Apoi, și e foarte important, ai nevoie să-L aduci pe Domnul în viața ta cea reală, concretă, de fiecare clipă! Pentru asta, când te gândești la Domnul să nu „faci abstracție” nici de ceea ce faci, nici de ce simți în acel moment. Să nu fugi din realitatea pe care o trăiești, chiar dacă nu este sau nu pare bună din perspectiva dorului tău de Dumnezeu! Să-L chemi pe Domnul în tine, în cel ce ești în acea clipă! Altfel, între tine și El se va așeza bariera gândurilor tale referitoare la cum „ar trebui să fii ca să vină Domnul”!
Vezi tu, Om drag, în tine e un dor mare care se lovește de neputința ta de a manifesta în relațiile tale ceea ce trăiești în adâncul și în dorul tău! Așa suntem toți oamenii înainte de a îndrăzni să lucrăm cu harul lui Dumnezeu porunca pocăinței.
Când conștientizezi că nu poți trăi așa cum tânjește dorul tău de Domnul, ce simți?
Dacă te vei culpabiliza, vei căuta „explicații”, scuze, sau soluții „în afara ta” și vei deznădăjdui! Ca să nu cazi în deznădejde e nevoie doar să accepți că nu poți! Când vei conștientiza profund că nu poți să faci ceea ce dorești mai bun și mai înalt în adâncul tău, vei simți o mare durere. Să nu fugi de ea, să o trăiești, pentru că ea, această durere, este începutul pocăinței. Atunci vei striga la Domnul că nu poți și că El poate și să te ajute! Să vină la tine și să facă El ce nu poți tu, după cum a făgăduit!
Așadar, să fii cât mai atent la cele pe care le faci și le trăiești când te silești să asculți de poruncile Domnului și să accepți durerea de a nu putea să le faci după cum ți-ai dori și să ceri, atunci, în acel moment dureros, ajutor de la Domnul „ținând mintea în iad”, adică fiind mereu conștient de durerea pe care o simți din cauza acestei neputințe! Acestă durere e ceea ce numesc Părinții „străpungerea inimii” și calea bucuriei în Domnul! (M.S.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu