237. Ajută-i Doamne, pe toți copiii Tăi ca să fie cuminți pentru a avea mintea cu Tine, în Tine!

Dragii mei cei mulți care vă întrebați!
Da, poate că vă sunt datoare un cuvânt legat de „situația asta cu Rafaela”!
Îl rog pe Domnul Milei să mă lumineze, să-mi dea cuvinte articulate prin care să pot scoate din mine câte ceva din înțelesurile care acum mi se revarsă în inimă și în minte, dar ca durere. E o durere plină, plină de înțelesuri și de sens. E o dimensiune a durerii pe care încă nu am cunoscut-o. E o „crăpare de durere” pe care n-am mai trăit-o și de la care primesc o lumină încă nezărită până acum. Numai că nu găsesc cuvinte să vă vorbesc despre ele pentru că nu se ridică, sau nu coboară la nivelul gândului. Orice încercare de formulare în cuvinte se cristalizează în „Doamne Iisuse Hristoase… Când sunt împreună cu măicuțele mele (sau cu cei din jur) primesc împreună cu ele puterea rostirii cuvintelor necesare comuniunii noastre. Cuvinte de toate felurile, după necesitate, pentru că viața e o taină fără de sfârșit și ne cere s-o trăim.
Mulțumim, Doamne!

Cum a îngăduit, Domnul?
Cu durere și dragoste!
Boala și moartea Rafaelei n-au fost pedepse pentru felul ei de viață, ci daruri pe care, cu adevărat, mintea-rațiune a omului nu le poate înțelege. Dar mintea cea de dincolo de rațiune le poate primi și trăi. Cereți de la Domnul să vă deschidă ușa acelei minți și veți înțelege și veți primi totul cu pace și recunoștință. Și cu durere. Fără durere nu ne putem naște la acea nouă viață și la acea nouă înțelegere.
Da, Domnul ne-a ascuns boala Rafaelei până a fost prea târziu ca să se vindece, dar nu prea târziu că să fie loc de întâlnire mai fierbinte, mai viu, mai profund cu El și cu noi.
Rafaela a învățat, în scurta ei viață de călugăr, să fie ascultătoare și, din ascultare, a primit fără întrebări darul vieții pe care a trăit-o din plin, și la bine și la rău, cu Domnul! Și a gustat din bucuria pe care nu o poate lua nimeni de la noi! Și acum, nădăjduim, că a intrat deplin în locașurile Acelei Bucurii!
Chiar și Rafaela ne-a ascuns boala ca să fie mai mult cu noi și să ne arate iubirea ei.
Ne-a zâmbit înainte de a fi acoperită cu veșmintele călugărești pentru înmormântare și, apoi, s-a grăbit să asculte porunca întoarcerii în țărâna din care venim cu trupul. S-a lepădat astfel și de ultima posibilitate de a se mândri! A biruit astfel, cu mila Domnului, și acest cel mai mare și mai de temut vrăjmaș al nostru! Că moartea nu mai era pentru ea un vrăjmaș, ci ușă de trecere la odihna cea făgăduită. Deja zăbovise, de dragul nostru dincolo de puterile ce-i mai rămăseseră.
Da, Domnul are gânduri diferite de ale noastre, dar „planurile Lui” sunt aceleași cu ale noastre. Noi, în ascunsul nostru, lucrăm toată viața la „planul” Lui de a ne mântui și de a intra în Împărăția bucuriei celei veșnice, în ciuda împotrivirii omului vechi! Doar că este o lucrare de mare taină a inimii noastre; o lucrare de care mintea-rațiune, lipită cu totul de planul supraviețuirii, nu poate și nici nu vrea să știe mai nimic. E o taină care se cere trăită și păstrată în tăcere și rugăciune.
Deschide, Doamne, ochii inimii noastre ca să vadă cele nevăzute sau măcar să credem celor ce au văzut și ne-au luminat cu învățătura lor!
Ajută-i Doamne, pe toți copiii Tăi ca să fie cuminți pentru a avea mintea cu Tine, în Tine și nu pentru vreo răsplată din cele pieritoare!
Vă mulțumesc și vă îmbrățișez cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana

175. Sănătate, boală, vindecare si mântuire prin Iisus Hristos

Conferinţă susţinută de Maica Siluana, cu titlul: "Sănătate, boală, vindecare și mântuire prin Iisus Hristos". Alături, ÎPS Mitropolit Serafim şi PS Episcop vicar Sofian. material preluat de aici

153. Dacă omul ar sti că suntem după chipul lui Dumnezeu...

E o mare durere că omul de astăzi refuză antropologia creştină nemaiputând astfel să se descoperă pe sine în oglinda Sfintei Revelaţii. De aici atâta suferinţă şi boală şi moarte!

