219. Bunătatea vine de la Dumnezeu numai prin inima omului

Când nu mai avem pretenții tot ce trăim devine dar. Și este posibil pentru că încetăm să mai dorim ca lucrurile să stea așa sau altfel și toată puterea noastră de dorire se îndreaptă spre noi înșine. 

Noi să fim așa cum ne-a gândit şi ne dorește Creatorul. Și putem fi așa numai dacă-L primim și-L lăsăm să lucreze în toate cele ale noastre: în oboseală, în furie, în dezamăgiri, în frici, în pofte, în bucurii și realizări… 

Noi să alegem Viața pe care ne-o dă El, așa cum ne-o dă El și restul vine de la sine și e cu totul și cu totul altfel pentru că izvorăște din Viață. Și toate cele care erau, sau ne duceau spre moarte, devin locuri de întâlnire cu El, Dumnezeu, cu noi înșine, cu aproapele și cu toate cele dimprejurul nostru.
Și viața încetează să mai fie o înșiruire de evenimente și experiențe, devenind apă vie, curgătoare și conștient sensibilă la Prezența Lui în toți și în toate. Și ce e mai minunat este că nu dispar nici oboseala, nici boala (care au și ele rostul lor în această lume), nici necazurile, ci devin întâlniri de dragoste. Oricine șţie ce cumplită e oboseala când urâm și ce minunată e când iubim! Și oricine poate gusta din bunătatea lui Dumnezeu prezentă în orice circumstanțe exterioare. Bunătatea vine de la Dumnezeu, din Dumnezeu și numai prin inima omului, a fiecăruia în parte! (MS)

201. Despre gandul la moarte cu Parintele Nichifor

04 dec 2012 ST pr Nichifor Horia Despre gândul la moarte from Cristina Sturzu on Vimeo.

Gandul la moarte ne cheama sa pretuim ziua. El nu este insotit de o spaima sau de o veste apocaliptica. Momentul mortii este un moment al adevarului, un moment al lui A FI Cel Ce m-ai zidit, miluieste-ma! Domnul are un plan cu mine. Gandul mortii ne ajuta sa intelegem ca Domnul are o relatie de iubire cu noi. De ce ne temem de moarte sau apocalipsa? Pentru ca ne temem de cele ascunse din noi. Gandul mortii : atentie la ce traim Sa traim cele intelese fara amanare, fara amagire. Frica de moarte: Frica de a ma trada in dorul cel mai adanc de a fi cu Domnul. Inlocuirea pocaintei cu invinovatirea permanenta este o piedica in schimbarea si vindecarea noastra. Relatiile sunt ajutate de gandul aducerii aminte de moarte. Dincolo este Cineva si nu e un loc. Daca avem o relatie cu Dumnezeu se naste o indrazneala si o nadejde in mila Lui. Noi nu avem perceptia launtrica a faptului ca vom muri. De aceea amintirea mortii ma ajuta pentru a ne da seama de moarte si de a trai prezent in fiecare lucru pe care il fac. E foarte important ca cei mici sa stie despre moartea celor dragi si de a alege daca sa mearga sau nu la inmormantarea lor. In clipa mortii nu este tarziu sa iertam ceea ce ne-a deranjat la celalalt. Avem sansa sa ne pocaim chiar si in ultima clipa a vietii noastre. Tresarirea carnii vii in fata mortii este darul lui Dumnezeu. Prin aceasta frica eu supravietuiesc. Domnul a asumat aceasta frica in Ghetsimani. Ea este nevinovata in sine, dar poate fi folosita rau si poate deveni patima. Dar ea ne este de folos. Gandul la moarte poate fi si unul de bucurie. In noi este un dor de viata adevarata si stim ca asta se implineste adevarat in viata de dincolo.

