209. E păcat să ne închipuim cum vrea Dumnezeu să fie viata noastră

Marea nedumerire a multor căutători de Dumnezeu sună cam aşa: „Oare, cum ar trebui să fiu sau să devin ca să mă iubească și să mă ajute Dumnezeu?!” Dar nimeni nu primește nici un răspuns la această întrebare pentru că e pusă nimănui. 
Ca să aflăm răspunsul avem nevoie să renunțăm la această „perspectivă inversă” și să-L lăsăm să ne găsească El pe noi, așa cum suntem noi, aici și acum. 
Și de-îndată ce ne lăsăm găsiți primim putere să credem în El și să lucrăm poruncile Lui. Moarte curată! Da, curată, față de moartea murdară suportată în întunericul cel din afara Lui!


Dar și aici apar multe piedici: 

1. orgoliul egoului care avea toate strategiile de supraviețuire și de „îndulcire” în orice condiții, 
2. râvna păguboasă îndreptată pe o „cunoaștere de sine” psiho-filozofică, 
3. renunțarea iresponsabilă la voia proprie de dragul unei ascultări care nu e în Duhul Bisericii și, mai ales, 
4. urmărirea unor „rezultate” care nu sunt decât măști ale dorințelor alungate din pietism...

E păcat să ne închipuim cum vrea Dumnezeu să fie viața noastră. Ca să vedem și să cunoaștem această voie a lui Dumnezeu avem de făcut un singur lucru, acel lucru pe care îl făgăduim când spunem „Ție, Doamne!” la chemarea din Sfânta Liturghie: „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră, Lui Hristos Dumnezeu să o dăm”! (MS)