Dacă omul ar şti că suntem după chipul lui Dumnezeu şi chemaţi să realizăm asemănarea, şi ar ţine cont de faptul că după fire e una cu toţi oamenii, că suntem, după fire un singur om, cred că şi-ar schimba mai degrabă şi mai cu folos felul de a trăi.

Conform acestei unităţi de fiinţă, firea omului este comună tuturor şi nu împărţită pe indivizi, cum pare din cauza căderii omului de la demnitatea de persoană la starea de individ izolat şi centrat pe egoul său. Dar în realitate, în ciuda căderii şi sfâşierii funcţionale a firii între oamenii indivizi, în adâncul ei, firea omului este una şi orice trăire sau ne-trăire a ei, mai ales la nivelul duhovnicesc, în orice individ, influenţează şi afectează omul întreg.

Dacă privim omul aşa cum ne apare ca individ, vedem şi credem că fiecare are o "cantitate" separată de materie pentru trupul său şi o cantitate limitată şi definită de energie pentru sufletul său. Dar aceste "porţii" de materie şi energie, sunt ca nodurile ţesăturii unei pânze. Ele sunt combinaţii unice şi personale, ale unor însuşiri şi calităţi generale şi comune firii umane. Aşadar, ele se împart, fără să se despartă, fiecărei persoane, prin naşterea din părinţi. Numai că omul mai are o dimensiune pe care n-o primeşte de la părinţii săi pentru că nu se împarte, ci rămâne una pentru toţi oamenii încă de la facerea lui. Este acea componentă a fiinţei nostre atât de uitată, adormită, amorţită, ba chiar moartă de multe ori, numită în multe feluri, dar aceeaşi. E vorba de nous, minte (nu raţiune care e doar una din lucrările minţii. Ea, la rândul ei are trei componente: minte, logos şi duh (pneuma).

Dacă prin trup şi psihic (sufletul ca energie vitală) omul aparţine "lumii văzute", prin nous aparţine lumii "nevăzute", lumii noetice, lumii îngereşti sau spirituale fiind astfel, în Creaţie, inelul de legătură dintre cele două lumi. Lumea noetică este şi ea creată de Dumnezeu, dar creată altfel, nu prin Cuvânt, ci prin Tăcere, spun Sfinţii Părinţi. Ea este cumva "în afara" spaţiului şi timpului fizic, un "undeva" numit de Părinţi eon.

Revenind puţin la cele trei componente ale nousului putem rezuma astfel: Mintea este subiectul spiritual, aflat într-o relaţie directă cu celelalte puteri ale sufletului. Ea este sinele căruia i s-a încredinţat misiunea divină de a restaura, prin unitatea sa, lumea creată, fărâmiţată prin păcat. Are o importantă funcţie integratoare. Are rolul de a orienta omul întreg către scopul său final dat de Dumnezeu (acela de a fi microcosmos şi mediator între Dumnezeu şi fiinţele create) şi să integreze diversele părţi ale omului, punându-le în legătură cu acest scop. Ea stabileşte adevărata orientare către Dumnezeu şi are un rol conducător în dezvoltarea spirituală a omului, fie în bine, fie în rău. Prin ea omul înaintează în înţelepciune prin dezvoltarea vieţii practice şi în cunoaştere prin dezvoltarea vieţii contemplative. Are nevoie de darurile discernământului şi de participarea la esenţele lucrurilor.

