131. Dumnezeu nu ne cere decât să ne dăm seama că e cu noi - Serile Talpalari, 21 feb 2012 (2)

Continuarea transcrierii Serilor Talpalari din 21 feb 2012
Partea I a transcrierii şi conferinţa audio aici.

Omul cade întotdeauna prin înşelare. Şi toate ereziile au pornit de la această neînţelegere a lui Dumnezeu şi a lumii. De la faptul că omul n-a vrut să-şi smerească mintea şi să accepte revelaţia şi să dobânească cunoaşterea de la Duhul Sfânt. În clipa în care a vrut să înţeleagă cu mintea raţională ceea ce este de înţeles cu mintea contemplativă. Odată ce nu poate să primească nişte adevăruri ale revelaţiei nu poate să meargă mai departe. Drama din lumea catolică şi protestantă vine din faptul că n-a putut să înţeleagă lucrările necreate ale lui Dumnezeu.

Ce înseamnă să fii ortodox? Înseamnă să crezi că Dumnezeu lucrează cu lumea Lui şi cu noi şi cu fiecare în parte printr-o energie, printr-o lucrare necreată, care se numeşte Har,  care este una singură - lucrarea lui Dumnezeu - dar care se împarte, se distribuie fiecăruia după receptivitate. Piatra e ţinută de Dumnezeu prin lucrarea lui Dumnezeu necreată, pisica, la fel. Noi, oamenii, la fel, doar că avem în plus faţă de animale, chemarea de a ne îndumnezei.
Dacă nu credem în această energie necreată nu avem cum să nu ajungem protestanţi. Putem să facem şi semnul Crucii. Putem să facem orice, dacă nu cred că în clipa în care mi-am făcut Sfânta Cruce puterea lui Dumnezeu s-a activat în mine, Dumnezeu este în mine, în inima mea, este în mine pentru că L-am mâncat dimineaţă, dar dacă nu cred, eu Îl ţin acolo şi spun "las' că fac eu". Spun Părinţii că ne putem duce în fundul iadului - care nu-i un loc, e o stare - plini de Sfânta Împărtăşanie.
Sfânta împărtăşanie nu lucrează magic, nu ne transformă magic; noi trebuie să lucrăm cu acest Har pe care l-am primit. Noi lucrăm şi ca să ne pregătim să-L primim, dar şi ca să-L punem apoi în lucrare. Ca în loc să folosesc doar energiile mele bio-raţionale, să le folosesc cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu merg, cu Dumnezeu poftesc. Dumnezeu nu-mi ia capacitatea de a pofti. Ce să facă cu mine moartă, fără dorire?!
Dacă nu credem în această lucrare şi nu înţelegem taina acestei lucrări, devenim şi noi protestanţi. Ei cred că omul a fost mântuit de Dumnezeu şi că unii sunt mântuiţi şi unii nu. Şi cum se recunosc? pentru că fac cum a făcut Hristos. Şi omul îl are ca model pe Hristos ca să-şi arate lui că e mântuit, că e ales. Iar dacă fură, e pentru că n-a fost "ales". Şi protestanţii fac foarte multe fapte bune în numele lui Hristos. Ca să dovedească că sunt mântuiţi. Şi citesc, şi se roagă şi dovedesc că sunt mântuiţi. Deci nici vorbă de această demnitate a omului, de această tensiune lucrătoare a omului, de a lucra împreună cu Dumnezeu, primindu-l, primind harul Lui.
