130. Serile Talpalari, 21 feb 2012 (1)

Primul subiect al conferinţei porneşte de la vizionarea filmului Fard



Spicuiri

Ce ne-ar plăcea nouă ca răutatea să vină ca un fard pus de cineva din afară! Ne-ar plăcea nouă ca antenele, cipurile ori tehnologia să fie responsabile pentru răutate! Nu. Taina răului este mare de tot! Filmul seamănă cu ce facem noi când explicăm ce ni s-a întâmplat: "el m-a bătut", "şeful nu mă place"... Dacă nu înţelegem că noi suntem liberi chiar în cele mai cumplite situaţii şi că avem posibilitatea de a ne întoarce la Dumnezeu... Dar noi de ce greşim? De ajungem să credem că răul e exterior?! Pentru că avem înainte o altă erezie. Cauza acestei erezii (de a crede că răul e exterior) este alta. E credinţa că noi am putea chipurile să facem ceva bun. Pentru că noi ne închipuim că putem face ceva bun, după ce ne străduim - pentru că tot omul doreşte să facă binele şi nimeni nu face răul aşa, de dragul răului, să fie temeinic convins că răul ăla e un lucru rău, ci el are o motivaţie bună: face dreptate, se răzbună, îndreaptă nişte lucruri, luptă cumva împotriva unei răutăţi mai mari decât a sa şi până la urmă poate să fie şi ceva bun... Şi vine din această iluzie a noastră că noi am putea face ceva bun. Ăsta e păcatul, asta e mândria. Noi nu suntem răi ca Lucifer. Dar suntem amăgiţi, de el, care ne sugerează că noi putem să mâncăm corcoduşe şi să fim ca Dumnezeu. Numai să gustăm! Şi când vedem că nu putem să facem nimic bun, ne supărăm pe noi, pe Dumnezeu şi începem să dăm vina pe exterior, de la diavol, pe răutatea lumii, care se întrupează sub tot felul de forme (masonerie, comunism etc), reale toate, pentru că în aceste detaşamente de lucrători ai răului sunt oameni care lucrează răul! Ei nu sunt răi, dar lucrează răul. Şi avem nevoie să ne dăm seama că atâta timp cât nu suntem cu Dumnezeu noi nu putem să facem decât rău - îmi fac mie rău - şi apoi, pentru a supravieţui mustrărilor de conştiinţă, care e ochiul lui Dumnezeu din mine care mă priveşte cu drag şi cu blândeţe şi-mi spune "ce faci, amărâto..." - iar eu nu suport asta şi spun: păi celălalt mi-a făcut, sau "ce, pe celălalt nu-l vezi, pe el de ce nu-l cerţi?"  şi în felul acesta noi fugim şi fugim de de înnoirea minţii, de înnoirea vieţii noastre.
Şi vom mai vedea multe lucruri!
Cei care urâm răul, putem chiar să ne înregimentăm într-o armată a "celor buni" şi să pornim să-i distrugem pe "cei răi".  Şi vom face răul, pentru că - spun părinţii - răul nu există decât în momentul facerii.
***
Totuşi, filmul ne atrage atenţia în mod expres că primim sugestii străine de credinţa noastră (ortodoxă). Omul crede că este victima tehnicii. Dar nu e aşa. Tehnica este victima noastră. Tehnica e darul lui Dumnezeu în momentul în care noi suntem deja căzuţi. E un dar al creativităţii. Tehnica nu e rea, ci felul în care o folosim. Atacul împotriva noastră e acela de a ne sugera că există ceva rău. Dar nu există nimic rău. Nici sexualitatea, nici mâncarea, nici chimicalele, nici otrava... noi le folosim rău! Felul în care eu le folosesc.
Gândul de a da vina pe ceva sau cineva ne scoate pe noi din responsabilitate. Dar eu sunt responsabil  că le fac, că le folosesc, că nu mă interesez cât de rele sunt, cât de rău e efectul lor asupra mea!