Logosul uman cuprinde mai întâi gândirea şi memoria care sunt "dincolo" de conştiinţa noastră îngustată prin cădere şi dincolo de lucrările minţii în timp şi spaţiu care sunt: raţiunea, reflecţia, judecata, discernământul, discursul, limbajul şi memoria imediată.

Duhul este componenta, sau puterea sufletului prin care lucrează Duhul Sfânt în om. Omul nu este om fără lucrarea Duhului Sfânt. Lipsit de Duhul Sfânt, sufletul pierde puterea să ţină trupul legat de el, să-l imprime cu energiile sale, să-l facă oglindă şi organ al său. Duhul este iubire înţelegătoare (noeros eros - unitate între simţire şi raţiune). Este purtătorul dragostei sufletului faţă de trup şi al dragostei dintre minte şi raţiune. Duhul omului este şi el un "duh de viaţă făcător", după chipul Duhului lui Dumnezeu.

Duhul este într-un fel sufletul sufletului nostru, faptul de a trăi după duh şi de a asculta de exigenţele sale este norma supremă a vieţii creştine. Dacă împlinim nevoile duhului, acestea îl învaţă pe om cum să-şi armonizeze cu ele şi celelalte nevoi şi, astfel, nici satisfacţiile sufletului, nici satisfacţiile trupului nu vor fi în contradicţie cu viaţa duhovnicească, ci, dimpotrivă, o vor susţine în lucrarea ei. De aici urmează desăvârşita armonie a tuturor mişcărilor şi a tuturor atitudinilor, a gândurilor, a sentimentelor, a dorinţelor, a intenţiilor, a impresiilor şi plăcerilor. Duhul reuneşte în sine sentimentul divinului, nevoia conştiinţei, nădejdea de mai bine şi, în acelaşi timp, conştiinţa a tot ceea ce facem şi cunoaştem. Omul total stă sub influenţa duhului.

Aşadar, gândirea şi memoria noastră se află în nous. Gândurile "ne vin în cap", după cum bine spunem şi, în funcţie de atitudinea noastră faţă de ele, de primire sau respingere, lucrăm sau nu cu ele prin raţiunea care slujeşte nevoilor sau dorinţelor noastre. Datorită acestui fapt putem retrăi un eveniment trecut, sau uitat, ca şi când ar fi prezent. Şi este prezent pentru că îl trăim în nous şi nu ca amintire, reprezentare care e lucrare a minţii în spaţiu şi timp. Tot astfel se explică şi amintirile "din alte vieţi" care pot izbucni în conştiinţă ca fiind "ale mele". Şi sunt, doar că sunt ale mele omul, şi nu ale mele Siluana.

Nousul, cu cele trei componente ale sale, ne aparţine şi nouă şi tuturor oamenilor care există sau au existat vreodată. În el nu există trecut, ci totul este prezent. Orice nou eveniment din timp este "scris", "înregistrat" în prezentul lumii noetice. De aceea spune Sfântul Apostol Pavel că noi toţi am păcătuit în Adam. Dacă în trupul şi psihismul nostru îi moştenim pe părinţii şi strămoşii noştri şi suntem urmaşii lor până la Adam, în nous suntem prezenţi cu toţii în Adam, omul total sau ipostatic, cum îl numeşte Părintele Sofronie de la Essex. Aşa înţelegem cum, în Sfânta Liturghie nu se repetă Jertfa Mântuitorului şi nici n-o comemorăm, ci devenim părtaşi la ea intrând în Împărăţia întemeiată pe ea. De aceea şi cântăm la praznice: Astăzi S-a născut Hristos, Astăzi a Înviat Hristos! La acest Astăzi avem acces prin nous şi pentru intrarea definitivă în el ca "Ziua a opta" ne pregătim prin viaţa noastră de creştini.