Şi iată că sunt unii total necredincioşi, unii dedaţi unor credinţe satanice... ce se va întâmpla cu ei? se duc în iad?! şi noi, ce facem? Ne mântuim noi, iar ei se duc în iad?! Nu e atât de simplu! Ascultăm noi rugăciunile de la Sfânta Liturghie? Auzim noi cum îşi dă viaţa Mântuitorul şi cum ne lipim noi de moartea şi Învierea Lui pentru învierea lumii? cum ne rugăm noi? Deci noi avem datoria să ne rugăm pentru toată lumea, pentru toţi oamenii şi fiind noi una în Hristos, fiind noi trupul acela al lui Hristos care S-a dat pentru viaţa lumii. Nu cunoaştem noi profunzimea lucrării noastre de rugăciune. Dar în clipa în care spun că acela nu se mântuieşte, am ieşit din Biserica Ortodoxă. Eu mărturisesc cum spune Dumnezeu că ne mântuim, mă doare că face lucrul care-l pune în pericol şi-i spun că lucrul ăsta e periculos şi-şi pune mântuirea în pericol, dar eu nu ştiu că nu se întoarce. Aşa trebuie să gândim ca să nu cădem în ispita de a fi fariseu.
***
Frica de Dumnezeu
Aşa cum avem atâta nesimţire (de copii răsfăţaţi), să avem şi îndrăzneala cea bună, să ne gândim, să ne trezim şi să zicem "da, dar nu-i mai bine să ne bucurăm împreună?"
Dacă citim cuvântul "Duceţi-vă de la mine!" şi ni-l adresăm nouă, se naşte în noi o frică care nu e frica de câini. Avem nevoie să ne întoarcem şi să spunem "iartă-mă!" "primeşte-mă!". Acum, dacă mă uit în interiorul meu, nu este ceva pentru care aş merita să-mi spună "du-te de la mine!"? şi dacă e, şi văd acum, acum să fac mişcarea asta de întoarcere: "da, Doamne, vrednică sunt de focul iadului, vrednică sunt de întunericul cel mai dinafară, iartă-mă!" "Miluieşte-mă, Doamne!". Dar e dureros, crapă inima în noi şi atunci ne uităm şi noi la cei din jur şi spunem "dar uite, celălalt e mai rău ca mine, las că-i bine!" sau "dar ce? dar el nu?" şi astea sunt porţile iadului: comparaţia şi justificarea prin acuzare. Şi nu putem să renunţăm la ele, pentru că e greu. Dar putem să cerem iertare. Şi asta este pocăinţa.
*
Să nu uităm aceste mişcări ale sufletului - cât pot, să zic "Doamne, nu mă lăsa să fac rău!" şi chiar dacă am început să fac răul, tot să mă rog, că nu ştiu cum lucrează Domnul şi mă scapă. Ai făcut păcatul? "Doamne iartă-mă!"
Dar noi, nu! ne aşezăm pe scaunul de judecată şi credem că asta-i judecata şi spunem "nu meriţi!". Dar judecata nu e asta. Judecata e să spun "sunt vrednică de iad". Cea mai mare smerenie e să spun "da, merit asta", dar,  "Doamne, miluieşte-mă!" "iartă-mă!"
Pentru că sunt mulţi oameni care spun "sunt atât de rău, sunt o secătură" şi acceptă şi de la alţii să le spună, dar nu spun "iartă-mă"
E o boală a sufletului şi e greu, dar să nu deznădăjduim şi să nu încetăm să cerem iertare.
Putem plânge cu partea aceea din sufletul meu care simte durerea. Dar noi acoperim acea parte şi o ascultăm pe cea care se revoltă, care învinovăţeşte pe alţii
***
Cum să luptăm cu frica?
Există frică psihologică, care la un capăt e sănătoasă şi la un capăt e bolnavă.
Capătul sănătos e ca, atunci când frica e rezonabilă, să iei măsuri raţionale. Să nu crezi că ţie nu poate să ţi se întâmple. Să foloseşti măsuri inteligente pentru a evita pericolele de care ţi-e frică.
Frica patologică se vindecă prin vindecarea sufletului de patimi. Frica exagerată, vine din patimi. Stările de anxietatea pot veni de la faptul că trăieşti invers decât ar vrea sufletul tău. Sufletul ar vrea curăţie, pace, dar eu nu accept, ci mă uit la filme de groază etc. Acestea se pot rezolva prin spovedanie şi canon.
Frica patologică mai gravă are nevoie de specialist. Dar lucrurile sunt foarte delicate, pentru că uneori alergăm prea repede la specialist şi luăm prea repede pastile, alte ori nu mergem deloc.

Vindecarea propriu-zisă vine de a a mă aşeza în frica cea bună. Deci, mi-e frică că vine antihrist. Ei, frica să fie că vine Domnul şi eu nu sunt acolo, nu sunt pregătit. Important pentru mine e nu să-mi fie frică de ce-o să-mi facă alţii, ci să-mi fie frică de slăbiciunea mea de a mă îndepărta de Dumnezeu.
Şi pentru asta mă exersez. Părinţii insistă foarte mult pe lupta ascetică, care care este exersarea lucrării bune. Mă exersez în situaţii uşor de făcut, în care în loc să mă las stăpânit de sentimentele mele Îl chem pe Dumnezeu.

Apoi, avem nevoie să înţelegem că orice ni s-ar întâmpla e îngăduit de Dumnezeu, care ne iubeşte. Şi unde-o să ne ducem după ce ni se va întâmpla? La Dumnezeu! Unde sunt când mi se întâmplă? În mâna lui Dumnezeu. Problema e: sunt conştient că sunt în mâna lui Dumnezeu sau cred că nu sunt? L-am uitat pe Dumnezeu? Sau mi-l amintesc? Asta e taina. Deci, dacă în timp ce mor de frică sunt cu mintea la Dumnezeu, e o moarte frumoasă. Dar dacă nu mi-e frică şi-s cu mintea în altă parte, e o viaţă moartă.
Deci, tot timpul să mutăm din planul psihologic în planul duhovnicesc. Dumnezeu nu ne cere decât să ne dăm seama că e cu noi. Iar acest lucru nu se face decât prin amintire. Îmi amitesc că e cu noi. Prin pomenirea Lui "Doamne, miluieşte-mă!". Prin lucrarea voii Lui. Prin folosirea evenimenteor ca locuri de întâlnire specială. Dar orice loc este un loc de întâlnire cu Dumnezeu. Şi atunci nu vom mai fi speriaţi de reguli, regulamente... Dar să fim cu gândul la El. Când suntem cu gândul la Dumnezeu, năzbâtiile se întâmplă într-o limită binecuvântată. Ca a unui copil, care face o chestie, dar nu ţi-e greu să-l ierţi.
Sigur, se poate întâmpla şi să greşeşti, să cazi. Dar întoarcerea se face uşor, pentru că eşti smerit. Nu eşti mândru. Dacă eşti mândru, spui "mă urăsc, mă dispreţuieşti". Dacă eşti smerit, zici "Doamne iartă-mă, iar am căzut, sunt nesimţită". Să nu ne mirăm că am făcut răul acela, ci să devenim conştienţi că nu l-am chemat destul şi nu ne-am străduit să fim cu mintea la El. Nu te strădui să nu faci lucrul!
***
Responsabilitatea noastră e legată de ceea ce poate fi controlat. Când ţi-e frică, simţi lucruri, care sunt nevinovate. Dar ce gândeşti poate fi vinovat sau nevinovat. Dacă atunci când ţi-e frică spui "Doamne, ce să fac?" "doctore, părinte, ce să fac?" - în loc să te ascunzi de mândrie, acestea sunt bune. Dar dacă primeşti gânduri "am să mor" "nimeni nu mă iubeşte", acestea sunt rele. Şi eu nu pot să biruiesc frica, ci frica mă va birui pe mine. Pentru că firea mea nu mă biruieşte, nu se luptă cu mine. Firea mea vrea binele. Ci se luptă cu mine gândurile răutăţii care intră prin gândurile mele. Şi ca să fiu sigur că nu intră niciun drac în mine ca să mă sugestioneze către rău, trebuie să închid uşile gândirii, să nu mai primesc gândurile. Pentru că în starea de tulburare emoţională suntem vulnerabili la gânduri. Ca să putem face asta, avem nevoie să ne fixăm atenţia pe simţire. Ce simt? Crampe la stomac. Intru pe simţire şi zic "Doamne miluieşte-mă" cu atenţia pe crampă şi nu pe gândul rău. Deci oferim această simţire lui Dumnezeu. Ia simţirea că mori şi dă-i-o Lui. Şi nu primi gândul "am să mor". Şi nici gândul că nu vreau să mă gândesc.
Pofta pe care o simţi, oricât de puternică, dacă o priveşti în partea ei senzitivă şi i-o dai lui Dumnezeu ai biruit. Dacă o primeşti în partea cognitivă, te-a biruit. pentru că pe acolo intră dracul. "Dar eu nu pot", "dar eu niciodată" etc.
Majoritatea oamenilor chinuiţi de dependenţe, cred că nu gândesc, cred că pofta e atât de mare, încât nu mai gândesc. Eroare. Există gând. Şi pe acolo suntem biruiţi. Cât ar fi de scurte şi încâlcite.
Şi în plus, există o filosofie a păcatului pe care-l fac. Dedesubt e un strat de convingeri, o dogmă a păcatului: că eu sunt nefericit şi asta mă mângâie, că sunt tensionat şi asta mă uşurează, că am fost abuzat când eram mic... lucruri reale. Care, într-adevăr m-au şubrezit, dar întreţinerea acestor gânduri mă fac să nu ajung la Dumnezeu. Nu duc "prescura".
Orice vibrează în sufletul nostru să îl duc lui Dumnezeu atunci. Nu putem din prima. Dar nu se pune. Dumnezeu nu numără căderile. Până ce vom pricepe acest mecanism nu vom birui, pentru că noi biruim numai când oferim acea poftă, pentru că aceea e partea cu care pot să simt bucuria. Pentru că aceeaşi energie o folosesc pentru a simţi bucuria, dacă e transformată. E ca şi cum aş folosi aceeaşi mână şi pentru păcat şi pentru mângâiere.