163. Locul întâlnirii cu Mântuitorul este în frica ta, în tristetea ta, în neputinta ta!

 Intră acolo și oferă asta Celui Ce ne dă Viața care ne lipsește. El o dă gratis doar că noi avem nevoie de vase în care să o primim. Și vasul tău e toată viata ta, adică toată neputința ta, frica ta, nădejdea ta, dorul tău... toate ale tale care pot deveni ale Sale dacă te înduri să I le oferi! 
Îndrăznește! A venit vremea acestei îndurări! (MS)

157. Exercitiu pentru eliberare din frică

Îți propun un exercițiu folositor pentru a te elibera de puterea fricii. Când apare o frică obsesivă, să cauți zece consecințe pozitive care ar fi posibile după ce s-ar întâmpla răul temut și să le notezi observând cum ar fi viața ta după aceea… (MS)

143. Nimic nu stim în 'a fi', noi stim numai în 'a face'

E sănătos să te temi, dar să pui și teama în fața Domnului. Să-I spui, înainte de sesiune și de rugăciune cât ești de fragil și ușor de înșelat și să-L rogi să aibă grijă de tine. Dacă vei continua să te lepezi de rolurile tale (și de grijile lor) în rugăciune, chiar rugăciunea te va învăța să mergi mai departe.
Nu știm să mergem, să stăm, să tăcem. Nimic nu știm în a fi, noi știm numai în a face, sau mai bine spus în a ne lăsa făcuți de „lumea aceasta”... Dar iată că acolo, în dimensiunea minții în care ai intrat prin rugăciune și binecuvântare, acolo putem fi în fața Domnului, în prezența Lui.
Nu te teme decât de păcat. De înșelare ne apără Domnul dacă fugim de păcatul slavei deșarte și ne smerim cum ne va învăța Însuși Domnul în fiecare clipă.
Nu uita, rugăciunea ne învață și să ne rugăm și să fim în fața Domnului și în voia Lui.
Dacă după ce ieși de acolo tânjești după întoarcere dar și simți dragoste și compasiune pentru toți și pentru toate, e semn că nu e înșelare. Înșelarea e însoțită de gânduri de slavă, de dispreț pentru ceilalți, de nerăbdare în slujirile rolurilor noastre.
Încet, încet, aceste roluri se vor curăți de partea lor pătimașă și vor deveni slujire curată în numele Domnului. Atunci, diferența dintre eul slujitor și eul „esență” sau contemplativ nu va mai fi ca o ruptură, ci ca un prag pe care îl putem trece în ambele direcții după rânduiala zilei. Dar până atunci mai avem de suferit silindu-ne să învățăm lepădare de lume și trecerea prin calea ce strâmtă a sfintelor Porunci. (MS)

131. Dumnezeu nu ne cere decât să ne dăm seama că e cu noi - Serile Talpalari, 21 feb 2012 (2)

Continuarea transcrierii Serilor Talpalari din 21 feb 2012
Partea I a transcrierii şi conferinţa audio aici.

Omul cade întotdeauna prin înşelare. Şi toate ereziile au pornit de la această neînţelegere a lui Dumnezeu şi a lumii. De la faptul că omul n-a vrut să-şi smerească mintea şi să accepte revelaţia şi să dobânească cunoaşterea de la Duhul Sfânt. În clipa în care a vrut să înţeleagă cu mintea raţională ceea ce este de înţeles cu mintea contemplativă. Odată ce nu poate să primească nişte adevăruri ale revelaţiei nu poate să meargă mai departe. Drama din lumea catolică şi protestantă vine din faptul că n-a putut să înţeleagă lucrările necreate ale lui Dumnezeu.

Ce înseamnă să fii ortodox? Înseamnă să crezi că Dumnezeu lucrează cu lumea Lui şi cu noi şi cu fiecare în parte printr-o energie, printr-o lucrare necreată, care se numeşte Har,  care este una singură - lucrarea lui Dumnezeu - dar care se împarte, se distribuie fiecăruia după receptivitate. Piatra e ţinută de Dumnezeu prin lucrarea lui Dumnezeu necreată, pisica, la fel. Noi, oamenii, la fel, doar că avem în plus faţă de animale, chemarea de a ne îndumnezei.
Dacă nu credem în această energie necreată nu avem cum să nu ajungem protestanţi. Putem să facem şi semnul Crucii. Putem să facem orice, dacă nu cred că în clipa în care mi-am făcut Sfânta Cruce puterea lui Dumnezeu s-a activat în mine, Dumnezeu este în mine, în inima mea, este în mine pentru că L-am mâncat dimineaţă, dar dacă nu cred, eu Îl ţin acolo şi spun "las' că fac eu". Spun Părinţii că ne putem duce în fundul iadului - care nu-i un loc, e o stare - plini de Sfânta Împărtăşanie.
Sfânta împărtăşanie nu lucrează magic, nu ne transformă magic; noi trebuie să lucrăm cu acest Har pe care l-am primit. Noi lucrăm şi ca să ne pregătim să-L primim, dar şi ca să-L punem apoi în lucrare. Ca în loc să folosesc doar energiile mele bio-raţionale, să le folosesc cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu merg, cu Dumnezeu poftesc. Dumnezeu nu-mi ia capacitatea de a pofti. Ce să facă cu mine moartă, fără dorire?!
Dacă nu credem în această lucrare şi nu înţelegem taina acestei lucrări, devenim şi noi protestanţi. Ei cred că omul a fost mântuit de Dumnezeu şi că unii sunt mântuiţi şi unii nu. Şi cum se recunosc? pentru că fac cum a făcut Hristos. Şi omul îl are ca model pe Hristos ca să-şi arate lui că e mântuit, că e ales. Iar dacă fură, e pentru că n-a fost "ales". Şi protestanţii fac foarte multe fapte bune în numele lui Hristos. Ca să dovedească că sunt mântuiţi. Şi citesc, şi se roagă şi dovedesc că sunt mântuiţi. Deci nici vorbă de această demnitate a omului, de această tensiune lucrătoare a omului, de a lucra împreună cu Dumnezeu, primindu-l, primind harul Lui.
Şi iată că sunt unii total necredincioşi, unii dedaţi unor credinţe satanice... ce se va întâmpla cu ei? se duc în iad?! şi noi, ce facem? Ne mântuim noi, iar ei se duc în iad?! Nu e atât de simplu! Ascultăm noi rugăciunile de la Sfânta Liturghie? Auzim noi cum îşi dă viaţa Mântuitorul şi cum ne lipim noi de moartea şi Învierea Lui pentru învierea lumii? cum ne rugăm noi? Deci noi avem datoria să ne rugăm pentru toată lumea, pentru toţi oamenii şi fiind noi una în Hristos, fiind noi trupul acela al lui Hristos care S-a dat pentru viaţa lumii. Nu cunoaştem noi profunzimea lucrării noastre de rugăciune. Dar în clipa în care spun că acela nu se mântuieşte, am ieşit din Biserica Ortodoxă. Eu mărturisesc cum spune Dumnezeu că ne mântuim, mă doare că face lucrul care-l pune în pericol şi-i spun că lucrul ăsta e periculos şi-şi pune mântuirea în pericol, dar eu nu ştiu că nu se întoarce. Aşa trebuie să gândim ca să nu cădem în ispita de a fi fariseu.
***
Frica de Dumnezeu
Aşa cum avem atâta nesimţire (de copii răsfăţaţi), să avem şi îndrăzneala cea bună, să ne gândim, să ne trezim şi să zicem "da, dar nu-i mai bine să ne bucurăm împreună?"
Dacă citim cuvântul "Duceţi-vă de la mine!" şi ni-l adresăm nouă, se naşte în noi o frică care nu e frica de câini. Avem nevoie să ne întoarcem şi să spunem "iartă-mă!" "primeşte-mă!". Acum, dacă mă uit în interiorul meu, nu este ceva pentru care aş merita să-mi spună "du-te de la mine!"? şi dacă e, şi văd acum, acum să fac mişcarea asta de întoarcere: "da, Doamne, vrednică sunt de focul iadului, vrednică sunt de întunericul cel mai dinafară, iartă-mă!" "Miluieşte-mă, Doamne!". Dar e dureros, crapă inima în noi şi atunci ne uităm şi noi la cei din jur şi spunem "dar uite, celălalt e mai rău ca mine, las că-i bine!" sau "dar ce? dar el nu?" şi astea sunt porţile iadului: comparaţia şi justificarea prin acuzare. Şi nu putem să renunţăm la ele, pentru că e greu. Dar putem să cerem iertare. Şi asta este pocăinţa.
*
Să nu uităm aceste mişcări ale sufletului - cât pot, să zic "Doamne, nu mă lăsa să fac rău!" şi chiar dacă am început să fac răul, tot să mă rog, că nu ştiu cum lucrează Domnul şi mă scapă. Ai făcut păcatul? "Doamne iartă-mă!"
Dar noi, nu! ne aşezăm pe scaunul de judecată şi credem că asta-i judecata şi spunem "nu meriţi!". Dar judecata nu e asta. Judecata e să spun "sunt vrednică de iad". Cea mai mare smerenie e să spun "da, merit asta", dar,  "Doamne, miluieşte-mă!" "iartă-mă!"
Pentru că sunt mulţi oameni care spun "sunt atât de rău, sunt o secătură" şi acceptă şi de la alţii să le spună, dar nu spun "iartă-mă"
E o boală a sufletului şi e greu, dar să nu deznădăjduim şi să nu încetăm să cerem iertare.
Putem plânge cu partea aceea din sufletul meu care simte durerea. Dar noi acoperim acea parte şi o ascultăm pe cea care se revoltă, care învinovăţeşte pe alţii
***
Cum să luptăm cu frica?
Există frică psihologică, care la un capăt e sănătoasă şi la un capăt e bolnavă.
Capătul sănătos e ca, atunci când frica e rezonabilă, să iei măsuri raţionale. Să nu crezi că ţie nu poate să ţi se întâmple. Să foloseşti măsuri inteligente pentru a evita pericolele de care ţi-e frică.
Frica patologică se vindecă prin vindecarea sufletului de patimi. Frica exagerată, vine din patimi. Stările de anxietatea pot veni de la faptul că trăieşti invers decât ar vrea sufletul tău. Sufletul ar vrea curăţie, pace, dar eu nu accept, ci mă uit la filme de groază etc. Acestea se pot rezolva prin spovedanie şi canon.
Frica patologică mai gravă are nevoie de specialist. Dar lucrurile sunt foarte delicate, pentru că uneori alergăm prea repede la specialist şi luăm prea repede pastile, alte ori nu mergem deloc.

