vineri, 20 aprilie 2012

147. Un fel de a fi care schimbă relatiile dacă nu uităm de El

Când conștientizezi pentru prima oară că nu ești doar „eu”, ci și „tu” pentru celălalt eu, totul se schimbă! Dar la început amețești cumva. Din relațiile care erau centrate pe „eu” nu mai rămâne mare lucru, deși cădem mereu și mereu și în forme mereu mai subtile de ego-ism!
Tu, Cr. a mea, nu ești eu, ci tu, dar eu sunt, în clipa asta, tu-ul tău. Eu simt, știu cine vorbește cu mine și „dispar” puțin ca eu și mă simt tu-ul cu care vorbești tu, pe care îl cauți tu, de care te bucuri, sau care te doare... Eu sunt aceea... Nu sunt așa cum mă vezi tu, dar sunt acel tu pe care tu pui determinațiile respective și eu vreau să port acea povară cu drag și răbdare, chiar și când îmi pierd răbdarea, dar vreau și accept și te primesc în sufletul meu ca tu și ca eu al tău...
Nu e un joc de cuvinte, ci un fel de a fi care schimbă relațiile dacă nu uităm de El, Cel ce ne iubește până a deveni și Tu și El pentru fiecare dintre noi! (MS)

146. Sunt lucruri pe care le putem vedea doar în oglindă

Un mai mare și mai adânc înțeles al seminarului: să aduni toate piesele, fără să le judeci sau să le disprețuiești și să le așezi în povestea mântuirii tale. 
Ca să nu pierzi multă vreme și să nu riști să nu recunoști „piesele”, e mai bine să nu sapi sau să scormonești în tine, în ceea ce numești gunoi, ci doar să accepți ce ți se oferă, ce vine la vedere și, mai ales, ce vezi la ceilalți. 
Adică ce vezi oglindindu-se în cei de lângă tine. Sunt lucruri pe care le putem vedea doar în oglindă. Și dacă pentru cele ale trupului folosim oglinda materială, fie cea din baie, fie un aparat de văzut cele de dincolo de piele, pentru cele sufletești îl avem pe cel din fața noastră. Nu vom vedea la el decât ce refuzăm să vedem la noi, fie rău, fie bine. (MS)

145. Domnul nu ne făgăduieste împlinirea nevoilor, ci eliberarea de ele

În mai adâncul din tine, dincolo de toate dorințele tale și dincolo de nevoile care le generează, e o altă dorință. Un al Dor! Doar că, deocamdată, îl poți sesiza doar ca pe un mare gol de care te temi și pe care tot încerci să-l ocolești, să-l uiți sau să-l umpli cu „altceva-uri”. Așa a înflorit industria de surogate... Așa ajung oamenii să sufere de bulimie sau de anorexie... Așa ajung dependent de plăceri distrugătoare...
Ce poți face acum?  Să revii la tine și să te vezi că ești un vas, de lut e adevărat, dar vas capabil să cuprindă Necuprinsul! E un vas care nu poate fi umplut decât de Dumnezeu, de prezența Lui. Dar ca să poți îndura această Întâlnire ai nevoie să înfrunți adâncimile infinite ale lăuntrului tău, să renunți la laturile între care încă încerci să te ascunzi de frică. Va fi amețitor, dar vei trăi și mai profund Întâlnirea care deja te mângâie și te hrănește. Acum a venit vremea să ieși din „cubul” siguranței de sine sau al fricii cu care deja te-ai familiarizat și cu care chiar te poți identifica, și să te arunci în „brațele părintești” ale Domnului cu toată foamea ta de împlinire a nevoilor și nu cu nevoile în sine. C
um ai auzit și văzut în Sfânta Liturghie, Domnul nu ne făgăduiește împlinirea nevoilor, ci eliberarea de ele. Noi am căzut în nevoi. Înainte de cădere nu aveam nici o nevoie pentru că eram plini de Darul și darurile lui Dumnezeu. Acum, cerem și așteptăm să ne „scape din toată nevoia” ca să devenim iarăși „plini” de El prin Cel ce „toate le plinește” (le umple).  Numai așa ne vom putea împărtăși de toate desfătările pământești și cerești pregătite nouă de Domnul Cel iubitor de oameni.  
Așadar, să iei fiecare dorință pe care o simți, fiecare nevoie care te presează dinlăuntru sau din afară și să le oferi Domnului spunându-I: „Doamne, ia asta de la mine și dă-mi să caut mai întâi Împărăția Ta!” .
Sau: „Doamne, condu-mă Tu în cămara de nuntă a sufletului meu ca să mă odihnesc în Tine de tot zbuciumul numărării și măsurării exterioare!” .
Sau așa cum îți va șopti inima ta în care, deja, Duhul strigă cu suspine: „Ava, Părinte!” (MS)

