265. Mintea noastră are o casă a ei

Este Dumnezeu. Ea e acasă atunci când e unită cu Dumnezeu prin harul Lui. Atunci gândurile care se nasc din ea vor fi în armonie cu mintea și pline de prezența bunătății lui Dumnezeu. Dar mintea noastră e liberă, adică tu ești liberă și îți poți duce mintea în toate direcțiile, ea fiind contaminată atunci de fel de fel de informații de la cele diavolești până la cele dobitocești și gândurile vor fi la fel. Dar, în adâncul ei, mintea te va mustra pentru că adâncul ei este conștiința - și slavă Domnului că în tine încă lucrează. (MS)

254. Inima sau mintea?

Photo by Nathan Dumlao on Unsplash

Atunci când inima ne îndreaptă spre o cale, iar mintea ne îndreaptă spre alta, ce ar fi bine să ascultăm - inima sau mintea?
Pe Domnul! Că și inima, și mintea sunt bolnăvioare, da? Inima, când e curată, trebuie neapărat ascultată. Așa că, pune mâna și curățește-ți inima! Până atunci, îl ascultăm pe Domnul. Sunt însă intuiții ale inimii pe care merită să le ascultăm, dar cu rugăciune. Că nu știi ce zace în inimă!

237. Ajută-i Doamne, pe toți copiii Tăi ca să fie cuminți pentru a avea mintea cu Tine, în Tine!

Dragii mei cei mulți care vă întrebați!
Da, poate că vă sunt datoare un cuvânt legat de „situația asta cu Rafaela”!
Îl rog pe Domnul Milei să mă lumineze, să-mi dea cuvinte articulate prin care să pot scoate din mine câte ceva din înțelesurile care acum mi se revarsă în inimă și în minte, dar ca durere. E o durere plină, plină de înțelesuri și de sens. E o dimensiune a durerii pe care încă nu am cunoscut-o. E o „crăpare de durere” pe care n-am mai trăit-o și de la care primesc o lumină încă nezărită până acum. Numai că nu găsesc cuvinte să vă vorbesc despre ele pentru că nu se ridică, sau nu coboară la nivelul gândului. Orice încercare de formulare în cuvinte se cristalizează în „Doamne Iisuse Hristoase… Când sunt împreună cu măicuțele mele (sau cu cei din jur) primesc împreună cu ele puterea rostirii cuvintelor necesare comuniunii noastre. Cuvinte de toate felurile, după necesitate, pentru că viața e o taină fără de sfârșit și ne cere s-o trăim.
Mulțumim, Doamne!

Cum a îngăduit, Domnul?
Cu durere și dragoste!
Boala și moartea Rafaelei n-au fost pedepse pentru felul ei de viață, ci daruri pe care, cu adevărat, mintea-rațiune a omului nu le poate înțelege. Dar mintea cea de dincolo de rațiune le poate primi și trăi. Cereți de la Domnul să vă deschidă ușa acelei minți și veți înțelege și veți primi totul cu pace și recunoștință. Și cu durere. Fără durere nu ne putem naște la acea nouă viață și la acea nouă înțelegere.
Da, Domnul ne-a ascuns boala Rafaelei până a fost prea târziu ca să se vindece, dar nu prea târziu că să fie loc de întâlnire mai fierbinte, mai viu, mai profund cu El și cu noi.
Rafaela a învățat, în scurta ei viață de călugăr, să fie ascultătoare și, din ascultare, a primit fără întrebări darul vieții pe care a trăit-o din plin, și la bine și la rău, cu Domnul! Și a gustat din bucuria pe care nu o poate lua nimeni de la noi! Și acum, nădăjduim, că a intrat deplin în locașurile Acelei Bucurii!
Chiar și Rafaela ne-a ascuns boala ca să fie mai mult cu noi și să ne arate iubirea ei.
Ne-a zâmbit înainte de a fi acoperită cu veșmintele călugărești pentru înmormântare și, apoi, s-a grăbit să asculte porunca întoarcerii în țărâna din care venim cu trupul. S-a lepădat astfel și de ultima posibilitate de a se mândri! A biruit astfel, cu mila Domnului, și acest cel mai mare și mai de temut vrăjmaș al nostru! Că moartea nu mai era pentru ea un vrăjmaș, ci ușă de trecere la odihna cea făgăduită. Deja zăbovise, de dragul nostru dincolo de puterile ce-i mai rămăseseră.
Da, Domnul are gânduri diferite de ale noastre, dar „planurile Lui” sunt aceleași cu ale noastre. Noi, în ascunsul nostru, lucrăm toată viața la „planul” Lui de a ne mântui și de a intra în Împărăția bucuriei celei veșnice, în ciuda împotrivirii omului vechi! Doar că este o lucrare de mare taină a inimii noastre; o lucrare de care mintea-rațiune, lipită cu totul de planul supraviețuirii, nu poate și nici nu vrea să știe mai nimic. E o taină care se cere trăită și păstrată în tăcere și rugăciune.
Deschide, Doamne, ochii inimii noastre ca să vadă cele nevăzute sau măcar să credem celor ce au văzut și ne-au luminat cu învățătura lor!
Ajută-i Doamne, pe toți copiii Tăi ca să fie cuminți pentru a avea mintea cu Tine, în Tine și nu pentru vreo răsplată din cele pieritoare!
Vă mulțumesc și vă îmbrățișez cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana

230. Cine ne desparte de Dumnezeu?

Foarte de folos...

161. Să facem distinctia între a te accepta asa cum esti si a fi „cum îti vine”

Ceea ce „ne vine” să facem și să spunem nu suntem noi înșine, ci reacții automate născute din impulsuri inconștiente ale firii și scheme de comportament și simțire, la fel de inconștiente, prin care am învățat să fugim de ce nu ne palce și să căutăm ce ne face plăcere, sau credem că ne-ar aduce o plăcere. A accepta aceste conținuturi ale minții automate, înseamnă a avea o atitudine conștientă față de prezența lor și față de neputința noastră de a ne elibera de ele altfel decât făcându-le pe plac. Așadar, le acceptăm dar nu le aplicăm, ci le oferim Domnului ca să ne scape El de ele, ca să ne vindece acel adânc din care țâșnesc. Altfel, nu avem de ales decât să fim mai departe robii lor, sau să le negăm, să le refulăm iarăși în spatele cortinei de responsabilitate și să le lăsăm să facă pui și să ne atace când ne e lumea mai dragă.
Prinderea gândului și a pornirii încă din „fașă”, e o adevărată luptă duhovnicească. Și chiar dacă acești vrăjmași casnici ai noștri apucă să ne rănească înainte ca noi să-i oferim Domnului sau să lucrăm cu harul pe care ni-l dă ca răspuns, important este că noi acceptăm că ăștia suntem noi acum, dar că nu asta suntem chemați să fim, ci să devenim așa cum ne va ajuta Domnul cu mila Lui.
Iubirea e împărtășire și, în acest sens, primul lucru pe care îl avem de împărtășit Domnului, este credința noastră în iubirea Lui mântuitoare, iar al doilea: păcatul nostru pe care să-l ridice de la noi așa cum a făgăduit.
Asta e iubirea Lui! Și cu această iubire ne cere și nouă să ne iubim unii pe alții! Când vom iubi cu iubirea Lui vom lua și noi asupra noastră păcatul celuilalt ca să-l oferim Domnului de îndată ce-i vom cunoaște nemărginita iubire și dorință de a ne ierta toate și de a ne vindeca. (MS)

