169. Despre crucea omului şi Crucea Domnului

Serile Talpalari din 11 septembrie 2012
Spicuiri din conferinţă

• Dacă omenirea încă mai suferă e pentru că nu ne îndurăm să-I dăm păcatul. 
• Păcatul e o boală şi în această condiţie de boală, nevoile firii funcţionează ca păcat şi orice facem, chiar şi faptele bune, sunt păcat. 
•  Dacă respect legile firii voi fi judecat după legile firii. 
• Atunci când păcătuim şi nu mai simţim, e pentru că ne-am îngroşat sufleteşte şi credem că nu ne doare. 
• Harul face ca tu să fii preţios ca persoană, nu ca somatic, ca cineva care îmi prestează un serviciu, îmi împlineşte o nevoie. În păcat dispărem ca persoană. Celălalt devine obiect de satisfacţie. 
• Primul aspect al crucii omului e răstignirea patimii, a acelei porniri de a ne apăra de moarte, de a supravieţui. Crucea e moarte şi înviere, durere şi bucurie în acelaşi timp. 
• Ce putem face pentru un om care e afară? E să-l agăţăm prin ce "are" - bucurie sau durere. Problema nu e că ne doare, ci unde ne ducem cu durerea. Mântuitorul lucrează acolo unde suntem noi. El vine şi transformă acest acum în veşnicie. 
• Ruşinea produce o mişcare a sufletului care se numeşte ascundere. 

1. Dinamica ascunderii trece mai întâi prin negare - neg că am făcut un păcat;
2. apoi, uitare - în timp, am uitat că am făcut păcatul;
3. după aceea urmează acuzarea - încep să-i acuz pe ceilalţi de păcatul respectiv
4. în cele din urmă, se ajunge la proiecţie - proiectez pe ceilalţi păcatul ascuns.

• Perseverarea într-un acelaşi păcat, deşi mi-e ruşine, este pentru ca să-mi aduc aminte şi să lucrez la vindecarea acelei zone.
• Când ajungem la ruşine suntem deja fiinţe spirituale. Ruşinea e legată de "a fi". Ea îmi spune că mă doare când văd că nu sunt cel care sunt chemat să fiu.
• Ruşinea are la un capăt mândria, iar la celălalt capăt bucuria. Vindecarea se face exact în acel loc în care mi-a fost ruşine, în care am păcătuit.

43. Numai in lumina harului te vezi fara sa te judeci!

Atunci și acolo vei simți durerea inimii, străpungerea ei. Vezi cât de învârtoșată este inima omului când strigă: „niciodată nu voi face asemenea fapte...” și câtă durere trăim când avem, primim revelația că și noi facem și că suntem capabili de orice! În această durere se naște și crește omul nou conștient din noi. El e născut, e viu prin Sfintele Taine ale Bisericii, dar e ca paralizat. Nu poate face nimic pentru că a învățat să judece, să acuze și să se scuze în loc să ceară milă și putere de la Domnul Care ne spune: „Fără Mine nu puteți face nimic!”
Acum învățăm să iertăm înțelegând că neputința celor care ne-au rănit a fost la fel de mare, de fapt e aceeași cu neputința noastră de a face binele pe care îl dorim.
Acum învățăm că „dacă am fi fost noi în locul lor” am fi făcut la fel dacă trăiam fără Dumnezeu Viu în noi și în faptele nostre.
Acum învățăm să nu mai credem că suntem vinovați pentru că am făcut ceva rău, ci pentru că ne-am închipuit și ne-am străduit să facem singuri ceva bun!
Acum învățăm să ascultăm, să fim atenți la glasul conștiinței și să nu-l mai înăbușim cu plângerea de milă, revărsarea resentimentelor asupra celor nevinovați din jurul nostru, autoculpabilizarea nevrotică, violentă, adicții, negare...
Fiind atenți și onești cu noi vom simți rușinea și durerea și le vom primi, le vom trăi și vom cunoaște ceea ce numesc Părinții străpungerea inimii. Și pe acolo vom intra în Bucuria Domnului, în bucuria pe care nimeni și nimic nu o va mai lua de la noi. Și vom trăi în ea pentru că orice am face rău vom ști și vom mărturisi că am făcut pentru că am uitat că nu suntem doar neputincioși, ci și iubiți fără de măsură de Cel Ce toate le poate și degrabă vom alerga la mila Lui! (MS)