Vindecarea propriu-zisă vine de a a mă aşeza în frica cea bună. Deci, mi-e frică că vine antihrist. Ei, frica să fie că vine Domnul şi eu nu sunt acolo, nu sunt pregătit. Important pentru mine e nu să-mi fie frică de ce-o să-mi facă alţii, ci să-mi fie frică de slăbiciunea mea de a mă îndepărta de Dumnezeu.
Şi pentru asta mă exersez. Părinţii insistă foarte mult pe lupta ascetică, care care este exersarea lucrării bune. Mă exersez în situaţii uşor de făcut, în care în loc să mă las stăpânit de sentimentele mele Îl chem pe Dumnezeu.

Apoi, avem nevoie să înţelegem că orice ni s-ar întâmpla e îngăduit de Dumnezeu, care ne iubeşte. Şi unde-o să ne ducem după ce ni se va întâmpla? La Dumnezeu! Unde sunt când mi se întâmplă? În mâna lui Dumnezeu. Problema e: sunt conştient că sunt în mâna lui Dumnezeu sau cred că nu sunt? L-am uitat pe Dumnezeu? Sau mi-l amintesc? Asta e taina. Deci, dacă în timp ce mor de frică sunt cu mintea la Dumnezeu, e o moarte frumoasă. Dar dacă nu mi-e frică şi-s cu mintea în altă parte, e o viaţă moartă.
Deci, tot timpul să mutăm din planul psihologic în planul duhovnicesc. Dumnezeu nu ne cere decât să ne dăm seama că e cu noi. Iar acest lucru nu se face decât prin amintire. Îmi amitesc că e cu noi. Prin pomenirea Lui "Doamne, miluieşte-mă!". Prin lucrarea voii Lui. Prin folosirea evenimenteor ca locuri de întâlnire specială. Dar orice loc este un loc de întâlnire cu Dumnezeu. Şi atunci nu vom mai fi speriaţi de reguli, regulamente... Dar să fim cu gândul la El. Când suntem cu gândul la Dumnezeu, năzbâtiile se întâmplă într-o limită binecuvântată. Ca a unui copil, care face o chestie, dar nu ţi-e greu să-l ierţi.
Sigur, se poate întâmpla şi să greşeşti, să cazi. Dar întoarcerea se face uşor, pentru că eşti smerit. Nu eşti mândru. Dacă eşti mândru, spui "mă urăsc, mă dispreţuieşti". Dacă eşti smerit, zici "Doamne iartă-mă, iar am căzut, sunt nesimţită". Să nu ne mirăm că am făcut răul acela, ci să devenim conştienţi că nu l-am chemat destul şi nu ne-am străduit să fim cu mintea la El. Nu te strădui să nu faci lucrul!
***
Responsabilitatea noastră e legată de ceea ce poate fi controlat. Când ţi-e frică, simţi lucruri, care sunt nevinovate. Dar ce gândeşti poate fi vinovat sau nevinovat. Dacă atunci când ţi-e frică spui "Doamne, ce să fac?" "doctore, părinte, ce să fac?" - în loc să te ascunzi de mândrie, acestea sunt bune. Dar dacă primeşti gânduri "am să mor" "nimeni nu mă iubeşte", acestea sunt rele. Şi eu nu pot să biruiesc frica, ci frica mă va birui pe mine. Pentru că firea mea nu mă biruieşte, nu se luptă cu mine. Firea mea vrea binele. Ci se luptă cu mine gândurile răutăţii care intră prin gândurile mele. Şi ca să fiu sigur că nu intră niciun drac în mine ca să mă sugestioneze către rău, trebuie să închid uşile gândirii, să nu mai primesc gândurile. Pentru că în starea de tulburare emoţională suntem vulnerabili la gânduri. Ca să putem face asta, avem nevoie să ne fixăm atenţia pe simţire. Ce simt? Crampe la stomac. Intru pe simţire şi zic "Doamne miluieşte-mă" cu atenţia pe crampă şi nu pe gândul rău. Deci oferim această simţire lui Dumnezeu. Ia simţirea că mori şi dă-i-o Lui. Şi nu primi gândul "am să mor". Şi nici gândul că nu vreau să mă gândesc.
Pofta pe care o simţi, oricât de puternică, dacă o priveşti în partea ei senzitivă şi i-o dai lui Dumnezeu ai biruit. Dacă o primeşti în partea cognitivă, te-a biruit. pentru că pe acolo intră dracul. "Dar eu nu pot", "dar eu niciodată" etc.
Majoritatea oamenilor chinuiţi de dependenţe, cred că nu gândesc, cred că pofta e atât de mare, încât nu mai gândesc. Eroare. Există gând. Şi pe acolo suntem biruiţi. Cât ar fi de scurte şi încâlcite.
Şi în plus, există o filosofie a păcatului pe care-l fac. Dedesubt e un strat de convingeri, o dogmă a păcatului: că eu sunt nefericit şi asta mă mângâie, că sunt tensionat şi asta mă uşurează, că am fost abuzat când eram mic... lucruri reale. Care, într-adevăr m-au şubrezit, dar întreţinerea acestor gânduri mă fac să nu ajung la Dumnezeu. Nu duc "prescura".
Orice vibrează în sufletul nostru să îl duc lui Dumnezeu atunci. Nu putem din prima. Dar nu se pune. Dumnezeu nu numără căderile. Până ce vom pricepe acest mecanism nu vom birui, pentru că noi biruim numai când oferim acea poftă, pentru că aceea e partea cu care pot să simt bucuria. Pentru că aceeaşi energie o folosesc pentru a simţi bucuria, dacă e transformată. E ca şi cum aş folosi aceeaşi mână şi pentru păcat şi pentru mângâiere.

129. Noi, cei bolnavi de alte frici decât cea de Dumnezeu, nu avem cum s-o trăim pe aceasta înainte de a simti iubirea lui Dumnezeu!