144. Orice căutare este o expresie a inimii si a mintii omului autonom

Noi nu-L putem nici măcar căuta pe Dumnezeu, darămite să-L aflăm! Asta e frământarea și credința altor confesiuni și religii. Noi, ortodocșii, suntem sau devenim ortodocși, abia în ceasul în care ne lepădăm de căutare și ne smerim mintea căutătoare. Orice căutare este o expresie a inimii și a minții omului autonom (adică omului care-și este sieși lege). Așa ne lăsăm găsiți de El, Calea noastră, Adevărul nostru și Viața noastră. 
Ce avem nevoie să căutăm și să regăsim este acel tărâm ascuns al minții celei din adânc, a minții care ne e dată ca să-L vedem și să-L cunoaștem. De aceea avem nevoie să ne curățim de păcate și de patimi. Și, de aceea, ori de câte ori ne vedem și ne simțim păcatul în fața Lui, punem un nou și bun început! (MS)

miercuri, 18 aprilie 2012

143. Nimic nu stim în 'a fi', noi stim numai în 'a face'

E sănătos să te temi, dar să pui și teama în fața Domnului. Să-I spui, înainte de sesiune și de rugăciune cât ești de fragil și ușor de înșelat și să-L rogi să aibă grijă de tine. Dacă vei continua să te lepezi de rolurile tale (și de grijile lor) în rugăciune, chiar rugăciunea te va învăța să mergi mai departe.
Nu știm să mergem, să stăm, să tăcem. Nimic nu știm în a fi, noi știm numai în a face, sau mai bine spus în a ne lăsa făcuți de „lumea aceasta”... Dar iată că acolo, în dimensiunea minții în care ai intrat prin rugăciune și binecuvântare, acolo putem fi în fața Domnului, în prezența Lui.
Nu te teme decât de păcat. De înșelare ne apără Domnul dacă fugim de păcatul slavei deșarte și ne smerim cum ne va învăța Însuși Domnul în fiecare clipă.
Nu uita, rugăciunea ne învață și să ne rugăm și să fim în fața Domnului și în voia Lui.
Dacă după ce ieși de acolo tânjești după întoarcere dar și simți dragoste și compasiune pentru toți și pentru toate, e semn că nu e înșelare. Înșelarea e însoțită de gânduri de slavă, de dispreț pentru ceilalți, de nerăbdare în slujirile rolurilor noastre.
Încet, încet, aceste roluri se vor curăți de partea lor pătimașă și vor deveni slujire curată în numele Domnului. Atunci, diferența dintre eul slujitor și eul „esență” sau contemplativ nu va mai fi ca o ruptură, ci ca un prag pe care îl putem trece în ambele direcții după rânduiala zilei. Dar până atunci mai avem de suferit silindu-ne să învățăm lepădare de lume și trecerea prin calea ce strâmtă a sfintelor Porunci. (MS)

luni, 9 aprilie 2012

142. Părinţi, copii şi logica iubirii

Maica Siluana, 5 aprilie 2012

141. Lupta nu e atât de grea cum ni se prezintă

Noi, oamenii așezați în fața Omului din icoană, așteptăm de la El să ne îndeplinească nevoi ce nu ne pot fi împlinite decât de oameni, de semenii noștri. Acest Om este Dumnezeu și ne oferă Harul Lui dumnezeiesc, dumnezeirea Lui ca să ne umplem și noi omenitatea cu ea și, astfel, să ne împlinim nevoile omenești. Acest Om Dumnezeu nu ne poate oferi energii create, energiile „pur omenești” prin care ne consolăm noi în cadrele „dobitocești” ale căderii. Când începem să ne lepădăm de păcat, de patimile care ne dădeau iluzia unei existențe vii, rămânem cumva într-un gol până învățăm să ne lărgim inima și mintea după Duhul Lui. În această perioadă avem nevoie de o hotărâre fermă și silire pentru a beneficia de întărirea care ne vine prin asceză. Și, vom descoperi că lupta nu e atât de grea cum ni se prezintă. Doar să avem acea minte înnoită care ne ajută atât să acceptăm că fără Domnul nu putem face nimic, cât și faptul că nici El nu face ce are de făcut dacă nu-I cerem, dacă nu-L primim... Da, El ne cunoaște nevoile, dar nu vrea să ne transforme în iarbă care are nevoie de lumină... (MS)