115. La sfânta Liturghie este activată în noi preotia universală

Continuare spicuiri din cuvântul postat aici.

Despre rugăciune

Rugăciunea „Doamne Iisuse...” este o rugăciune care lucrează în mai multe etape

1. Mai întâi, este rugăciunea Numelui, în etapa în care suntem încă pătimaşi; nu lucrăm patimile, dar cădem în ele; uneori cădem cu gândul, alunecăm chiar şi cu fapta - dar e cădere, nu-i lucrare – în momentul în care omul se întoarce la Dumnezeu şi zice „Doamne, fără Tine nu pot să nu fac rău; nu pot să fac binele pe care îl doresc”, în momentul acesta noi primim rugăciunea „Doamne Iisuse...” Cât eu sunt încă conştient de păcătoşenia mea, este foarte greu să mă rog pentru celălalt.

2. Apoi, este numită rugăciunea minţii, când eu încep să fac deosebirea dintre mintea lucrătoare în lumea aceasta şi mintea lucrătoare cu Dumnezeu. Când încetează gândurile  şi toată mintea se adună în jurul cuvintelor "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul"

3. Apoi apare străpungerea inimii şi Părinţii vorbesc despre un „gârlici”, o spărtură, nu în inima de carne, ci în inima duhovnicească – aceea este rugăciunea inimii.

Liturghia de după Liturghie nu mai e a preotului, ci a credinciosului.

La Sf. Liturghie – care este viaţa noastră şi viaţa Bisericii şi singura cale de mântuire pentru noi - se întâmplă minunea că noi suntem transformaţi: pâinea şi vinul, în Trupul şi Sângele Mântuitorului, iar noi, credincioşii, în co-liturghisitori – este activată în noi preoţia universală, adică acea capacitatea a omului de a se oferi pe sine şi pe toate ale sale lui Dumnezeu ca să le sfinţească.

Când ne daţi drumul „cu pace să ieşim” ne trimiteţi preoţi în lume. Toţi participanţii la Sf. Liturghie devin preoţi în lume. Ce fac eu în lume cu asta: „ale mele se transformă în ale sale”. Liturghia după liturghie este practic rugăciunea inimii. Prin Sfintele Taine, omenescul se transformă în divino-uman: Liturghia pe care o practic eu după liturghie e să transform păcătosul în sfânt. Nu mă puteţi pune pe Sfântul Altar sau la spovedanie să mă transformaţi în sfânt. Asta nu se face în taina Spovedaniei. Acolo eu vă dau păcatele mele, durerea sufletului meu, pe care le daţi lui Dumnezeu şi-mi oferiţi iertarea pe care o dă Dumnezeu şi mă ajutaţi să mă curăţ şi mă umpleţi de har ca eu să mă transform în sfânt.

Nimeni nu transformă pe păcătos în sfânt decât Dumnezeu, la ofranda omului, iar liturghia de după Liturghie este lucrarea de oferire a mea ca păcătoasă lui Dumnezeu ca să mă transforme în sfânt.

De ce să nu spunem „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii”?

Nu pot să spun niciodată „miluieşte-ne pe noi, păcătoşii”. N-am dreptul să vă consider păcătoşi. Asta e judecată, pentru că s-ar putea ca aici să fie un sfânt. Eu pot să spun că ce ai făcut e un păcat, dar nu pot să te fac păcătos.  Numai despre mine pot spune că sunt păcătos.  Această trăire ca păcătos aduce harul pocăinţei în mine şi trăind pocăinţa până în adânc se întâmplă o minune: Descopăr că sunt una cu toţi oamenii. Şi atunci când spun „pe mine”, de fapt, spun pe mine Omul, spun pe mine, toţi oamenii.

Când sunt într-un grup însă zic „miluieşte-ne pe noi”.

În clipa în care vorbeşti cu cineva şi el vorbeşte şi tu taci, rugăciunea vine la tine „miluieşte-mă pe mine păcătosul” . Nu mai spui „miluieşte-ne pe noi”. Nu pot să mă rog pentru noi amândoi când vorbeşti tu, pentru că nu ţi-aş face loc, ci spun „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, ca eu să pot să renunţ la mine, să mă deschid, să-l primesc şi să-l aud pe celălalt. Căci dacă eu nu mă deschid atunci lui Dumnezeu, celălalt nu intră în mine. După aceea, dacă are nevoie de mine, mă rog pentru el „miluieşte-l pe cutare”.

Dar şi referitor la „Doamne, miluieşte-l pe cutare”: Cea mai puternică rugăciune pt mine în relaţie cu cei cu care lucrez este „Doamne binecuvintează-l pe cutare”, nu „Doamne, miluieşte-l pe cutare”,  deoarece oamenii care pătimesc (necazuri) şi ne solicită ajutorul fac şi păcate şi vin cu un duh încărcat de patimile lor, de anumite duhuri la care, rugându-te mai mult, devii mai sensibil. Şi dacă vine cineva care are duhuri foarte puternice, simţi asta şi nu poţi să zici „Doamne miluieşte pe cutare” că n-ai atât de putere să te baţi cu duhurile care-l chinuie pe cel din faţa ta (dacă nu eşti preot*). Eu, spre exemplu, n-am putere să lupt cu acele duhuri. Şi atunci zic „Doamne binecuvintează”. „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc” (Mt. 5, 44). Omul acela nu-mi face rău, dar duhurile care-l atacă pe el mă atacă pe mine. Dacă zic „miluieşte-l pe el”, mă aşez în poziţie superioară şi diavolul mă dărâmă. Dar dacă mă smeresc şi zic „Doamne binecuvintează-l”, această rugăciune are multă putere.

Şi când mă rog pentru toată lumea, zic „miluieşte-ne pe noi şi pe toată lumea ta” (de la Sf. Siluan). Dar noi să ne rugăm şi „pe mine păcătosul”, pentru că dacă te rogi doar pentru lume, dracul aduce un duh de mândrie care-mi spune „o, mă rog pentru lume!”.

______________________

* Preoţii au altă putere şi altfel de rugăciune şi două lucrări. Ei se roagă pe de o parte ca păstori, pentru fiecare credincios din parohie, pe numele lui. Apoi, se roagă pentru ei înşişi, spunând „miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Ei au mare nevoie de a se ocupa şi de rugăciunea asta. Această rugăciune face parte din „igiena personală”. Când fac rugăciunea asta, nu sunt egoist, ci îi va fi mai uşor fratelui meu să se întâlnească cu mine. Când mă unesc cu mine în adâncul meu, mă unesc şi cu ceilalţi.