Acum, aici, adevărata fericire a omului este viaţa în duhul hrănit de Duhul Sfânt. Fără legătura directă cu Dumnezeu prin Sfintele Taine şi rugăciune, de la cea liturgică până la cea particulară, duhul omului e mort şi nousul lui e parazitat de duhurile întunericului, făcându-l să trăiască după jocul lor, sau lăsându-l să trăiască doar la nivelul psihosomatic, acea viaţă ciuntită pe care cuvântul dumnezeiesc o numeşte dobitocească

Omul este prin creaţie o fiinţă spirituală, noetică, şi rămâne astfel, chiar dacă Îl refuză pe Dumnezeu ca Domn şi Stăpân al său. Dar calitatea vieţii şi fericirii sale depinde de calitatea şi cantitatea hranei sale spirituale: Dacă se va hrăni cu energiile necreate ale lui Dumnezeu, viaţa lui va fi dumnezeiască, dacă se va hrăni cu energiile căzute, întunecate ale duhurilor răzvrătite, se va "îndrăci", şi dacă nu se va hrăni cu nimic spiritual se va îndobitoci! Omului îi aprţine alegerea şi responsabilitatea! (MS)

151. La durere vrem să plecăm undeva departe...

... undeva unde să fie pace, linişte şi bine! Adică să alegem calea cea largă, largă cât zarea! Sau cât "câmpii" pe care-şi doresc unii oameni să şi-i ia ca să scape de o situaţie grea...
Această pornire rebelă în faţa greutăţii vieţii, e neauzirea şi neascultarea milostivirii lui Dumnezeu ascunsă în durerea noastră! El a pus în noi durerea ca, ascultând-o, să mergem pe firul ei, care duce direct în inima noastră. Acolo vom descoperi izvorul răului şi acolo vom chema pe Domnul, (acolo e robia Babilonului), Izvorul Binelui şi Biruitorul răului. Dacă fugim de durere, fie luând analgezice sau euforizante, fie fugind pe căi străine, care mă aruncă în afara mea, voi spori răul care mă locuieşte şi voi trăi în permanentă nemulţumire, nelinişte şi chiar angoasă. Şi oriunde m-aş duce, şi orice aş face, voi găsi tot răul de care am fugit!
De ce? Oare nu e nici un loc pe pământ în care să găsim tot ce dorim noi? Ba da! Este, cum spuneam, inima noastră. Adâncul ei!
Cum intrăm acolo?
Pe calea cea strâmtă, cea a acceptării celor ce se văd, în noi, în aproapele şi în jurul nostru, cu dorul celor ce nu se văd. Binecuvântând tot ce se vede şi chemând pe Domnul, străbatem perdeaua de negură în care suntem şi ajungem la Lumină! De fapt Ea, Lumina, ne conduce!
De ce e atât de strâmtă calea acceptării şi binecuvântării? Pentru că nu putem intra pe ea decât răstignind în noi dorinţa ca lumea şi cei din jurul nostru să fie aşa cum ne dorim noi, dorinţa de a birui dreptatea noastră, dorinţa de răzbunare, de revoltă, dorinţa de a impune binele aşa cum îl vedem noi, dorinţa de a obţine ce vrem noi, indiferent de ce vor ceilalţi... Răstignind egoismul, boala noastră despre care credem că suntem chiar noi înşine...
Acceptarea şi binecuvântarea sunt grele, dar sunt singura cale care duce la Bucurie.
De ce?
Pentru că tot ce doreşte inima noastră trebuie să fie absolut şi desăvârşit! Or, acestea nu se găsesc decât în Dumnezeu şi nu le putem obţine decât cu El! El Însuşi ne învaţă asta când ne cere: "Căutaţi mai întâi Împărăţia"! Numai într-o realitate care are Absolutul ca Împărat iubitor de oameni, putem fi fericiţi! Şi cum Împărăţia este şi vine în noi, în cămara cea ascunsă a inimii noastre, în zadar o vom căuta în afară. Să coborâm acolo cu Domnul, chemându-L şi binecuvântându-L şi acceptând cu El "răutatea zilei"! Abia apoi toate se vor schimba, vor deveni noi! Abia apoi se împlineşte făgăduinţa "adăugării acelor toate" dorite de noi!
Curaj, om drag! Toate astea sunt şi pentru tine! Ce cauţi tu, numai pe aici vei găsi!
Fă cele pe care ţi le cere ziua în care eşti cu binecuvântare şi totul se va schimba! De la Sine! Cazi? Ridică-te! Repet, Domnul nu numără căderile, ci ridicările! (MS)

129. Noi, cei bolnavi de alte frici decât cea de Dumnezeu, nu avem cum s-o trăim pe aceasta înainte de a simti iubirea lui Dumnezeu!

Domnul S-a făcut Om nu ca să ne sperie, ci ca să ne vindece de fricile noastre bolnave. 
El ne cheamă le El pentru că suntem bolnavi, păcătoși, obosiți, chinuiți, rătăciți. 
Ne cheamă ca să ne vindece și să ne dăruiască iubirea Lui necondiționată. 
Abia apoi, după ce vom fi primit Duhul Său Cel Sfânt și vom fi învățat în școala Sa să credem în făgăduințele Lui, vom primi și darul fricii de Dumnezeu! 
Această frică nu e decât o altă față a Bucuriei sfinte! E aceeași înfiorare a sufletului și amuțire a minții în fața darurilor Sale... 
Să îndrăznim să creștem lucrând poruncile Lui!(MS)

118. Noi nu vedem încă sângerările sufletului aproapelui, si din această cauză nu avem milă...

Când binecuvântezi, realitatea se transformă, se preface, cu harul lui Dumnezeu, în loc de întâlnire cu El. Şi, de exemplu, în loc să fie în faţa ta doar o persoană care ţipă la tine sau îţi face reproşuri, vei simţi că este acolo şi Domnul, Care îţi dă putere să vezi:

• ce ai greşit tu;
 

• ce neputinţă are celălalt;

• cât e de bolnav sufleteşte;

• ce vrea Dumnezeu de la tine în acea situaţie
. 

Tu poate că vrei, cum este şi firesc, să vadă cel din faţa ta că nu are dreptate, că a greşit, că exagerează şi să nu te mai chinuie. Domnul vrea ca tu să poţi iubi şi în aceste condiţii, să vezi că sufletul celui din faţa ta e rănit, ca şi al tău, şi să-ţi fie milă şi să te rogi pentru el. Dacă cel ce te stresează ar fi rănit, muşcat de un câine şi, din cauza durerilor şi a fricii ar striga şi te-ar lovi cu mâinile când ai vrea să-l ajuţi, te-ai supăra pe el? Nu, pentru că mila şi dorinţa de a-l ajuta te-ar face nici să nu simţi durerile. Dar noi nu vedem încă sângerările sufletului aproapelui, şi din această cauză nu avem milă... (MS)

92. Noi, fiecare în parte suntem tot atâtea căi pe Cale...

Pare paradoxal să spui că există mai multe căi de mântuire, dar dacă spunem cu „c” mic, este corect pentru că numai Calea este una Singură, adică Domnul și Mântuitorul nostru și lucrarea Sfintei Treimi în noi prin El în Duhul Său Cel Sfânt! Noi, fiecare în parte suntem tot atâtea căi pe Cale...
E foarte important pentru un dependent sau codependent să înțeleagă și să accepte că nevoia de „o cruce” ca ceva exterior este chiar boala lui, chiar nevoia de control.
Lăsarea în voia lui Dumnezeu înseamnă tocmai această schimbare de atitudine (metanoia = răsturnare, înnoire a minții), această renunțare la control și la asigurarea că „de vom face așa va fi bine”. Mântuirea ține de a fi: De vom fi cu El, ca El, ne va fi binele după care tânjește inima noastră în adâncul ei. A face este important ca mărturie că suntem cu El. Nu ne mântuim fără faptele iubirii pentru că ne făcând aceste fapte înseamnă că nu suntem cu El și El nu e primit în noi ca Domn și Stăpân, ci suntem conduși tot de voia noastră răzvrătită, care caută „binele pe care îl știe ea mai bine”! În același timp a fi cu El, înseamnă să pornesc de la mine, așa cum sunt acum în cele din afară și să învăț să fiu cu El, oriunde aș fi și orice aș face... Dacă mântuirea mea ar depinde de circumstanțe exterioare aș fi în mare pericol dar și lipsit de libertate și responsabilitate. Condițiile exterioare ne determină să fim bolnavi, așa cum suntem acum, ne pot ajuta sau pune piedici, pot întârzia sau grăbi alegerea Căii, dar nu sunt cauza mântuirii. Altfel nu ar fi schimbat Dumnezeu Creatorul condițiile acestea exterioare determinându-ne să nu avem încotro decât să facem voia Lui? (MS)

