183. Când vorbim cu noi însine, ne asemănăm cu sarpele care-si mănâncă singur coada!

E o minune că un om, rob al spaimelor, dorinţelor şi căutărilor de tot felul, ispitit de deznădejdea pe care vrăjmaşul ne-o oferă ca pe "singura soluţie!", să ia pur şi simplu decizia de a nu mai întreba "de ce?" şi de a căuta să facă voia lui Dumnezeu.
Poate că vă va fi de ajutor acum pe cale un cuvânt al unui sfânt din secolul trecut. Pornind de la definiţia Rugăciunii ca vorbire a omului cu Dumnezeu, el învăţa că o formă uşoară de rugăciune este conversaţia permanentă cu Dumnezeu, renunţarea la "a gândi" în favoarea lui "a vorbi cu Dumnezeu". E aceeaşi "tehnică" pe care o primim şi de la părintele Rafail care ne învaţă să-I arătăm în fiecare clipă lui Dumnezeu exact ce este în noi şi, în mintea noastră, în inima noastră, tot, tot...
Această expunere onestă în faţa privirii lui Dumnezeu va lucra, la început, fără ca noi să simţim ceva special, pentru că va lucra cu duhul nostru, cu partea sufletului la care nu avem acces din cauza agitaţiei psihismului nostru înnebunit de realitatea zilei. Acolo va lucra această rugăciune, în acel ascuns al nostru şi viaţa ni se va schimba! Când vorbim cu noi înşine, ne asemănăm, spune sfântul, cu şarpele care-şi mănâncă singur coada! Or, prin simplul efort de a ne arăta lui Dumnezeu cu toate ale noastre, fără ascundere şi fără eforturi de cosmetizare, ne smulgem pur şi simplu din acest cerc vicios al egoului în care, mulţi dintre noi nu mai putem respira...
O, dacă am alege să ne confesăm mereu doar lui Dumnezeu! Am fi ca Fericitul Augustin care s-a confesat lui Dumnezeu, spune Părintele, şi nu ca Jean-Jacques Rousseau care s-a confesat doar sieşi!
Să ne mutăm cu toate ale noastre în această Rugăciune simplă şi Domnul nu va întârzia să ni se facă cunoscut ca Prieten! (MS)