156. Momentul ispitei este chiar locul în care vine Vindecătorul si ne scoate din acel iad vindecându-ne puterea sufletului bolnavă

Dacă năvălește în trupul tău tulburarea poftei, să o cuprinzi cu atenția și să o oferi Domnului ca pe o jertfă cerându-I să te vindece. Ai să descoperi că una e tulburarea simțurilor și alta e lucrarea gândului și a imaginii și că ai timp și putere să le desparţi. 
Nu te poţi împotrivi simţirii, dar te poți împotrivi imaginii și gândului dacă orientezi acea puterea a minții către Dumnezeu. Compară, te rog, acea tulburare cu o durere, cu un junghi foarte dureros și fă din acea durere „substanța”, „carnea” rugăciunii. Să ceri vindecarea rănii în chiar momentul în care te doare! Nu primi nici un gând, nici de aprobare, nici de judecare, ci oferă ce simți Domnului și cere vindecare.
Vrăjmașul îl robește pe om mai ales făcându-L să creadă că poate să lupte singur cu ispita ca apoi să-l împingă în deznădejde din cauza neputinței pe care o descoperă și pentru care se simte vinovat. Or, adevărul este că omul nu este vinovat că e neputincios în faţa ispitelor, fie ele de la trup, sau de la lume, sau de la diavol, pentru că această neputință e chiar boala firii ca urmare a căderii primilor oameni. Iată ce ne învață sfântul Maxim Mărturisitorul despre asta: „Două păcate s-au săvârșit întru protopărinții noștri prin încălcarea poruncii dumnezeiești: unul vrednic de osândă și unul care nu poate fi osândit având drept cauză pe cel vrednic de osândă. Cel dintâi este rezultatul hotărârii libere care a lepădat binele, iar cel de al doilea este al firii care a lepădat, fără să vrea, din pricina hotărârii libere, nemurirea.”!
Dar noi, suntem responsabili de ce vom face cu neputința firii. O vom accepta ca pe un dat ontologic și ne vom resemna ciugulind plăcerile cel ucigătoare de suflet? Sau o vom oferi Domnului spre vindecare prețuind și cinstind astfel sfânta Lui Jertfă mântuitoare?
Tu alegi!
Rugăciunile ne sunt de folos pentru a ne așeza în legătură vie cu Domnul ca să primim puterea Lui în tot ceasul și în tot locul. Apoi mai avem de învățat că acel moment al ispitei este chiar locul în care vine Vindecătorul și ne scoate din acel iad vindecându-ne puterea sufletului bolnavă.
De asemenea, să cauţi și la părinții, bunicii și rudele plecate de la noi și vezi dacă n-au făcut păcate mari în această direcție și să fi murit fără pocăință. Dacă da, să ai grijă de sufletele lor cerând iertarea lor dar și despărțindu-te de ei în sensul de a nu le fi „fidel” în această direcție, cum se întâmplă cu mulţi urmași neștiutori și lipsiți de ajutorul Bisericii.
De mare ajutor îţi va fi și să faci curățenie în mintea și inima ta prin Spovedanie, Rugăciune, Împărtăşanie, iertarea celor ce ţi-au greșit sau învățat la rele, sau te-au dus în ispită, când erai prea mic pentru a putea alege drept... (MS)

144. Orice căutare este o expresie a inimii si a mintii omului autonom

Noi nu-L putem nici măcar căuta pe Dumnezeu, darămite să-L aflăm! Asta e frământarea și credința altor confesiuni și religii. Noi, ortodocșii, suntem sau devenim ortodocși, abia în ceasul în care ne lepădăm de căutare și ne smerim mintea căutătoare. Orice căutare este o expresie a inimii și a minții omului autonom (adică omului care-și este sieși lege). Așa ne lăsăm găsiți de El, Calea noastră, Adevărul nostru și Viața noastră. 
Ce avem nevoie să căutăm și să regăsim este acel tărâm ascuns al minții celei din adânc, a minții care ne e dată ca să-L vedem și să-L cunoaștem. De aceea avem nevoie să ne curățim de păcate și de patimi. Și, de aceea, ori de câte ori ne vedem și ne simțim păcatul în fața Lui, punem un nou și bun început! (MS)

141. Lupta nu e atât de grea cum ni se prezintă

Noi, oamenii așezați în fața Omului din icoană, așteptăm de la El să ne îndeplinească nevoi ce nu ne pot fi împlinite decât de oameni, de semenii noștri. Acest Om este Dumnezeu și ne oferă Harul Lui dumnezeiesc, dumnezeirea Lui ca să ne umplem și noi omenitatea cu ea și, astfel, să ne împlinim nevoile omenești. Acest Om Dumnezeu nu ne poate oferi energii create, energiile „pur omenești” prin care ne consolăm noi în cadrele „dobitocești” ale căderii. Când începem să ne lepădăm de păcat, de patimile care ne dădeau iluzia unei existențe vii, rămânem cumva într-un gol până învățăm să ne lărgim inima și mintea după Duhul Lui. În această perioadă avem nevoie de o hotărâre fermă și silire pentru a beneficia de întărirea care ne vine prin asceză. Și, vom descoperi că lupta nu e atât de grea cum ni se prezintă. Doar să avem acea minte înnoită care ne ajută atât să acceptăm că fără Domnul nu putem face nimic, cât și faptul că nici El nu face ce are de făcut dacă nu-I cerem, dacă nu-L primim... Da, El ne cunoaște nevoile, dar nu vrea să ne transforme în iarbă care are nevoie de lumină... (MS)

