Când cineva ne cere un sfat sau ne cere să spunem ce știm, ne rugăm, mintea activă se luminează și oferim din cămările memoriei cele necesare. Acolo avem depozitată învățătura, după legile firii care a zidit sinapsele necesare. Numai că, aceste cămări ale memoriei au și sinapse vechi, bătrâne cât noi, în care ne-am depozitat tot ce am crezut că ne va fi necesar la nevoie pentru a controla binele și răul, pentru a fugi de durere și a căuta plăcerea. Și noi, mintea conștientă, nu avem acces acolo. Acolo lucrează un „pilot automat” căruia i-am încredințat puterea și conducerea înainte de a ne fi hotărât să ne luăm crucea și să-L urmăm pe Domnul. Ca urmare, putem trăi și vorbi duhovnicește atâta vreme cât suntem conștienți și gândim după învățătura dobândită. Dar de îndată ce apare o situație în care simțim, sau ni se pare, că viața ne este pusă în primejdie (uneori doar confortul, principiile, valorile sau dreptatea noastră) trecem pe pilotul automat care „știe mai bine” ca noi ce e de făcut. El știe pentru că are „școala vieții”, pentru că are depozite de experiențe pe care le păstrează mintea pasivă, mintea care îndură și nu poate lua inițiative.
De aceea avem nevoie să murim ca să fim vii. Avem nevoie să învățăm să murim trecând prin, înfruntând spaima cerințelor minții robite de știința formată din interpretarea experiențelor de viață ca bune sau rele în funcție de confortul și siguranța de moment pe care ni le oferă.
Și această moarte se numește în Biserică asceză, știința curățirii inimii, a minții celei din adânc.
Numai Dumnezeu poate înlocui „pilotul automat” și toată lucrarea noastră constă în a-i face loc lui Dumnezeu și lucrării Sale în noi. (MS)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu