Se afișează postările cu eticheta smerenie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta smerenie. Afișați toate postările

miercuri, 14 mai 2014

232. Acceptarea neputinței și arătarea ei mereu Domnului este începutul smereniei necesare nouă acum

Nu cere de la tine mai mult decât poți face, ci arată mereu neputința ta Domnului cerându-I ajutorul.
Pentru vârsta noastră duhovnicească, acceptarea neputinței și arătarea ei mereu Domnului este începutul smereniei necesare nouă acum. 
Felul în care te rogi, în care strigi la Domnul este bun și nu părăsi această rugăciune: „Doamne nu pot nimic fără Tine, de voiești curățește-mă, nu mă lăsa să trăiesc fals în părere de sine, în înșelare și mândrie, fă și din mine, omul Tău”. Și mulțumește Domnului pentru toate. Mulțumește pentru marele har de a te vedea pe tine în loc să proiectezi pe celălalt cum făceai în vremea copilăriei. Mulțumește că citind cuvintele Părintelui Nikon te oglindești în ele și accepți că ești altfel decât îți cere el. Dar să nu te oprești aici, ci să ceri de la Domnul să-ți dea ce nu ai când voiește și cum voiește El. Și să ceri și rugăciunea Părintelui. (MS)

luni, 29 octombrie 2012

180. Lucrarea omului este să primească lucrarea lui Dumnezeu

Proiecția e o boala a minții omului vechi, a omului care a ales să asculte sfatul vrăjmașului diavol și să caute îndumnezeirea fără Dumnezeu. Ca orice boală este o rea funcționare a unei puteri sufletești bune care nu a mai fost capabilă să lucreze bine fără harul lui Dumnezeu.
Pentru omul care e centrat pe supraviețuire, această lucrare a minții căzute este de folos. Dar omul nu a fost creat de Dumnezeu ca să supraviețuiască ducând o viață ca a necuvântătoarelor, ci ca să fie viu ca Dumnezeul Cel Viu. Așa că, pentru creștinul care dorește dobândirea asemănării prin mijloacele mântuitoare dăruite de Dumnezeu în Biserica Lui, vindecarea minții și a întregii firi include și această lucrare. Dacă ne mai folosim de ea cât suntem încă prunci neștiutori, pe măsură ce creștem și devenim responsabili de răspunsul pe care Îl dăm iubirii lui Dumnezeu, ne lepădăm de ea. Nu este ușor, dar harul lui Dumnezeu lucrează cu cel care se încredințează Lui. Lucrarea omului este să primească lucrarea lui Dumnezeu și nu e ușor. Nu e ușor pentru că e nevoie de smerenie și de multă osteneală ca să învățăm să ne lepădăm de noi, de atitudinile distrugătoare dictate de eu pot și singur, sau eu vreau altfel, sau eu nu merit...
O dimensiune a tragediei omenești este tocmai faptul că-și irosește viața iubind până la durere ceva ce nici nu exista! Iată cum devine omul nu doar victimă, ci și colaborator al tatălui minciunii. Iată de ce eliberarea pe care o trăiești este atât de mare. (MS)

vineri, 27 iulie 2012

158. Când spun "Doamne, luminează-mă!", sa accept si ceea ce se vede

De fiecare dată când ne dăm seama de neputința noastră, ne aflăm în plină lucrare a harului cu noi, care ne luminează nu doar ca să ne smerim de nimicnicia noastră, ci ca să știm ce cerem și să cerem vindecarea de care avem nevoie pentru a ne însuși slava pe care ne-o oferă Dumnezeu. Când spun "Doamne, luminează-mă!", sa accept şi ceea ce se vede.


***
Nu dintr-o dată ajungem la desăvârșire. Mântuirea noastră și îndumnezeirea noastră este un proces care cuprinde atât întreaga mea viață, cât și întreaga istorie a omului. 

Fiecare om este chemat să se pregătească pentru viața și nestricăciunea viitoare, cu sufletul și cu trupul său, printr-un proces în trei etape: nașterea prin Sfântul Botez și pecetluirea cu Duhul Sfânt prin Mirungere, viețuirea evanghelică în care omul lucrează liber cu harul primit în Biserică și, la sfârșitul acestei lumi, învierea și transfigurarea finală. 
În viețuirea evanghelică pe pământ, creștinul e lăsat de Dumnezeu într-un trup muritor și pătimitor, dar eliberat de diavolul care stăpânea în inima lui înainte de Botez. Acum diavolul atacă doar din afară, prin trup, mai ales sub formă de gânduri. 
Lupta creștinului este o lucrare a binelui din iubire pentru Dumnezeu și aproapele, pocăință pentru răul săvârșit din neștiință, uitare sau lene, și prin răbdarea în trup a necazurilor inerente acestei vieți. 
Prezența și lucrarea Domnului în Duhul Sfânt în viața creștinului, fac ca necazurile trăite pe cale să nu mai fie o piedică în calea bucuriei pe care El ne-a adus-o prin crucea Sa. 
Sensul vieții creștinului este bucuria de a fi cu Dumnezeu și dumnezeu după har, oricare ar fi prețul pentru această devenire. (MS)

miercuri, 18 aprilie 2012

143. Nimic nu stim în 'a fi', noi stim numai în 'a face'

E sănătos să te temi, dar să pui și teama în fața Domnului. Să-I spui, înainte de sesiune și de rugăciune cât ești de fragil și ușor de înșelat și să-L rogi să aibă grijă de tine. Dacă vei continua să te lepezi de rolurile tale (și de grijile lor) în rugăciune, chiar rugăciunea te va învăța să mergi mai departe.
Nu știm să mergem, să stăm, să tăcem. Nimic nu știm în a fi, noi știm numai în a face, sau mai bine spus în a ne lăsa făcuți de „lumea aceasta”... Dar iată că acolo, în dimensiunea minții în care ai intrat prin rugăciune și binecuvântare, acolo putem fi în fața Domnului, în prezența Lui.
Nu te teme decât de păcat. De înșelare ne apără Domnul dacă fugim de păcatul slavei deșarte și ne smerim cum ne va învăța Însuși Domnul în fiecare clipă.
Nu uita, rugăciunea ne învață și să ne rugăm și să fim în fața Domnului și în voia Lui.
Dacă după ce ieși de acolo tânjești după întoarcere dar și simți dragoste și compasiune pentru toți și pentru toate, e semn că nu e înșelare. Înșelarea e însoțită de gânduri de slavă, de dispreț pentru ceilalți, de nerăbdare în slujirile rolurilor noastre.
Încet, încet, aceste roluri se vor curăți de partea lor pătimașă și vor deveni slujire curată în numele Domnului. Atunci, diferența dintre eul slujitor și eul „esență” sau contemplativ nu va mai fi ca o ruptură, ci ca un prag pe care îl putem trece în ambele direcții după rânduiala zilei. Dar până atunci mai avem de suferit silindu-ne să învățăm lepădare de lume și trecerea prin calea ce strâmtă a sfintelor Porunci. (MS)

luni, 5 martie 2012

131. Dumnezeu nu ne cere decât să ne dăm seama că e cu noi - Serile Talpalari, 21 feb 2012 (2)

Continuarea transcrierii Serilor Talpalari din 21 feb 2012
Partea I a transcrierii şi conferinţa audio aici.


Omul cade întotdeauna prin înşelare. Şi toate ereziile au pornit de la această neînţelegere a lui Dumnezeu şi a lumii. De la faptul că omul n-a vrut să-şi smerească mintea şi să accepte revelaţia şi să dobânească cunoaşterea de la Duhul Sfânt. În clipa în care a vrut să înţeleagă cu mintea raţională ceea ce este de înţeles cu mintea contemplativă. Odată ce nu poate să primească nişte adevăruri ale revelaţiei nu poate să meargă mai departe. Drama din lumea catolică şi protestantă vine din faptul că n-a putut să înţeleagă lucrările necreate ale lui Dumnezeu.

Ce înseamnă să fii ortodox? Înseamnă să crezi că Dumnezeu lucrează cu lumea Lui şi cu noi şi cu fiecare în parte printr-o energie, printr-o lucrare necreată, care se numeşte Har,  care este una singură - lucrarea lui Dumnezeu - dar care se împarte, se distribuie fiecăruia după receptivitate. Piatra e ţinută de Dumnezeu prin lucrarea lui Dumnezeu necreată, pisica, la fel. Noi, oamenii, la fel, doar că avem în plus faţă de animale, chemarea de a ne îndumnezei.
Dacă nu credem în această energie necreată nu avem cum să nu ajungem protestanţi. Putem să facem şi semnul Crucii. Putem să facem orice, dacă nu cred că în clipa în care mi-am făcut Sfânta Cruce puterea lui Dumnezeu s-a activat în mine, Dumnezeu este în mine, în inima mea, este în mine pentru că L-am mâncat dimineaţă, dar dacă nu cred, eu Îl ţin acolo şi spun "las' că fac eu". Spun Părinţii că ne putem duce în fundul iadului - care nu-i un loc, e o stare - plini de Sfânta Împărtăşanie.
Sfânta împărtăşanie nu lucrează magic, nu ne transformă magic; noi trebuie să lucrăm cu acest Har pe care l-am primit. Noi lucrăm şi ca să ne pregătim să-L primim, dar şi ca să-L punem apoi în lucrare. Ca în loc să folosesc doar energiile mele bio-raţionale, să le folosesc cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu merg, cu Dumnezeu poftesc. Dumnezeu nu-mi ia capacitatea de a pofti. Ce să facă cu mine moartă, fără dorire?!
Dacă nu credem în această lucrare şi nu înţelegem taina acestei lucrări, devenim şi noi protestanţi. Ei cred că omul a fost mântuit de Dumnezeu şi că unii sunt mântuiţi şi unii nu. Şi cum se recunosc? pentru că fac cum a făcut Hristos. Şi omul îl are ca model pe Hristos ca să-şi arate lui că e mântuit, că e ales. Iar dacă fură, e pentru că n-a fost "ales". Şi protestanţii fac foarte multe fapte bune în numele lui Hristos. Ca să dovedească că sunt mântuiţi. Şi citesc, şi se roagă şi dovedesc că sunt mântuiţi. Deci nici vorbă de această demnitate a omului, de această tensiune lucrătoare a omului, de a lucra împreună cu Dumnezeu, primindu-l, primind harul Lui.
Şi iată că sunt unii total necredincioşi, unii dedaţi unor credinţe satanice... ce se va întâmpla cu ei? se duc în iad?! şi noi, ce facem? Ne mântuim noi, iar ei se duc în iad?! Nu e atât de simplu! Ascultăm noi rugăciunile de la Sfânta Liturghie? Auzim noi cum îşi dă viaţa Mântuitorul şi cum ne lipim noi de moartea şi Învierea Lui pentru învierea lumii? cum ne rugăm noi? Deci noi avem datoria să ne rugăm pentru toată lumea, pentru toţi oamenii şi fiind noi una în Hristos, fiind noi trupul acela al lui Hristos care S-a dat pentru viaţa lumii. Nu cunoaştem noi profunzimea lucrării noastre de rugăciune. Dar în clipa în care spun că acela nu se mântuieşte, am ieşit din Biserica Ortodoxă. Eu mărturisesc cum spune Dumnezeu că ne mântuim, mă doare că face lucrul care-l pune în pericol şi-i spun că lucrul ăsta e periculos şi-şi pune mântuirea în pericol, dar eu nu ştiu că nu se întoarce. Aşa trebuie să gândim ca să nu cădem în ispita de a fi fariseu.