52. Omul a fost adus la existenta ca sa se bucure de iubire, sa iubească si sa fie iubit

Dumnezeu ne dă iubirea Lui, iubindu-ne și dându-ne putere să iubim și noi, să-L iubim pe El și pe aproapele nostru. 
Iubirea nu este un sentiment, adică o putere a firii noastre, ci o putere încredințată persoanei noastre de către Dumnezeu. Cu această putere, care e a mea ca subiect și nu ca fire, eu pot să vreau sau să nu vreau să mă comport iubitor.
Dacă noi, ca persoane, suntem bolnavi și viețuim la nivelul de individ, comportamentul nostru e dictat doar de impulsurile firii prelucrate rațional doar în măsura în care slujim firea căzută: să ne fie nouă bine, adică plăcut. Acest fel de a fi și de a trăi ne produce suferință, pentru că în adânc, chipul lui Dumnezeu din noi suspină după condiția de fiu al lui Dumnezeu, după iubirea scrisă ca potență în noi și făgăduită prin creație nouă… Asta ne împinge mereu să facem gesturi care să semene cu ceea ce știm că înseamnă iubire, dar nu este iubire, pentru că mobilul e tot egoist...
Câtă vreme vom rămâne la stadiul acesta de existență individuală, în care suntem „numai trupuri”, orice lucrare a binelui va fi bolnavă, orientată spre „binele” egoist. 
Iar prin iubire vom înțelege doar acele sentimente de atracție sau atașare (de fapt, dependență), însoțite fie de folosirea celuilalt ca obiect al nevoilor noastre egoiste, fie ca subiect care să ne confirme că suntem importanți și valoroși…
Vindecarea ne-o aduce Domnul prin Jertfa Lui, care ne dă puterea, dacă vrem, să iubim cu iubirea Lui, cu El, în El, prin El! (MS)

21. De ce nu alege omul Bucuria?

Ne naștem robi păcatului împotrivirii și, din păcate, rămânem așa și după Sfântul Botez pentru că nimeni nu ne învață să trăim în Hristos,  în Duhul Sfânt. Tot ce învățăm este să trăim, să supraviețuim să ne „descurcăm” în această lume. Până și Dumnezeu ne este prezentat ca Cineva care ne „împlinește dorințele” dacă suntem cuminți, și ne „pedepsește dacă nu suntem cuminți...
E veche de când lumea boala împotrivirii omului de a fi „ca Dumnezeu” făcând ce-i cere (de fapt ce-i oferă) Dumnezeu. Tocmai din acest motiv S-a făcut Dumnezeu Fiul Om ca să ne elibereze din această robie, din această cumplită boală a împotrivirii la Bucurie.
Oferta lui Dumnezeu este deplină, ușor de dobândit și luminoasă, dar puțini sunt cei ce o aleg... De ce? De ce nu alege omul Bucuria dăruită gratuit de Domnul în Biserica Lui? De ce alege să rămână în închisoarea sa sufletească ? Pentru că nu vrea să se lepede de sine. Se iubește pe sine atât de mult și de bolnav încât, acest om, alege să sufere oricât numai să nu accepte durerea lepădării de sine, de voia sa aducătoare de nefericire. E paradoxal, nu? Alege să sufere ani și ani plin de ură și de dorința unei răzbunări, de exemplu, în loc să treacă împreună cu Domnul prin poarta strâmtă a iertării care duce la Bucurie...
Lepădarea de de sine nu e altceva decât lepădarea setului de convingeri și credințe lăuntrice după care ne  trăim viața. Dacă ne lepădăm de ele alegând să trăim după poruncile lui Dumnezeu și luăm putere de la El, în Biserică, prin Sfintele Taine pentru asta, vom descoperi cu uimire că Domnul e cu noi, că bucuria Lui e reală și palpabilă și că nu depinde de nimic exterior. Și că aflând noi această bucurie a Împărăției care este în noi, toate cele necesare ni se adaugă fără a le căuta.  (MS)