Domnul S-a făcut Om nu ca să ne sperie, ci ca să ne vindece de fricile noastre bolnave. 
El ne cheamă le El pentru că suntem bolnavi, păcătoși, obosiți, chinuiți, rătăciți. 
Ne cheamă ca să ne vindece și să ne dăruiască iubirea Lui necondiționată. 
Abia apoi, după ce vom fi primit Duhul Său Cel Sfânt și vom fi învățat în școala Sa să credem în făgăduințele Lui, vom primi și darul fricii de Dumnezeu! 
Această frică nu e decât o altă față a Bucuriei sfinte! E aceeași înfiorare a sufletului și amuțire a minții în fața darurilor Sale... 
Să îndrăznim să creștem lucrând poruncile Lui!(MS)

110. Durerea acceptată si trăită atent în fata lui Dumnezeu e altceva decât ceea ce numim noi durere

Acum aș vrea să dăm puțină atenție fricii care ne împiedică să „rezistăm” vechilor scheme. Aici ai sesizat cu multă finețe materia fricii ca energie. Când învățăm să lucrăm cu harul și să credem în Dumnezeu ca Persoană prezentă și gata să se implice în viața noastră dacă Îl primim, credința, ca putere cunoscătoare a sufletului anihilează, având cumva aceeași bază „energetică” imaginația. Nu ne mai temem de ce ne imaginăm noi că s-ar putea întâmpla, pentru că acum credem că Dumnezeu e cu noi și că ce ni se întâmplă e altfel când suntem cu El. Și deja avem dovezi că Prezența și ajutorul Lui nu înseamnă neapărat, deși poate însemna și asta, că evenimentele nu vor mai fi dureroase. Sau că nu vom mai avea necazuri... Atunci ne rămâne teama că nu putem trăi durerea inerentă evenimentelor neplăcute. Aici avem nevoie de atenție la durere și la punerea ei în fața lui Dumnezeu. 
Durerea acceptată și trăită atent în fața lui Dumnezeu pe care Îl invocăm cu credință, e altceva decât ceea ce numim noi durere. 
În plus, ceea ce vom trăi va fi real, pe când ceea ce ne temem că vom trăi e imaginar. Din păcate, când ne doare ceva, mai ales dacă depășește gradul de toleranță pe care-l avem, nu mai suntem atenți la durere și la mesajul ei, ci alunecăm în deznădejde, împotrivire, care sunt stări sufletești alimentate de imaginar și de credințele iraționale izvorâte din vechile scheme. Și reluăm ciclul suferinței de care doream să ne eliberăm.
Remediul, așadar, este atenția în prezența harului, trezvia duhovnicească: ne străduim să rămânem prezenți în ceea ce simțim și oferim asta lui Dumnezeu. Unim cumva mintea, prin lucrarea atenției, cu inima care simte în „carnea” ei și dorește în afectivitatea sa. Avem nevoie acum să nu cenzurăm nimic, să nu lăsăm rațiunea să acuze sau să scuze, pentru că e bolnavă datorită îndelungatei sale ruperi de lucrarea harului. Acum, ea, e invitată să fie martorul tăcut al intervenției lui Dumnezeu, cu harul său, în viața mea. Încet, încet va învăța și ea să intre în armonie cu voia lui Dumnezeu și va învăța să slujească lucrarea duhului numită discernământ.
Primul semn al vindecării sale va fi dispariția nevoii de a înțelege de ce și renunțarea la producerea de răspunsuri explicative satisfăcătoare pentru ego. Ruptă de inimă și de duh, rațiunea ne obligă să ne explicăm tot ce ni se întâmplă sau se întâmplă pe lume. Altfel nu are liniște. Acum va descoperi că pacea inimii ca dar al Duhului Sfânt este ce căuta de fapt și se va converti. (MS)

55. Crucea inseamna rastignire si moarte si inviere

Nu ştim, nu vrem, nu putem împlini porunca iubirii aproapelui care, în aceste vremuri, e privit mai mult ca vrăjmaş… De ce ? Pentru că nu am înţeles şi nu am acceptat crucea! 

Crucea înseamnă răstignire şi moarte şi înviere. 

Ce să răstignim? 

Să răstignim teama că vom fi călcaţi în picioare şi dorinţa de a părea înainte de a deveni cei ce suntem deja doar în dorul inimii nostre! 

Să răstignim dorinţa de a fi desăvârşiţi fără a creşte în Domnul cu răbdare. 

Să răstignim nerăbdarea. Atunci vom muri nouă înşine şi vom trăi, pentru acele clipe, minute, ore sau zile, doar atârnând de Domnul! Uneori ajunge să binecuvântezi în ciuda oricărei alte simţiri! E în această hotărâre şi ascultare o adevărată moarte a egoului! Dar pe aici ajungem la bucuria învierii în Hristos. Pe aici pricepem logica Lui, gândul Lui şi dorim să devină al nostru!

Să avem răbdare cu noi! Există "o cale de a sta natural şi firesc, chiar şi în mijlocul celor mai nefireşti oameni"! E Crucea! Şi pe Cruce este Domnul înviat Care ni Se dăruieşte în tot chipul ca să descoperim că Bucuria a venit şi vine numai prin această cruce! 

Totul e simplu şi nu e deloc dramatic, când învăţăm să fim smeriţi, realişti, oneşti şi să credem în făgăduinţele Domnului. 

Dar această devenire durează pentru că ea se scrie în trupul nostru, în celulele noastre şi, pentru asta, trebuie să se şteargă mai întâi vechea informaţie. 

Sinapsele vechi sunt foarte puternice pentru că au fost mereu alimentate cu informaţie şi energie. Acum toate ale noastre o iau mai întâi pe acolo! Dar, încet, încet, cu harul lui Dumnezeu, se formează sinapse noi, deprinderi noi, trup nou! El, Domnul le face pe toate noi! Numai noi să-I facem loc, să-L primim şi să conlucrăm cu El! (MS)

14. Tocmai aceste averi si pareri ne despart de Bucurie

Ne e frică să pierdem amărâtul nostru de confort psihic și fizic ținându-ne astfel „cu dinții” de suferința de care ne tot plângem și care, de nu s-ar milostivi Dumnezeu, s-ar transforma în acea scrâșnire a dinților care ne-ar mai rămâne după ce am refuza Darul Lui până în sfârșit!
Ne e frică să nu pierdem ce avem și ce părem a fi refuzând să credem că tocmai aceste averi și păreri ne despart de Bucuria la care suntem chemați...
Dar ce minune că Dumnezeu a pus în noi durerea care ne strigă mereu și mereu pe Cale și nu ne lasă să ne ratăm devenirea! (M.S)

11. Frica ... ne invata sa iubim de frica

... Frica ... ne învaţă să iubim de frică pentru că altfel o să păţim cutare şi cutare lucru, că altfel o să fim abandonaţi, o să fim ignoraţi, o să fim marginalizaţi şi aruncaţi pe locurile din spate...
***
Orice om care alege să nu fie cu Dumnezeu, va fi cu frica în sân, adică în inimă. Frica îl va arunca în fel de fel de strategii de ieşire! Se va ascunde, va minţi, va face performanţe ca să obţină ce doreşte, va manipula, va invidia, va urî, se va mânia (adică se va lăsa "apucat de nervi!") şi va fi nefericit, dar va avea satisfacţia de a fi victimă şi de a da vina, de a acuza, de a se revolta pe alţii, pe sine, pe Dumnezeu!
Uşurarea vine de la Cel ce spune: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi, că Eu vă voi odihni pe voi!". El ne cere să luăm povara Lui că este uşoară, şi nu povara fricii care ne ucide! Povara Lui, e crucea.
Crucea pe care eşti chemat s-o iei dacă vrei să-L urmezi ca să intri în Bucuria Lui acum, aici şi în veci, cuprinde şi acceptarea şi binecuvântarea realităţii dureroase.
Acceptarea realităţii şi binecuvântarea celor părtaşi la ea, şi nu acceptarea şi binecuvântarea suferinţei ca stil de viaţă.
În momentul în care acceptăm şi binecuvântăm o realitate, Însuşi Dumnezeu, Izvorul binecuvântării şi Autorul Poruncii, intră în acea realitate şi o preface în altceva, în loc de întâlnire cu El, în uşă de intrare în Bucuria Lui! Suferinţa nu mai e decât momentul de încredinţare în mâinile Lui iubitoare, dar străpunse de cuiele răstignirii. Frica însă ne face să fugim de cruce şi să ne imaginăm că acceptarea ei ar însemna suferinţă multă şi permanentă. Asta e lucrarea tatălui minciunii! (M.S)