231. Durerea, cale spre Împărăție

Sfatul Părintelui Nikon, și întreaga învățătură a Sfinților Părinți despre trăirea durerii cu gândul la Domnul este de mare folos. Este de mare ajutor ca să ne vindecăm de patimile noastre. Când luptăm direct cu o patimă, firea noastră căzută se revoltă că o lipsim de plăcerea cu care s-a obișnuit și de aceea cădem așa de ușor înapoi. Dar dacă alegem să îndurăm o durere în Numele Domnului, fie cea provenită din lipsa plăcerii pătimașe, fie cea din alte surse, ni se vindecă firea pentru că învață să pună în locul plăcerii sau ușurării psihice, bucuria biruinței. Ni se lărgește inima, pur și simplu. Nu putem spune NU plăcerii, dar putem spune mai ușor DA durerii pentru că Domnul e cu noi în ea. Domnul și-a însușit prin întrupare firea noastră fără păcat, ca urmare El nu este cu noi, în noi când păcătuim. Ca urmare, nu a cunoscut plăcerea pătimașă și nu este cu noi când o trăim (fiind o trăire contra firii) sau ne îndulcim de ea. Dar și-a însușit firea noastră căzută, adică neputințele și durerile ei. Însușindu-și așadar durerile noastre, neputințele noastre este cu noi, cu firea sa îndumnezeită, atunci când le trăim. Așa că, ori de câte ori acceptăm să trăim o durere sau o neputință intrăm în sinergie cu El, Îl întâlnim acolo și primim o nouă viață. Cu fiecare durere trăită împreună cu El ne naștem la o nouă viață, mereu la mai multă viață. Cu Domnul durerile devin dureri de naștere! Fără Domnul, durerea se transformă în cârtire, împotrivire, hulă, revoltă, adică tot atâtea forme de moarte, de fugă de Viața pe care ne-o dăruiește Dumnezeu. (MS)

44. De ce te lasă Dumnezeu să urli de durere?

Pentru că te iubeşte. Dacă asculţi puţin tăcerea din ochii Lui din icoană vei auzi că-ți cunoaşte durerea pe care o simte deodată cu tine în trupul Său. Doar că nu are aceeaşi atitudine față de ea, ca tine. Lui îi este milă de tine, ție nu! El din milă și din iubire, a venit la noi și vine la tine ca să-ți arate pe viu că durerea se poate trăi și altfel decât revoltându-ne, acuzând și învinovățind: pe ceilalţi, pe noi înşine, pe El ... Tu, lipsit de milă față de tine, din cauza dorinței ca lucrurile să fie așa cum ți-ar plăcea ție, alegi mereu soluții care sporesc suferința, întunecă mintea și otrăvesc viața.
Dacă acum te oprești din cârtit și te așezi în fața Lui și hotărăști să iei în fața durerii atitudinea Lui, totul se va schimba.
Ți se pare că poruncile Lui sunt nori și sunt grele. Ele sunt pur și simplu puterea pe care nu o ai acum ca sa trăiești cum ne cere El. De exemplu: tu nu poți să nu cârtești când cineva face ceva rău sau ceva care te doare pentru că nu știi să faci altceva și nu te-a învățat nimeni să fii atentă și la durerea celorlalți pe care nu o poți simți pe dinăuntru, ca pe a ta. Ca remediu la acestă neputință, Domnul îți dăruiește porunca: Binecuvintează pe cel ce-ți face rău. Nu judeca! Făcând asta, fără plăcerea cu care faci ce poți, vei descoperi că nu mai cârtești și că durerea devine altceva pentru tine.
Cum binecuvântezi? Așa, simplu: „Doamne, binecuvântează pe X care făcând ce face acum, mă rănește, îmi face rău, mă doare!”
Cum nu judeci? Tot simplu: „Doamne, ce face acesta acum e treaba lui. Are voie să facă ce vrea. Numai Tu știi de ce face: de frică, de durere, că-l provoc eu, din nesimțire sau ură, din neștiință sau cu bună știință... Tu ești judecătorul lui. Eu te rog să-l binecuvântezi și pe mine să mă înveți cum să-l iubesc, cum să mă apăr, cum să-mi trăiesc durerea”.
Dacă nu ai puterea să rostești asemenea cuvinte, să-I spui tot Lui: „Doamne, nu pot. Tu poți. Ajută-mă!” Atunci poate că vei auzi chemarea Lui: „Veniți la Mine, toți cei osteniți și eu vă voi odihni pe voi”. (MS)