***
Frica de Dumnezeu
Aşa cum avem atâta nesimţire (de copii răsfăţaţi), să avem şi îndrăzneala cea bună, să ne gândim, să ne trezim şi să zicem "da, dar nu-i mai bine să ne bucurăm împreună?"
Dacă citim cuvântul "Duceţi-vă de la mine!" şi ni-l adresăm nouă, se naşte în noi o frică care nu e frica de câini. Avem nevoie să ne întoarcem şi să spunem "iartă-mă!" "primeşte-mă!". Acum, dacă mă uit în interiorul meu, nu este ceva pentru care aş merita să-mi spună "du-te de la mine!"? şi dacă e, şi văd acum, acum să fac mişcarea asta de întoarcere: "da, Doamne, vrednică sunt de focul iadului, vrednică sunt de întunericul cel mai dinafară, iartă-mă!" "Miluieşte-mă, Doamne!". Dar e dureros, crapă inima în noi şi atunci ne uităm şi noi la cei din jur şi spunem "dar uite, celălalt e mai rău ca mine, las că-i bine!" sau "dar ce? dar el nu?" şi astea sunt porţile iadului: comparaţia şi justificarea prin acuzare. Şi nu putem să renunţăm la ele, pentru că e greu. Dar putem să cerem iertare. Şi asta este pocăinţa.
*
Să nu uităm aceste mişcări ale sufletului - cât pot, să zic "Doamne, nu mă lăsa să fac rău!" şi chiar dacă am început să fac răul, tot să mă rog, că nu ştiu cum lucrează Domnul şi mă scapă. Ai făcut păcatul? "Doamne iartă-mă!"
Dar noi, nu! ne aşezăm pe scaunul de judecată şi credem că asta-i judecata şi spunem "nu meriţi!". Dar judecata nu e asta. Judecata e să spun "sunt vrednică de iad". Cea mai mare smerenie e să spun "da, merit asta", dar,  "Doamne, miluieşte-mă!" "iartă-mă!"
Pentru că sunt mulţi oameni care spun "sunt atât de rău, sunt o secătură" şi acceptă şi de la alţii să le spună, dar nu spun "iartă-mă"
E o boală a sufletului şi e greu, dar să nu deznădăjduim şi să nu încetăm să cerem iertare.
Putem plânge cu partea aceea din sufletul meu care simte durerea. Dar noi acoperim acea parte şi o ascultăm pe cea care se revoltă, care învinovăţeşte pe alţii
***
Cum să luptăm cu frica?
Există frică psihologică, care la un capăt e sănătoasă şi la un capăt e bolnavă.
Capătul sănătos e ca, atunci când frica e rezonabilă, să iei măsuri raţionale. Să nu crezi că ţie nu poate să ţi se întâmple. Să foloseşti măsuri inteligente pentru a evita pericolele de care ţi-e frică.
Frica patologică se vindecă prin vindecarea sufletului de patimi. Frica exagerată, vine din patimi. Stările de anxietatea pot veni de la faptul că trăieşti invers decât ar vrea sufletul tău. Sufletul ar vrea curăţie, pace, dar eu nu accept, ci mă uit la filme de groază etc. Acestea se pot rezolva prin spovedanie şi canon.
Frica patologică mai gravă are nevoie de specialist. Dar lucrurile sunt foarte delicate, pentru că uneori alergăm prea repede la specialist şi luăm prea repede pastile, alte ori nu mergem deloc.

Vindecarea propriu-zisă vine de a a mă aşeza în frica cea bună. Deci, mi-e frică că vine antihrist. Ei, frica să fie că vine Domnul şi eu nu sunt acolo, nu sunt pregătit. Important pentru mine e nu să-mi fie frică de ce-o să-mi facă alţii, ci să-mi fie frică de slăbiciunea mea de a mă îndepărta de Dumnezeu.
Şi pentru asta mă exersez. Părinţii insistă foarte mult pe lupta ascetică, care care este exersarea lucrării bune. Mă exersez în situaţii uşor de făcut, în care în loc să mă las stăpânit de sentimentele mele Îl chem pe Dumnezeu.

Apoi, avem nevoie să înţelegem că orice ni s-ar întâmpla e îngăduit de Dumnezeu, care ne iubeşte. Şi unde-o să ne ducem după ce ni se va întâmpla? La Dumnezeu! Unde sunt când mi se întâmplă? În mâna lui Dumnezeu. Problema e: sunt conştient că sunt în mâna lui Dumnezeu sau cred că nu sunt? L-am uitat pe Dumnezeu? Sau mi-l amintesc? Asta e taina. Deci, dacă în timp ce mor de frică sunt cu mintea la Dumnezeu, e o moarte frumoasă. Dar dacă nu mi-e frică şi-s cu mintea în altă parte, e o viaţă moartă.
Deci, tot timpul să mutăm din planul psihologic în planul duhovnicesc. Dumnezeu nu ne cere decât să ne dăm seama că e cu noi. Iar acest lucru nu se face decât prin amintire. Îmi amitesc că e cu noi. Prin pomenirea Lui "Doamne, miluieşte-mă!". Prin lucrarea voii Lui. Prin folosirea evenimenteor ca locuri de întâlnire specială. Dar orice loc este un loc de întâlnire cu Dumnezeu. Şi atunci nu vom mai fi speriaţi de reguli, regulamente... Dar să fim cu gândul la El. Când suntem cu gândul la Dumnezeu, năzbâtiile se întâmplă într-o limită binecuvântată. Ca a unui copil, care face o chestie, dar nu ţi-e greu să-l ierţi.
Sigur, se poate întâmpla şi să greşeşti, să cazi. Dar întoarcerea se face uşor, pentru că eşti smerit. Nu eşti mândru. Dacă eşti mândru, spui "mă urăsc, mă dispreţuieşti". Dacă eşti smerit, zici "Doamne iartă-mă, iar am căzut, sunt nesimţită". Să nu ne mirăm că am făcut răul acela, ci să devenim conştienţi că nu l-am chemat destul şi nu ne-am străduit să fim cu mintea la El. Nu te strădui să nu faci lucrul!
***
Responsabilitatea noastră e legată de ceea ce poate fi controlat. Când ţi-e frică, simţi lucruri, care sunt nevinovate. Dar ce gândeşti poate fi vinovat sau nevinovat. Dacă atunci când ţi-e frică spui "Doamne, ce să fac?" "doctore, părinte, ce să fac?" - în loc să te ascunzi de mândrie, acestea sunt bune. Dar dacă primeşti gânduri "am să mor" "nimeni nu mă iubeşte", acestea sunt rele. Şi eu nu pot să biruiesc frica, ci frica mă va birui pe mine. Pentru că firea mea nu mă biruieşte, nu se luptă cu mine. Firea mea vrea binele. Ci se luptă cu mine gândurile răutăţii care intră prin gândurile mele. Şi ca să fiu sigur că nu intră niciun drac în mine ca să mă sugestioneze către rău, trebuie să închid uşile gândirii, să nu mai primesc gândurile. Pentru că în starea de tulburare emoţională suntem vulnerabili la gânduri. Ca să putem face asta, avem nevoie să ne fixăm atenţia pe simţire. Ce simt? Crampe la stomac. Intru pe simţire şi zic "Doamne miluieşte-mă" cu atenţia pe crampă şi nu pe gândul rău. Deci oferim această simţire lui Dumnezeu. Ia simţirea că mori şi dă-i-o Lui. Şi nu primi gândul "am să mor". Şi nici gândul că nu vreau să mă gândesc.
Pofta pe care o simţi, oricât de puternică, dacă o priveşti în partea ei senzitivă şi i-o dai lui Dumnezeu ai biruit. Dacă o primeşti în partea cognitivă, te-a biruit. pentru că pe acolo intră dracul. "Dar eu nu pot", "dar eu niciodată" etc.
Majoritatea oamenilor chinuiţi de dependenţe, cred că nu gândesc, cred că pofta e atât de mare, încât nu mai gândesc. Eroare. Există gând. Şi pe acolo suntem biruiţi. Cât ar fi de scurte şi încâlcite.
Şi în plus, există o filosofie a păcatului pe care-l fac. Dedesubt e un strat de convingeri, o dogmă a păcatului: că eu sunt nefericit şi asta mă mângâie, că sunt tensionat şi asta mă uşurează, că am fost abuzat când eram mic... lucruri reale. Care, într-adevăr m-au şubrezit, dar întreţinerea acestor gânduri mă fac să nu ajung la Dumnezeu. Nu duc "prescura".
Orice vibrează în sufletul nostru să îl duc lui Dumnezeu atunci. Nu putem din prima. Dar nu se pune. Dumnezeu nu numără căderile. Până ce vom pricepe acest mecanism nu vom birui, pentru că noi biruim numai când oferim acea poftă, pentru că aceea e partea cu care pot să simt bucuria. Pentru că aceeaşi energie o folosesc pentru a simţi bucuria, dacă e transformată. E ca şi cum aş folosi aceeaşi mână şi pentru păcat şi pentru mângâiere.

