscris în noi. Atunci când părinții noștri trupești ne cresc în Biserică, adică în iubirea lui Dumnezeu, devenită iarăși accesibilă omului întreg, trup și suflet, trăim conform chipului și începem procesul devenirii întru asemănare. Așa descoperim că iubirea și intimitatea absolută după care tânjim o aflăm numai la Dumnezeu și învățăm de la părinți, prin iubirea lor slujitoare, cum s-o dobândim. Dacă nu avem asemenea părinți vom trăi, unii mai devreme și mai dramatic, alții mai târziu și mai puțin traumatizant, durerea neputinței de a fi iubiți așa cum suntem, însoțită de dorința de a face „ceva”, chiar „orice” pentru a obține „până la urmă”, de la singurii „dumnezei” pe care îi cunoaștem, Mama și Tata, iubirea, aprecierea și intimitatea după care suntem însetați din fire.
Când sărmanii noștri părinți nu știu și nu pot să-L aibă și să ni-L ofere pe Dumnezeu ca iubire, pentru că nu-L au ca Izvor al iubirii lor, noi renunțăm să mai fim cum ne îndeamnă firea și devenim, învățăm să fim, fie așa cum credem că le place lor, fie invers. Dar orice alegere am face, ea va fi determinată tot de atitudinea lor. Așa, copilul lăuntric este tot ce am ucis în noi înșine, și tot ce am pus în loc pentru a face și a simți ce credeam că ne-ar face iubiți de Mama și de Tata. Iar umbra este ca o fantomă a copilului ucis care revine, mereu și mereu, sub orice formă poate, cerând împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu înscrise în adâncul ființei sale. E o fantomă vie, îmbrăcată în zdrențele tuturor spaimelor și durerilor neascultate și nemângâiate de nimeni... Copilul interior și-a scris povestea în creierul „emoțional” și în emisfera noastră stângă și, tot ce trăim, ca adulți, e cenzurat de acești gardieni ai „romanului vieții noastre”! Când vezi un bărbat, de exemplu, mintea irațională, subconștientă, emoțională, scanează ce percepi și prelucrează cu o viteză de douăzeci de milioane de stimuli exteriori și interiori pe secundă, pe când mintea conștientă, rațională, doar cu patru zeci de stimuli în aceeași secundă. Astfel încât, tu, vei alege comportamentul învățat care să-ți asigure „succesul”, adică ascultarea de drama „romanului”, insensibilă la dorințele tale conștiente din prezent. Mintea conștientă va mai avea de făcut doar o lucrarea „intelectuală” străduindu-se să integreze evenimentul în logica romanului. Aici, de multe ori, e nevoită chiar să denatureze „realitatea” cât dorește, numai ca acel eveniment să pară logic, să capete un înțeles care să nu contrazică povestea romanului. Dacă această minte conștientă, analitică, nu înțelege ceva, emite semnale de neliniște și toată ființa intră într-o alertă pe care o simțim ca anxietate sau angoasă și nu se liniștește până nu „rezolvă” conflictul.
Aici se află și șansa noastră! Mai devreme sau mai târziu, vine vremea, mai ales când necazurile și durerea ne „înmoaie inima”, în care nici un răspuns din categoria celor care ne îndemnă să credem că: „asta-i viața”, „așa am fost eu blestemat”, „așa mi-e scris” nu mai este valabil pentru conștiința care s-a tot lărgit și adâncit prin interogare și cunoaștere de sine. Ca urmare, toate „metodele de liniștire” bazate pe plăcerea senzuală (plăcerea fiind un anxiolitic „natural”), își pierd credibilitatea în fața judecății conștiinței și intrăm în criză (crisis = judecată) existențială. Adică suntem chemați la ceas de judecată și de alegere a unei ieșiri din modul vechi de a fi. Acum, putem alege fie să ne „sinucidem” adâncindu-ne în dependențe autodistrugătoare, fie înnebunim construind explicații delirante, fie ne oprim și cunoaștem că Dumnezeu este Dumnezeu și că-I pasă de noi. (MS)