***
Omul, oricât de rău ar cădea, niciodată, cât e în viaţă, nu e iremediabil căzut.Pentru că lumea întreagă e ţinută de Dumnezeu. Dumnezeu o ţine în iubirea Lui şi în grija Lui toată lumea... Noi având libertate pornim spre bine sau spre rău. Putem să facem ce zice Dumnezeu şi El ne menţine în această facere şi ne hrăneşte dacă noi cerem lucrarea Lui, ori putem să facem invers decât zice El şi Dumnezeu ne menţine în lucrarea asta prin pronia Lui, dar nu ne sprijină. Ceea ce spunem noi că Dumnezeu îngăduie, nu e o inactivitate, cum zicem noi "lasă-l să vadă"... El merge cu noi în direcţia păcatului (el este cu mine atunci când beau şi pătimeşte în firea Lui suferinţa creierului meu) şi niciodată nu voi pieri de tot cât sunt în viaţă, cât mai am voinţa să merg spre bine, adică după Dumnezeu sau spre rău. De aceea e o copilărie să spun că Dumnezeu nu mă iartă. E o mândrie, de fapt eu nu vreau să mă iert. Şi când voi înţelege asta, îmi va fi mai uşor să-i iert pe ceilalţi.
Când înţelegi ce minune se întâmplă cu tine când te întorci de la rău spre bine, nu poţi să nu doreşti fiecăruia să se întoarcă. Şi mai ales celui care ţi-a făcut rău.

„Doamne, vindecă Tu durerea pe care am făcut-o eu celorlalţi!” Umblând noi cu Dumnezeu în durerile tuturor celor pe care i-am rănit noi, imposibil să nu-ţi doreşti măcar o secundă să repari răul pe care l-ai făcut şi atunci înţelegi că nu poţi, că nu se mai poate, şi atunci rugăciunea devine atât de puternică, încât îţi doreşti să existe un Dumnezeu care să vindece durerile pe care le-ai făcut. Şi ce simplu e să le ierţi celor pe care ţi-au rănit. Pentru că dacă n-am puterea să scot durerea pe care ţi-am făcut-o, am puterea să scot durerea pe care mi-ai făcut-o.
De aceea nu există deznădejde, de aceea deznădejdea e un păcat. Pentru că e atât de simplu! Este un orgoliu, o sugestie care ne spune că nu se poate sau că nu ne iartă Dumnezeu.

Avem o stare mintală, sufletească în care ne îndrăgostim de o plăcere de a fi nevrednici. Există o etapă în care vedem că suntem nevrednici. Când ajungem la asta, avem un orgoliu al pedepsirii de sine, o mândrie prin care dorim să ne pedepsim pe noi pentru că suntem aşa cum suntem. O mândrie întoarsă, un egoism... Dacă nu-s bun, măcar sunt rău! Pur şi simplu, ca să pot să mă justific în faţa mea ca să rămân în această stare... Spre exemplu, eu nu mă apropii de Potir pentru că nu sunt vrednic. În clipa în care am văzut că nu sunt vrednic, ce fac? Caut să mă îndrept. Dar asta e mândrie. De ce m-aş spovedi, de ce m-aş ruga? Ca să mă curăţ de păcate? Nu! Ci ca să mă învrednicească Dumnezeu, ca să mă cureţe Dumnezeu. Este lucrarea Lui, nu a mea.
Avem nevoie să înţelegem că Dumnezeu e cu noi de la facerea lumii şi n-o să ne părăsească niciodată. El ne iubeşte necondiţionat. Dar iubirea este comuniune, este comunicare. Există un iubit şi iubitor. Dacă există numai iubitorul şi iubiţii sunt morţi, n-avem ce face. Morţii sufleteşti nu vor. Deci aici e taina. Să înţelegem că Dumnezeu e cu noi, cu tot cosmosul şi tot ce a făcut El se împărtăşeşte de Dumnezeu. Nu numai făpturile pe care le-a făcut Dumnezeu. Toate se împărtăşesc de lucrarea lui Dumnezeu de aducere în existenţă. Şi fierul, apa, materia neînsufleţită se împărtăşeşte de lucrarea lui Dumnezeu de ţinere în existenţă. Pentru că altfel nu s-ar sfinţi apa.
Apoi, este o lucrare a lui Dumnezeu care e dătătoare de viaţă - şi se împărtăşesc din ea plantele, animalele, oamenii, îngerii
Apoi, este o lucrare a lui Dumnezeu dătătoare de înţelepciune, - oamenilor, îngerilor
Apoi, este o lucrare a lui Dumnezeu care îndumnezeieşte - asta e pentru cine vrea, e "desert"

Lumea creată e un fel de trup lărgit al omului.

***
Transcriere partea a 2-a a conferinţei aici