duminică, 18 decembrie 2011

87. E specific trădătorului de sine să-i învinovătească pe ceilalti de esecuri

Așadar, dacă vrei și tu Acest Răspuns, fii onest cu tine și cu El și încearcă să faci acești trei pași:
1.Să te cunoști pe tine mereu mai bine, mai adevărat, să-ți cunoști durerile și bucuriile, nădejdile și deznădejdile și să cauți bucuria după care însetează sufletul tău fără să te anesteziezi cu surogatele acestei lumi. Altfel te vei trăda pe tine și dorul inimii tale și, ca urmare, Îl vei acuza pe Dumnezeu și pe ceilalți pentru toată nefericirea ta. E specific trădătorului de sine să-i învinovățească pe ceilalți de eșecuri.
2.Să-L cunoști pe Cel despre Care îți vorbesc. Citește Evangheliile ca pe o scrisoare către tine. Vorbește-I în rugăciune și taci mult în fața Lui ca să-I auzi răspunsul. Taci mult. Forfota minții e zgomot asurzitor pentru „urechile de auzit” glasul Lui.
3.Să mergi, cu smerenie și fără gând preconceput, la Întâlnirea cu El Viu, Sfânta Liturghie, și să-I ceri să te lumineze și să te mângâie ca să poți simți și poți înțelege iubirea Lui. (MS)