110. Durerea acceptată si trăită atent în fata lui Dumnezeu e altceva decât ceea ce numim noi durere

Acum aș vrea să dăm puțină atenție fricii care ne împiedică să „rezistăm” vechilor scheme. Aici ai sesizat cu multă finețe materia fricii ca energie. Când învățăm să lucrăm cu harul și să credem în Dumnezeu ca Persoană prezentă și gata să se implice în viața noastră dacă Îl primim, credința, ca putere cunoscătoare a sufletului anihilează, având cumva aceeași bază „energetică” imaginația. Nu ne mai temem de ce ne imaginăm noi că s-ar putea întâmpla, pentru că acum credem că Dumnezeu e cu noi și că ce ni se întâmplă e altfel când suntem cu El. Și deja avem dovezi că Prezența și ajutorul Lui nu înseamnă neapărat, deși poate însemna și asta, că evenimentele nu vor mai fi dureroase. Sau că nu vom mai avea necazuri... Atunci ne rămâne teama că nu putem trăi durerea inerentă evenimentelor neplăcute. Aici avem nevoie de atenție la durere și la punerea ei în fața lui Dumnezeu. 
Durerea acceptată și trăită atent în fața lui Dumnezeu pe care Îl invocăm cu credință, e altceva decât ceea ce numim noi durere. 
În plus, ceea ce vom trăi va fi real, pe când ceea ce ne temem că vom trăi e imaginar. Din păcate, când ne doare ceva, mai ales dacă depășește gradul de toleranță pe care-l avem, nu mai suntem atenți la durere și la mesajul ei, ci alunecăm în deznădejde, împotrivire, care sunt stări sufletești alimentate de imaginar și de credințele iraționale izvorâte din vechile scheme. Și reluăm ciclul suferinței de care doream să ne eliberăm.
Remediul, așadar, este atenția în prezența harului, trezvia duhovnicească: ne străduim să rămânem prezenți în ceea ce simțim și oferim asta lui Dumnezeu. Unim cumva mintea, prin lucrarea atenției, cu inima care simte în „carnea” ei și dorește în afectivitatea sa. Avem nevoie acum să nu cenzurăm nimic, să nu lăsăm rațiunea să acuze sau să scuze, pentru că e bolnavă datorită îndelungatei sale ruperi de lucrarea harului. Acum, ea, e invitată să fie martorul tăcut al intervenției lui Dumnezeu, cu harul său, în viața mea. Încet, încet va învăța și ea să intre în armonie cu voia lui Dumnezeu și va învăța să slujească lucrarea duhului numită discernământ.
Primul semn al vindecării sale va fi dispariția nevoii de a înțelege de ce și renunțarea la producerea de răspunsuri explicative satisfăcătoare pentru ego. Ruptă de inimă și de duh, rațiunea ne obligă să ne explicăm tot ce ni se întâmplă sau se întâmplă pe lume. Altfel nu are liniște. Acum va descoperi că pacea inimii ca dar al Duhului Sfânt este ce căuta de fapt și se va converti. (MS)

107. Mintea noastră e mult mai adâncă decât acea vânzoleală a celor câteva sinapse aprinse

Adevăratul război este în noi, între poftirile minţii şi poftele inimii, de exemplu.  Mintea noastră e mult mai adâncă decât acea vânzoleală a celor câteva sinapse aprinse! Gândurile noastre sunt doar o activitatea a minţii noastre. Şi nici măcar nu sunt toate ale minţii noastre. Unele vin de la alte surse! Apoi, inima noastră e mult mai adâncă decât acele câteva dorinţe arzătoare şi sentimente sfâşietore pe care le trăim mai mult sub presiunea surescitării exterioare. În plus, aceste două dimensiuni ale fiinţei noastre, nu sunt depline decât atunci când se unesc. Iar unirea lor se cere făcută după ordinea dumnezeiască şi nu la întâmplare şi nici aşa cum "ne vine"! Nouă "ne vine", de exemplu, să ne înălţăm mereu şi mereu şi gândul şi inima! Să gândim înalt, să simţim elevat, să fim sus! Dar Dumnezeu ne dă o altă ordine: El coboară la noi şi ne învaţă să fim şi noi "smeriţi cu inima"! Duhul Său Cel Sfânt ne învaţă să ne coborâm mintea în inimă... Pentru asta e nevoie de o întreagă artă şi ştiinţă! (MS)

105. Dumnezeu ne arată toate, cu o conditie: să primim darul Lui - Duhul Sfânt

Serile Talpalari, 24 ian 2012 - despre om


Din gândurile serii:
poate fi descărcat, câteva zile, de aici:

Click pe linkul de mai jos sau click dreapta + save as

http://dl.transfer.ro/transfer_ro-24jan-884f72fde2fb11ee.zip   (105.3Mb)

• Noi avem trup, iar îngerii n-au. Din cauza asta, ei sunt doar slujitori, nu şi stăpânesc. Nu au darul stăpânirii. Numai noi avem darul stăpânirii, pentru că avem trup. prin care stăpânim trupul şi lumea. Lumea e făcută pentru noi, trupul este instrumentul prin care noi facem lucruri de creaţie. Suntem ca şi Dumnezeu, creatori, suntem după Chipul Lui.
• • Când noi vom avea stăpân doar pe Dumnezeu, atunci vom putea stăpâni lumea... Atunci voi fi stăpân peste trupul meu şi peste lumea din afară.
  • Ca să fiu liber, e nevoie să nu asupresc pe nimeni, dar nici să mă las stăpânit...
  • Dumnezeu ne răspunde la toate şi ne arată toate, cu o condiţie: să primim darul Lui - Duhul Sfânt. Şi în Duhul Sfânt le cunoaştem pe toate.
  
  
• diavolii au căzut din mândrie, dar omul a căzut din înşelare: credem că răul nu-i atât de rău. răutatea vine din slăbiciunea în faţa ispitei, din căderea în înşelare. De aceea şi şansa de a ne mântui este foarte mare. Cât suntem în viaţă, putem să ne mântuim. Pentru că printr-o simplă întoarcere la Dumnezeu şi prin pocăinţă, ne vindecăm. Ne întoarcem. Şi păcatele se iartă. Zice Sf. Grigorie Palama  că nu numai că le iartă, ci când plângi un păcat cu lacrimi şi cu durerea inimii înseamnă că l-ai făcut fără voie. Pentru că dacă l-ai făcut cu voie, zici: am făcut pentru că X mi-a făcut... Atunci când eu mă plâng de un păcat, nu plâng, ci îi explic lui Dumnezeu că am fost împins de X... şi deci că am participat cu voia mea. Dar când plâng, şi zic Doamne iartă-mă, am greşit şi-mi pare rău că l-am făcut, n-am putut altfel, voia mea nu mai e acolo, s-a retras. Şi atunci îl consideră ca la copil, că l-am făcut fără voie, şi nu-l consideră păcat. Dar cum să faci să plângi?!?!
• E nevoie să dobândim Harul, să păstrăm Harul şi să lucrăm cu Harul.
• Căderea omului nu e că a ales răul, ci că a ales un lucru părut bun la sugestia diavolului. Singurul păcat pe care-l facem e că uităm de Dumnezeu. Am plecat cu mintea de la Dumnezeu şi am socotit că ce spune diavolul ar putea fi probat.
• Sfinţii părinţi ne spun că sunt trepte spre păcat. Prima e momeala. Ar trebui ca la momeală să zicem "nu". Dar mintea noastră nu e atentă şi ne trezim abia când deja când lucrăm cu gândul. Dar chiar şi atunci te poţi opri. Vine gândul, îl simt că e vrăjmaş, şi nu-l primesc. Şi pleacă fără să ştiu ce a vrut să zică despre celălalt. Şi e nevoie să las aşa....Avem nevoie să fim atenţi la lucrarea minţii pentru că pe acolo vine ispita şi pe acolo vine intrarea în păcat. 
• Înainte de cădere, omul nu cunoştea doar prin experienţă... Omul oferea lui Dumnezeu ce vedea, ce simţea şi Dumnezeu îi spunea ce e acea realitate. E important să ştim că avem posibilitatea de a cunoaşte fără experienţă. Când intri în Duhul Sfânt nu mai ai nevoie de experienţă. De ce ştiu sfinţii să spună lucrurilor pe nume unui om, să-l ajute? Din cunoaşterea de la Dumnezeu, nu din experienţă, că n-or fi făcut toate păcatele, să dea sfat din experienţă.
• Omul are nevoie să crească duhovniceşte înainte de a gusta anumite plăceri, anumite bunuri, pentru că altfel el se repede la ele cu lăcomie şi moare. Şi atunci el are nevoie de o anumită creştere duhovnicească. Şi spun sfinţii că omul desăvârşit poate să guste cele mai plăcute lucruri şi dă slavă lui Dumnezeu. Sf. Siluan spune că rugăciunea te aduce să poţi să dormi cu o fecioară şi să nu fii tulburat. De ce? Pentru că poţi să vezi frumuseţi din astea care pentru un prunc sunt zăpăcitoare şi să dai slavă lui Dumnezeu, să nu rupi legătura cu Dumnezeu.
• Dumnezeu i-a făcut omului un dar ameţitor: libertatea. Dacă nu ar fi avut ocazia să spună "nu" lui Dumnezeu, n-ar fi fost libertate.
• Adam şi Eva erau goi şi nu se ruşinau pentru că nu se vedeau din cauza strălucirii. Când eşti în contact cu Harul, această lumină nu stă undeva în mintea omului, ci luminează şi sufletul şi trupul. Iubirea transfigurează chiar şi lucrurile greu de dus (a avea grijă de un om bolnav). 
• Viaţa adevărată a omului este viaţa lui personală (bio-psihologică) încărcată cu Viaţa Harului. Moartea e despărţirea, ruperea de Dumnezeu. Şi omul s-a desprins de Dumnezeu, nu Dumnezeu s-a desprins de om.
• Dumnezeu le desparte pe toate ca să ne dea nouă de lucru. Sf Maxim: misiunea omului e să unească cele despărţite de Dumnezeu spre lucrarea lui. Omul uneşte creatul cu necreatul. Numai omul are această lucrare. Hristos a făcut asta. Ca noi să le unim prin dragostea noastră şi prin lucrarea noastră duhovnicească.

Din întrebări:

Cum se ajunge la curăţia de a primi un cuvânt aşa cum a fost transmis el şi nu prin experienţa mea?
Prin ieşirea din "hartă". Curăţirea minţii şi a inimii.
Prima etapă a creşterii noastre este curăţirea.
Curăţirea şi iluminarea trebuie s-o facem cu toţii, încă de aici.
Îndumnezeirea o face Dumnezeu.
Întâi să ne curăţim mintea asta care gândeşte, de gânduri. Dar e nevoie să ne curăţim de toate patimile. Iuţimea, dorirea, voinţa, raţiunea. Să ne curăţim toate puterile sufletului. Detergentul principal este rugăciunea lui Iisus. Această rugăciune scurtă mă duce în atenţia care îndepărtez orice gând.
Şi se curăţeşte mintea, dar nu e destul. Trebuie apoi să duci mintea în inimă ca să curăţească şi inima. Pentru că în inimă sunt iuţimea, dorirea, voinţa, raţiunea, toate păcatele sunt în inima omului.
Puterea raţiunii este o putere a inimii care se manifestă prin gânduri ca lucrare. Pentru că pot să ajung la curăţia minţii şi să nu primesc niciun gând. Şi acesta este un început. Pentru că, nu primesc gândul despre X, dar ajung într-o situaţie, în care am avut o atitudine nepotrivită - deşi n-aveam niciun gând rău - pe neaşteptate, de m-a surprins şi pe mine. Dar dacă n-am gândit rău, de unde a ieşit asta? De unde? Din inima mea, care nu s-a curăţit, pentru că nu ştiu cum. Părinţii ne învaţă: rugăciunea scurtă, cu străpungerea inimii şi cu lacrimi. Şi să cerem asta...
Această rugăciune cu străpungerea inimii este singura cu care putem birui patimile. Rugăciunea contemplativă te face invulnerabil la poftele sexuale, spun sfinţii părinţi. Şi oamenii vor. E bine să posteşti, să faci mătănii, să spui rugăciuni, dar cazi când nu te aştepţi, fără rugăciunea 'Doamne Iisuse', ca să se vindece rădăcina, căci rădăcina e bolnavă, acolo în adâncul inimii. Şi numai Hristos intrat acolo, unde e bolnavă rădăcina, vindecă. Şi intră doar dacă tu vrei, dacă tu-L bagi, dacă te rogi 'Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!', cu râvna de a băga Focul să-ţi vindece rana, dacă vrei să te vindeci. Că mila lui Dumnezeu e mare. Dar şi darul e mare.

***

Primim daruri mari prin apropierea de Hristos, dar primim şi jugul Lui, şi povara Lui. Când vine peste noi o tristeţe, o descurajare... care nu ştii de unde vine roagă-te ca şi cum ar fi a ta, pentru că nu ştii cui îi faci bine cu rugăciunile. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât primim mai multă putere şi trebuie să o folosim. 

Dacă ne întâlnim cu Dumnezeu în durerile şi necazurile noastre, atunci cunoaştem bucuria şi mângâierea lui Dumnezeu. Pentru că într-o bucurie pământească nu simţi mângâierea Lui pentru că eşti copleşit de bucuria pământească. Dar într-un necaz nu poţi, decât dacă este Dumnezeu, că este. Iar noi suntem atât de sensibili la orice şi din cauza asta nu suntem fericiţi. Dar pe măsură ce ne împărtăşim şi deprindem rugăciunea, suntem liberi. Viaţa mea lăuntrică nu depinde de condiţiile exterioare şi nici de reverberaţia lor în cele interioare. În momentele de părăsire harul lucrează, iar eu îmi probez iubirea. Atunci să zic Doamne ajută-mă, Doamne miluieşte-mă. Bucuria care nu se ia de la noi vine prin Cruce.  Bucuria psihologică poate fi debordantă, dar dispare. Pentru că aceea e în psihismul nostru, care este ca apa.

***

E nevoie să ne apucăm de lucru la măsura noastră. Celui ce primeşte mult, i se cere mult.

Să începem această lucrare cu pocăinţa. Doamne, iartă-mă! Şi cu atenţia în minte să nu ne mai comparăm, să nu mai acuzăm pe celălalt şi să nu mai dăm vina pe celălalt şi să considerăm aşa: realitatea apasă pe două talere: unul "ce am făcut eu" şi altul "ce mi-a făcut el". 

Uneori fac eu primul, iar el reacţionează şi eu văd doar ce a făcut el şi nu văd ce am făcut eu. 

Dar sunt situaţii în care eu nu fac nimic. 

Şi totuşi, eu sunt responsabil pt ceva: ce am făcut cu ce mi-a făcut?: 

- eu pot să mă supăr

- pot să gândesc rău

- pot să-l rănesc

sau 

- pot să-l iert 

- pot să-l binecuvintez şi 

- pot chiar să-i mulţumesc că mi-a adus această suferinţă pentru că m-a impulsionat, m-a trezit.

Şi astfel mă centrez pe mine:

- Care-i partea mea de vină. Doamne, iartă-mă! Doamne, luminează-mă dacă nu văd.

- Cum am reacţionat? impulsiv, animalic? Doamne, iartă-mă!

- M-am răzbunat? Doamne, iartă-mă!

- Am ţinut mult minte răul? Doamne, iartă-mă!

Şi avem astfel la treabă... de nu mai ştim cu ce ne-a greşit!!!

85. Pe măsură ce vom fi mai cu Dumnezeu, vom deveni mai noi însine!

Este de mare importanță pentru noi să conștientizăm că părerile sunt „ipoteze” și nu „axiome”  și că avem privilegiul, ca ființe raționale, să nu le probăm direct în viață, ci mai întâi în minunatul laborator al minții. Acolo, în cea mai tainică încăpere a „laboratorului”, părerile pot fi supuse probei de foc a rugăciunii și arătării lor lui Dumnezeu și a confruntării cu poruncile Sale. Dacă luăm decizii imediate, pe baza părerilor, ele vor fi lucrarea minții automate, a minții reacționale, roabă emoțiilor și impulsurilor de „supraviețuire”. Această dimensiune a minții are rolul și foloasele ei și de multe ori ne salvează viața biologic vorbind. Dar noi nu suntem doar ființe biologice și, ca urmare, folosirea acestor căi în relațiile noastre ne transformă în ființe necugetătoare în ciuda „deșteptăciunii” și „dreptății” pentru care suntem capabili să ne ucidem între noi. Avem nevoie să devenim conștienți de dimensiunea creatoare a minții noastre, de capacitatea noastră de a fi raționali, lucizi, onești, liberi, respectuoși, conștienți și iubitori. Iar când ajungem, prin cunoaștere de sine să ne dăm seama că nu ne putem folosi această capacitate, devenim capabili să intrăm într-o relație vie cu Dumnezeu, Singurul Care ne dă puterea de care ducem lipsă. Pe măsură ce vom fi mai cu Dumnezeu, vom deveni mai noi înșine! (MS)

76. Taina sufletului celuilalt se cunoaste prin împărtăsire

Spicuiri din conferinţă:

... avem nevoie de trezirea capacităţii noastre de cunoaştere prin rugăciune

***

... ca să înţeleagă cineva taina Sfintei Treimi trebuie să-şi răstignească mintea

***

.... Taina sufletului celuilalt se cunoaşte prin împărtăşire...

 ***

Cum adică nu sunt persoane oamenii care nu se botează?

Individul îşi simte fiinţa ca pe ceva ce-i aparţine.

... În starea omului nebotezat, noi trăim ca indivizi. Eu nu pot să simt viaţa celuilalt, nu pot să-l trăiesc pe celălalt, eu nu sunt în comuniune cu nimeni. Eu sunt în relaţie cu cine-mi face bine şi rup relaţia cu cine-mi face rău, m-apropii de cine-mi place şi fug de cine nu-mi place, pentru că asta dobândim în viaţa de individ.

Prin botez, se reface legătura cu Dumnezeu. Din nou intră harul lui Dumnezeu, energia necreată în mintea omului. Şi intrăm în comuniune cu Dumnezeu. Suntem în comuniune cu Dumnezeu.  Şi, de câte ori trăim realmente comuniunea cu Dumnezeu suntem în comuniune şi cu ceilalţi. Dar avem libertatea să trăim individual, să nu facem asta. Deci eu, Îl am pe Dumnezeu în mine, Îl am pe Duhul Sfânt în mine, dar eu trăiesc conform deprinderii mele de a fi individ. Alegând asta, trăiesc individual: am casa mea, părerea mea... credinţa mea... totul este al meu, în scopul confortului meu şi de interes personal.

Misiunea individului e să se conserve, să supravieţuiască.

***

... Îngerul păzitor nu face lucruri care să fie împotriva voinţei mele, împotriva voii mele. El are o prezenţă iubitoare care mă invită să nu fac un lucru. Pentru că făcând un lucru, vine după el alt lucru. Când îmi vine un gând de judecată, el îmi dă putere să nu primesc eu gândul şi să nu judec eu, el nu mă apără (opreşte de la a face). Numai pe copii îi apără.

Cum să profităm de ajutorul îngerului păzitor?

... Păcatul de bază al omului este autonomia: „eu pot”

... Putem să profităm de ajutorul îngerului primindu-l, deschizându-ne acestui ajutor. Este o atenţie... Dacă suntem atenţi, tot timpul avem aşa, o adiere fină care ne spune ce-i bine: „nu zice asta”, „nu fă asta”, „nu pleca acum”... dar e delicată şi fără presiune: acestea sunt şoaptele îngerului şi dacă noi am fi atenţi la lăuntrul nostru, am sesiza aceste şoapte ale îngerului care nu sunt cuvinte, ci înţelesuri, deşi ca nişte comenzi clare. Spre deosebire de şoapta îngerului, care e delicată, a diavolului este obsedantă. Îl cunoaştem pe îngerul rău prin faptul că nu putem să scăpăm de gând. Şi îl cunoaştem pe cel bun că de abia auzim această şoaptă.

Cum mă apără îngerul, având în vedere că el nu are acces la trupul meu, să-mi pună degetul pe sinapsă, ca să nu mai gândesc rău. El poate, cu energia lui, să acţioneze în energia mea şi eu să fac lucrul ăla. El îmi dă mie un plus de energie cu care mă ajută.

***

... Când suntem pe aceeaşi lungime de undă cerebrală, ghicim gândul celuilalt, unii chiar văd, prin telepatie, dacă suntem pe aceeaşi lungime duhovnicească - din prima înţeleg ce spune părintele, dacă avem o preţuire personală, din empatie, din dragoste, din comuniune voi fi pe aceeaşi lungime de undă. Nu acelaşi lucru se întâmplă atunci când suntem separaţi şi fiecare vibrează pe frecvenţa lui... de aceea soluţia este să iubim, şi numai iubind cunoaştem. De aceea, soluţia este să ne rugăm, pentru că rugându-ne, ne curăţim mintea şi intrăm în relaţie cu îngerul şi ne mărim puterile cu oferta lui, cu puterile lui, cu energiile lui.

***

Cum ar trebui să realizăm dezvoltarea personală?

1. Prin conştientizarea egoismului. Acceptarea gândului că sunt bolnav, că nu-s liber, trezirea din automatisme...

2. Descoperirea locului unde se face „tratament”...

Lucrând poruncile, activez în mine energiile dumnezeieşti.

Numai mintea se împotriveşte. Pentru că ţine minte chia şi răul care ţi s-a făcut, dar nu te mai doare...

3. Lucrarea vindecării, starea de menţinere a libertăţii prin faptele bune...

4. Îndumnezeirea

... Cea mai urgentă lucrare pentru dezvoltarea personală e iertarea celor care ne-au făcut rău

 ***

Avem două dimensiuni: una a lui Dumnezeu şi e nevoie să i-o dăm lui Dumnezeu şi una a noastră, pe care e nevoie să ne-o însuşim ca să i-o dăm lui Dumnezeu... Noi ne luptăm greşit; ne luptăm cu noi înşine. Descoperim o patimă şi sărim la noi, or asta e o luptă greşită, pentru că nu sunt eu responsabil pentru ce am dobândit, ci pentru ce fac cu asta. Dacă le dăm sau nu lui Dumnezeu să le vindece, să le îndumnezeiască. Dacă încercăm noi înşine să ne vindecăm, devenim mai răi.

74. Domnul asteaptă cu răbdare să ne amintim de El și să ieșim din legile iubirii omenesti ca să iubim cu iubirea Lui

Fiecare cădere ne arată diferența dintre „teorie și practică” (lăsând deoparte felul greșit în care citim cuvântul teorie).
Mintea noastră are două puteri: una activă - mintea rațională, cugetătoare - care face lucrări și una pasivă – mintea-duh, sau nous, sau mintea-inimă), care îndură lucrări. Când învățăm ceva, mintea activă își zidește sinapse pentru a-și depozita știința și a o folosi la nevoie, dând comenzi puterilor executive ale sufletului. Mintea pasivă nu este afectată de cele învățate dacă acestea nu vin de la Sursa Vieții, Dumnezeu, Cel ce a zidit-o cu scopul de a primi harul necreat, destinat omului și de a-l transmite ca lumină, inspirație, înțelepciune puterii active, cugetătoare și celorlalte puteri ale sufletului.
Prin căderea protopărinților noștri, omul a primit în mintea lui pasivă sugestii de la o altă sursă, de la cea demonică și s-a desprins astfel de legătura de har cu Dumnezeu. Fără Dumnezeu au apărut în sufletul omului puteri noi, afectele: frica, rușinea, foamea, setea, oboseala, frigul, neputința, însoțite de durere când nu sunt satisfăcute și de plăcere când sunt satisfăcute. Astfel omul s-a centrat pe sine, pe ce simte el și și-a orientat puterile sufletului spre căutarea simțirilor plăcute și evitarea celor dureroase. Aici își au sursa științele și tehnicile omenești. Pentru asta omul a fost nevoit să se bazeze pe capacitatea minții sale active de a lucra și păstra rezultatele eficiente ale științei sale.
Mintea duh a căzut pradă sugestiilor vrăjmașe și gândurilor automate, zdrențe ale gândirii raționale, de la care așteaptă și chiar pretinde să-i potolească foamea și setea de absolut care i-au rămas și după lepădarea legăturii nemijlocite cu Dumnezeu (prin har).
Prin întruparea și întreaga lucrare mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, Dumnezeu ne-a dăruit, în Sfânta Biserică, harul vindecării minții noastre bolnave. Prin Botez și Sfintele Taine El este deja în inima noastră, adică mintea–inimă e iarăși conectată la Sursa vieții de unde primim puterea și lumina necesare mai întâi vindecării firii și apoi sfințirii ei, îndumnezeirii.
Dar această lucrare care începe cu vindecarea pentru a ajunge la îndumnezeire, este o lucrare divino-umană. Este o lucrare la care se cere, datorită tainei libertății omului, deplina lui participare la lucrarea lui Dumnezeu. Și mulți oameni vor să ajungă la fericirea după care le tânjește inima, dar nu știu cum s-o facă. Și nu știu pentru că nu mai frecventează școala care este Biserica. Chiar și cei care merg la Biserică și se Spovedesc și Împărtășesc, nu merg la școala Duhului care se predă în Biserică. Numai acolo învățăm să ne curățim mintea și inima de păcat și de urmările lui. Numai acolo vom dobândi iluminarea, învățând să ne rugăm în duh și adevăr până-L vom simți pe Duhul Sfânt rugându-se în inima noastră și cele ce urmează apoi...Când cei din jur nu ne ascultă, nu ne înțeleg, nu vor binele care i-ar ajuta, ci răul care îi distruge, ne e greu să nu-i privim cu mintea însetată de control și eficiență pentru că ea știe ce este „bine” și ce este „rău” și să nu-i simțim cu inima întunecată de frici, griji și îngrijorare. Atunci Îl putem uita pe Dumnezeu sau să-L folosim pentru a face ce ne dorim noi: binele așa cum îl vedem noi și cu orice preț, cu prețul călcării libertății celuilalt care, evident, are capacitatea noastră de a învăța ceva vreodată fără noi!
Or Domnul nu intră în aceste jocuri ale minții noastre și ne așteaptă cu răbdare să ne amintim de El și să ieșim din legile iubirii omenești ca să iubim cu iubirea Lui. Asta ne cere Domnu când ne spune să nu iubim pe nimeni mai mult decât pe El. Să renunțăm, să murim acelei dorințe de a se întâmpla lucrurile cum știm noi că e bine, sau cum ne place nouă și să căutăm Împărăția Lui în chiar acele momente și situații. De îndată ce vom face asta „se va adăuga nouă” toate cele după care tânjim. Să punem iubirea Lui în locul iubirii noastre posesive, tiranice care controlează toate și dorește să fie totul după binele nostru care nu e decât urmarea gustării din pomul cunoștinței binelui și răului...
Când ne vom da pe mâna Domnului cum ne dăm acum pe cea a „pilotului automat” nu vom mai avea nevoie de căderile care ne trezesc. (MS)

72. Fericirea pe care ne-o da Dumnezeu nu e legata de ce ni se intampla, ci de trairea in Prezenta Lui

Numai Domnul este Biruitorul acestei lumi pe care noi ne încăpățânăm să încercăm s-o reparăm ca sa fim fericiți în ea.

Această lume nu e Lumea pe care a creat-o Dumnezeu „bună-frumoasă foarte” și pe care atât de mult o iubește încât și „pe Fiul Său Cel Unul Născut” ni L-a dat pentru a o mântui.
Lumea aceasta este ceea ce a făcut omul cu lumea lui Dumnezeu fără El. Nu este lumea cea adevărată, ci o mare iluzie alcătuită din reprezentările, „socotințele” minții omenirii căzute în întunericul apărut din ruperea omului de Dumnezeu, „Lumina lumii”.

Când mintea omului refuză să se miște, conform firii sale prin creație, spre Dumnezeu, se predă simțirii  care o face să rătăcească la suprafața celor supuse simțurilor și să se amăgească cu fel de fel de născociri pe care le consideră „plăcute la vedere” și „bune de dorit”... De acest întuneric al minții ne mântuiește Dumnezeu în Biserica Lui, dacă voim să-L primim pe Fiul și să credem în numele Lui.
Și încă o precizare: acest întuneric al păcatului nu este „întunericul” pe care l-a despărțit Dumnezeu de lumină la Facerea Lumii - Cosmos. Acela era un întuneric tainic pe care omul era chemat să-l cunoască în tăcerea minții, pe măsură ce ar fi crescut cu duhul în Duhul Sfânt, Suflarea lui Dumnezeu Cel Viu în sufletul său.

Așadar, Domnul, Biruitorul lumii acesteia biruiește „Lumea” cu și în fiecare om care Îl primește ca Domn și Dumnezeu al Său și se leapădă de binele pe care îl caută în afara lui Dumnezeu, chiar dacă apelează la El ca să-l obțină. Atunci învăţ să mă lepăd de mine, de lumea din „capul meu”, de întipăririle ei din mintea mea. Un Părinte spunea că „Lucrurile lumești”, adică privite și folosite fără vederea înțelegătoare a „gândul lui Dumnezeu” din ele și prin ele, „își sapă în gândire amintirile așa cum picioarele omului care umblă în zăpadă își lasă urmele pașilor în ea. Soarele sau apa le șterge. Întipăririle pătimașe (din gândirea omului) sunt șterse de Lumina lumii, Hristos Domnul, de apa pocăinței (lacrimile) și de străpungerea fierbinte a inimi”...
Când lucrez Poruncile, când sunt atent la ele și la mine, când încerc să fiu onest cu mine clipă de clipă, și refuz să mai fug de povara încercărilor, nu fac altceva decât să mă eliberez,  să mă lepăd de toate schemele și tiparele minții prin care credeam că mă protejez de suferință amețindu-mă cu plăceri efemere și frivole.
Încetând să mai fug de suferința clipei prezente în Numele Lui, intru în bucuria de a fi cu El indiferent ce anume mi se întâmplă sau fac.
Fericirea pe care ne-o dă Dumnezeu nu e circumstanțială, nu e legată de ce ni se întâmplă, ci de trăirea în Fața lui Dumnezeu, în Prezența Lui. Și gustul bucuriei este diferit în funcție de ce trăim Acolo: pocăință, recunoștință, nădejde, dorință...
Atunci începem să gustăm (de fapt e doar o pregustare) odihna pe care o făgăduiește Domnul celor osteniți și împovărați care merg la El: odihna de a nu mai face lucruri care să te facă bun, merituos. Lepădarea de sine aduce cu ea eliberarea de sub tirania imaginii de sine pe care lumea aceasta ne-o impune și ne-o cere ca să reușim în viață”. Acum putem lua povara Lui care este marea și gratuita Sa iubire.
O, Doamne, și când te gândești de câte ori nu amânăm sau chiar, Doamne ferește, ratăm intrarea rămânând la poartă sau plecând iarăși în lumea aceasta ca să ne învrednicim singuri! (MS)

61. Toate problemele vietii noastre in timp au rostul de a deveni loc de intalnire cu Vesnicia

Nu putem intra în Împărăţie dacă Îl învățăm pe Dumnezeu cum să ne rezolve problemele și cum să ne aranjeze viața, întâlnirile, caracterul nostru și al celor din jur... 
Toate problemele și evenimentele vieții noastre în timp au rostul de a deveni loc de întâlnire cu Veșnicia. Altfel e timp pierdut și locuri de „experimentare” a chinului, a întunericului și a scrâșnirii dinților ca daruri ale lui Dumnezeu pentru a ne trezi și a urî păcatul.
Dar atenție: nu chinul ni-l dăruiește Dumnezeu, sau cele amintite mai sus, ci libertatea de a alege să trăim „după mintea noastră”, ceea ce ne duce, în robia voii noastre, robită de voia celui viclean, sau după mintea Lui, devenită accesibilă oricui voiește să se lepede de sine, prin Hristos Domnul în Biserica Lui. Durerile și necazurile vieții devin daruri când înțelegem că sunt consecințele alegerilor noastre, prezente sau trecute, și că dor doar pentru a ne trezi și a alege Bucuria și Pacea, și Iubirea!
Iar dacă voiește cineva aceste daruri, îl sfătuiesc să înceapă prin a cere credință și răbdare! Prin aceste daruri primim lumina și priceperea, adică harul care ne învață ce să facem mai departe... (MS)

56. Nu ascult soapta lui Dumnezeu pentru ca in mine cineva urla: Acum!

Calea îndumnezeirii e pentru toţi oamenii. Toţi sunt chemaţi, fără nici o excepţie. Numai că, aflăm în cuvântul Domnului, "puţini sunt aleşi"! Cum aşa, se întreabă mintea răzvrătită a omului? De ce nu mă alege şi pe mine? De ce a mai pus setea asta în mine, dacă mă refuză? De ce mi-a dat să gust din dulceaţa harului dacă acum mor de sete în deşertul dorului neîmplinit?

Iată cum ne ţine mintea noastră prizonierii unui mod de a fi centrat pe nerăbdare! Acum vreau! Aşa vreau! Nu ascult şoapta lui Dumnezeu pentru că în mine cineva urlă: Acum! Şi cu cât am pornit cu mai multă hotărâre pe Cale, cu atât urletul e mai puternic. 

Acesta este glasul ispititorului! Dacă vom fi puţin atenţi la istoria credinţei nostre, îl vom auzi cum se insinuează de două mii de ani încoace încercând să răstoarne orice început bun! De fapt, e acelaşi glas de la începutul istoriei omeneşti! E glasul care insinuează că Dumnezeu nu e chiar aşa de bun, că poruncilor Lui le lipseşte ceva, că iată ce profunzi suntem noi şi ce lucruri mărunte şi nesemnificative ne cere El! Auzi, noi însetăm de Absolut şi El ne cere să ne iubim aproapele care e pur şi simplu un ratat şi un rău! Sau: asta trebuie să fie o deformare a Adevărului, făcută de suflete rău voitoare! Da, da, asta e Biserica şi oamenii ei care vor să ţină poporul în întuneric! Trebuie să ne salvăm! Să facem ceva! Să reformăm Biserica, sau să ne centrăm pe noi înşine şi pe setea noastră de Dumnezeu!

Sau, când suntem mai cuminţei, să mergem la acele "seminarii care urmăresc conştientizarea a ceea ce suntem, pe parcursul a trei zile"! Că doar n-o să stau să putrezesc de vie într-o viaţă casnică în care trebuie să-mi binecuvântez soţul imatur emoţional şi să spăl vase când pot, în trei zile, să ajung să gust tăcerea minţii şi să aflu cine sunt şi cum sunt!

Ce avem de făcut? Să alegem să fim aleşi de Domnul şi Stăpânul vieţii noastre, alegând calea smereniei, a ascultării, a iertării şi răbdării, a traversării deşertului lăuntric cu ochii aţintiţi la Domnul atât de prezent în poruncile Lui, uitând de noi şi de fascinaţia de sine!

Acum, ispitele vor fi mai mari şi, mai ales, de-a dreapta! Vei fi tot mai provocat să alegi metode mai "rapide" şi mai "spirituale" de luminare! Dar tu să ştii şi să nu uiţi, că Rugăciunea în Biserică, e singura cale sigură spre scopul vieţii noastre: îndumnezeirea! 

Să acceptăm cu smerenie şi cuminţenie, că suntem mici şi netrebnici, dar să nu uităm că suntem iubiţi şi slujiţi de Însuşi Dumnezeu făcut Om ca noi să ne facem dumnezei ca El şi în El! Să învăţăm să avem răbdare pe Cale aşteptând venirea Domnului în acest vas de lut care suntem, cum şi când voieşte El! Noi să facem partea noastră! 

Nu în noi se află răspunsul la întrebarea "cine sunt", ci în El! Pe El să-L ascultăm! Să facem, cum ne învaţă Măicuţa Lui, Tot ce ne va cere şi nu vom fi dezamăgiţi! (MS)

39. Despre rugăciune

Cuvinte ale Maicii Siluana rostite la Serile Talpalari din 18 oct 2011

partea 1

… Mintea care era conectată la Dumnezeu avea capacitatea să tacă şi să fie luminată… Mintea lui Adam, având lumina lui Dumnezeu, ştia să spună lucrurilor pe nume… cunoştea…

cunoaşterea crea bucurie, dragoste, era o relaţie de dragoste, nu o informaţie

… Primul pas e să descoperim că mintea noastră este bolnavă

al doilea pas e să împlinim porunca rugăciunii aşa cum se practică ea în Biserică

… Pe măsură ce ne vindecăm în Biserică, inima noastră se trezeşte… noi avem o avere incredibilă… în noi există Dumnezeu, se află Duhul Sfânt, care abia aşteaptă să lucreze şi să se manifeste, dar noi nu-l punem la treabă…

… Dar noi aşteptăm să “ne vină”. Una din piedicile la rugăciune e să aşteptăm să ne vină să ne rugăm şi nu ne vine. … lucrurile care "ne vin" sunt ale firii căzute… un  pas important în rugăciune e să nu faci ce-ţi vine… fiind conştienţi că suntem bolnavi nu ne mai bazăm pe ce gândim, pe ce simţim, ci pe ce zice Dumnezeu…

(partea a 2-a)
Cum să ne apucăm de rugăciune?




...Ca să ne apucăm de rugăciune, avem nevoie să conştientizăm că asta nu e viaţă...

(partea a 3-a)

Care e rolul trupului şi al timpului în rugăciune?



Timpul pe care-l avem e acaparat cu totul de stăpânitorul acestei lumi... Primul pas pe care-l avem de făcut e răscumpărarea timpului...

Timpul este la dispoziţia noastră şi e gata să facă bucle de veşnicie...

Despre tăcere:

... Tăcerea este jertfa cea mai plăcută lui Dumnezeu...

... Tăcerea este începutul rugăciunii...
... Avem nevoie să ascultăm tăcerea; ascultând-o, descoperim că este limbajul veacului viitor.
... Fără să tăcem, nu ajungem nici la curăţire de patimi.

Despre pocăinţă

25. Chip si asemanare (fragment)

„Ca să ştim ce este chipul lui Dumnezeu, avem nevoie să intrăm în noi şi să trăim această realitate din noi; ca să ştim ce este asemănarea, avem nevoie să punem osul la treabă, să transpirăm, s-o luăm pe poarta strâmtă, că altfel... poveşti, telenovele şi alte asemenea... acest chip e o putere, e ceva dinamic, este un mod de a fi... această energie, prin care am căpătat impulsul de a fi persoană”

"Nimic din Dumnezeu nu exista în noi la creaţie. Diferenţa dintre creat şi necreat e totală şi fundamentală... 
(Acum da, pentru că sunt botezat; am Trupul şi Sângele Lui)"
"Chipul lui Dumnezeu din noi este modul în care noi fiinţăm, modul de a fi personal, persoană, modul de a fi cineva conştient de sine în relaţie cu altcineva..."

Chipul lui Dumnezeu din om, Talpalari 30 aug 2011

23. Fricile noastre si frica de Dumnezeu

Serile Talpalari, 23 august 2011

Fricile noastre si frica lui Dumnezeu from Cristina Sturzu on Vimeo.

"E o uimire, o tăcere a minţii când ţi-e frică de Domnul; în întâlnirea cu Dumnezeu în frică vocile vrăjmaşului tac. Când capăt frica de Dumnezeu sunt păzit acolo; eu îi dau rugăciunea şi frica, iar El îmi dă înţelepciunea...
Începutul fricii de Dumnezeu e conştientizarea că nu am frică şi că asta e grav" (MS)