luni, 14 noiembrie 2011

56. Nu ascult soapta lui Dumnezeu pentru ca in mine cineva urla: Acum!

Calea îndumnezeirii e pentru toţi oamenii. Toţi sunt chemaţi, fără nici o excepţie. Numai că, aflăm în cuvântul Domnului, "puţini sunt aleşi"! Cum aşa, se întreabă mintea răzvrătită a omului? De ce nu mă alege şi pe mine? De ce a mai pus setea asta în mine, dacă mă refuză? De ce mi-a dat să gust din dulceaţa harului dacă acum mor de sete în deşertul dorului neîmplinit?
Iată cum ne ţine mintea noastră prizonierii unui mod de a fi centrat pe nerăbdare! Acum vreau! Aşa vreau! Nu ascult şoapta lui Dumnezeu pentru că în mine cineva urlă: Acum! Şi cu cât am pornit cu mai multă hotărâre pe Cale, cu atât urletul e mai puternic. 
Acesta este glasul ispititorului! Dacă vom fi puţin atenţi la istoria credinţei nostre, îl vom auzi cum se insinuează de două mii de ani încoace încercând să răstoarne orice început bun! De fapt, e acelaşi glas de la începutul istoriei omeneşti! E glasul care insinuează că Dumnezeu nu e chiar aşa de bun, că poruncilor Lui le lipseşte ceva, că iată ce profunzi suntem noi şi ce lucruri mărunte şi nesemnificative ne cere El! Auzi, noi însetăm de Absolut şi El ne cere să ne iubim aproapele care e pur şi simplu un ratat şi un rău! Sau: asta trebuie să fie o deformare a Adevărului, făcută de suflete rău voitoare! Da, da, asta e Biserica şi oamenii ei care vor să ţină poporul în întuneric! Trebuie să ne salvăm! Să facem ceva! Să reformăm Biserica, sau să ne centrăm pe noi înşine şi pe setea noastră de Dumnezeu!
Sau, când suntem mai cuminţei, să mergem la acele "seminarii care urmăresc conştientizarea a ceea ce suntem, pe parcursul a trei zile"! Că doar n-o să stau să putrezesc de vie într-o viaţă casnică în care trebuie să-mi binecuvântez soţul imatur emoţional şi să spăl vase când pot, în trei zile, să ajung să gust tăcerea minţii şi să aflu cine sunt şi cum sunt!
Ce avem de făcut? Să alegem să fim aleşi de Domnul şi Stăpânul vieţii noastre, alegând calea smereniei, a ascultării, a iertării şi răbdării, a traversării deşertului lăuntric cu ochii aţintiţi la Domnul atât de prezent în poruncile Lui, uitând de noi şi de fascinaţia de sine!
Acum, ispitele vor fi mai mari şi, mai ales, de-a dreapta! Vei fi tot mai provocat să alegi metode mai "rapide" şi mai "spirituale" de luminare! Dar tu să ştii şi să nu uiţi, că Rugăciunea în Biserică, e singura cale sigură spre scopul vieţii noastre: îndumnezeirea! 
Să acceptăm cu smerenie şi cuminţenie, că suntem mici şi netrebnici, dar să nu uităm că suntem iubiţi şi slujiţi de Însuşi Dumnezeu făcut Om ca noi să ne facem dumnezei ca El şi în El! Să învăţăm să avem răbdare pe Cale aşteptând venirea Domnului în acest vas de lut care suntem, cum şi când voieşte El! Noi să facem partea noastră! 
Nu în noi se află răspunsul la întrebarea "cine sunt", ci în El! Pe El să-L ascultăm! Să facem, cum ne învaţă Măicuţa Lui, Tot ce ne va cere şi nu vom fi dezamăgiţi! (MS)

55. Crucea inseamna rastignire si moarte si inviere

Nu ştim, nu vrem, nu putem împlini porunca iubirii aproapelui care, în aceste vremuri, e privit mai mult ca vrăjmaş… De ce ? Pentru că nu am înţeles şi nu am acceptat crucea! 
Crucea înseamnă răstignire şi moarte şi înviere. 
Ce să răstignim? 
Să răstignim teama că vom fi călcaţi în picioare şi dorinţa de a părea înainte de a deveni cei ce suntem deja doar în dorul inimii nostre! 
Să răstignim dorinţa de a fi desăvârşiţi fără a creşte în Domnul cu răbdare. 
Să răstignim nerăbdarea. Atunci vom muri nouă înşine şi vom trăi, pentru acele clipe, minute, ore sau zile, doar atârnând de Domnul! Uneori ajunge să binecuvântezi în ciuda oricărei alte simţiri! E în această hotărâre şi ascultare o adevărată moarte a egoului! Dar pe aici ajungem la bucuria învierii în Hristos. Pe aici pricepem logica Lui, gândul Lui şi dorim să devină al nostru!
Să avem răbdare cu noi! Există "o cale de a sta natural şi firesc, chiar şi în mijlocul celor mai nefireşti oameni"! E Crucea! Şi pe Cruce este Domnul înviat Care ni Se dăruieşte în tot chipul ca să descoperim că Bucuria a venit şi vine numai prin această cruce! 
Totul e simplu şi nu e deloc dramatic, când învăţăm să fim smeriţi, realişti, oneşti şi să credem în făgăduinţele Domnului. 
Dar această devenire durează pentru că ea se scrie în trupul nostru, în celulele noastre şi, pentru asta, trebuie să se şteargă mai întâi vechea informaţie. 
Sinapsele vechi sunt foarte puternice pentru că au fost mereu alimentate cu informaţie şi energie. Acum toate ale noastre o iau mai întâi pe acolo! Dar, încet, încet, cu harul lui Dumnezeu, se formează sinapse noi, deprinderi noi, trup nou! El, Domnul le face pe toate noi! Numai noi să-I facem loc, să-L primim şi să conlucrăm cu El! (MS)

miercuri, 13 iulie 2011

19. Lupta noastra, un efort permanent de a fi cu Domnul

... Să fii atent ca lupta ta
să nu fie un război împotriva ta,
şi nici unul împotriva răului pe care îl faci sau care te ispiteşte,
ci să fie un efort permanent de a fi cu Domnul,
de a te arată Lui aşa cum eşti,
de a-I cere Lui să vină, să facă, să lucreze cu tine, în tine.
Să lupte El pentru că El e Biruitorul.
El vine cu harul Lui şi ne luminează,
ne întăreşte şi ne învrednicește
să devenim ceea ce El Însuşi a gândit aducându-ne pe lume.

Aşa, vei birui mândria şi slava deşartă
şi vei descoperi că smerenia e capacitatea de a te bucura de prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, 
fără a caută soluţii sau metode de îmbunătăţire de sine.

Noi nici nu ne putem imagina ce e binele.
Îl cunoaștem numai în măsura în care îl primim de la Dumnezeu.
Şi-l primim numai în măsura în care îl cerem.
Şi ne îndurăm să-l cerem numai în măsură în care renunţăm la a mai crede că ştim noi ce este bine.

Suferinţa nu se termină pe pământ, dar, trăită cu Domnul,
devine uşă mereu deschisă spre bucuria Lui în care intrăm, cu uimire, mereu mai adânc şi mai adevărat! (MS)

sâmbătă, 16 aprilie 2011

6. "El trebuie sa creasca si eu sa ma micsorez"

Ca să te ascunzi, încearcă să ai mai des în gând cuvântul Sfântului Ioan Botezătorul: "El trebuie să crească şi eu să mă micşorez"! Dacă vei avea în gând să se vadă mila şi dragostea Domnului faţă de tine, El va fi slăvit şi tu vei fi martorul! Nu e uşor. Mulţi se vor uita la tine, dar să nu te laşi biruit. Să ai gând curat, pe cât vei putea şi Domnul va lucra.
***
Pentru tăcere şi linişte, încearcă să nu începi tu cuvântul, lasă-te întrerupt, oprit şi chiar contrazis ori de câte ori poţi. Dacă nu poţi să te smereşti (şi eu ştiu cât e de greu) lasă-L pe Domnul să te smerească aşa cum ştie El şi mulţumeşte-I, nu-I reproşa. Apoi alege momente din zi, mai ales din noapte, în care să taci înaintea Domnului şi să-I asculţi tăcerea.
Luptă cu gândurile, alungă-le şi roagă-te cât poţi mai curat. Mai ales în timpul Sfintei Liturghii.
***
Ca să cinezi cu Domnul, spovedeşte-te, plineşte-ţi canonul şi împărtăşeşte-te cu recunoştinţă şi cât mai frecvent posibil. Ascultă de părintele duhovnic şi hrăneşte-te cu Sfânta Scriptură şi cu scrierile Părinţilor noştri.
Haina bucuriei ai primit-o deja de la Domnul în Sfântul Botez, o cureţi mereu prin Taina Spovedaniei şi o înfrumuseţezi prin Împărtăşanie. Fiind credincios peste puţinul care ţi s-a încredinţat: trupul tău, sufletul tău, viaţa ta, casa ta, slujba ta, prietenii tai, vrăjmaşii tăi, vei fi chemat de Domnul să intri mereu mai profund în Bucuria Lui! (M.S.)