241. Fa din simtirea ta sarbatoare a vietii: simti pentru ca esti viu si esti viu ca sa devii ca El, Viata ta cea adevarata

Nu te mai împotrivi! La nimic! Primește tot ce este, toată „răutatea zilei” ca din Sfântul Potir! Fii atent la ce simți și fă din simțirea ta vas al milostivirii Domnului. Îi vei simți mângâierea și vei ști că nu mai e nevoie să lupți, ci doar să primești biruința Lui. Și dacă asta va dura zile sau luni sau ani, nu deznădăjdui! Bucuria, care ne vine prin crucea asumată în numele Crucii Lui, picură în fiecare clipă în inimile deschise vieții ca dar de la El. Oricum ne-ar fi viața, ea poate fi stearpă, fără Prezența Lui, sau roditoare, dacă Îl primim.

Înțelegi? Nu ce ni se întâmplă are importanță, și nici ce simțim (simțire programată de lumea care ne-a deformat și „formatat”), ci ce facem cu ce simțim. Simțirea ne e dată ca să simțim Prezența mângâietoare și iubitoare a Celui ce ne-a dăruit-o. Și El este prezent în toate, prin toate și noi suntem în El și El în noi.
Fă din simțirea ta sărbătoare a vieții: simți pentru că ești viu și ești viu ca sa devii ca El, Viața ta cea adevărată. Și devii ca El primind ca dar de la El, fără împotrivire (pe cât posibil) tot ce-ți aduce acumul zilei! (MS)

226. Iubirea ca tăiere a voii proprii

Pentru a înțelege taina iubirii ca lepădare de sine, luare a crucii și urmare a Domnului Iisus Hristos, vă propun acest mic text și vă rog să veniți cu sugestii, mărturii sau întrebări.

Mai întâi, aș dori să cugetăm la:

·        Deosebirea dintre activitatea centrată pe eficiență și cea centrată pe Împărăția lui Dumnezeu Care este Iubire, ne oferă și ne cere iubire.

·        Deosebirea dintre iubirea pentru și iubirea către.

Iubirea lui Dumnezeu către mine 

Iubirea lui Dumnezeu pentru noi este lucrarea Lui permanentă (numită și pronie). Această iubire „ plouă” peste toți la fel deși este personală și adaptată fiecăruia în parte după receptivitate.

Iubirea către mine, este o energie dată „acum”, în clipa de față, prin ceea ce fac, simt sau gândesc eu împlinind o poruncă a Lui.

Când fac poruncile, adică ce-mi cere El, nu mai lucrează puterile mele care se activează automat prin energia nevoilor, dorințelor și impulsurilor firii, ci puterea Lui, harul necreat, care-mi inundă energiile create și curge prin ceea ce fac lepădându-mă de voia mea și alegând voia Lui in mod conștient și liber.

Lepădarea voii proprii nu e negare, nu e refulare, nu e constrângere, ci tăiere. Tai legătura dintre energia dorinței și ținta ei care este obținerea unor rezultate precise: satisfacție, mulțumire, plăcere, confort, apreciere, răsplată, dreptate, imagine bună de sine, etc.

Prin tăiere, energia dorințelor și impulsurilor mele devine disponibilă pentru dorința-voia Lui care este fericirea mea așa cum a gândit-o și o gândește El. Această dorință-voie a lui Dumnezeu m-a adus la existență și mă ține în viață și mă conduce pe calea devenirii mele de la existență la existența fericită (Cf. Sfântul Maxim Mărturisitorul).

Dar actul tăierii voii proprii ne conectează la har numai dacă e simultan cu cel al lipirii de voia lui Dumnezeu. Lipirea se face prin chemarea Numelui Domnului în gând și invocarea lui peste ceea ce simțim.

Chemarea Numelui sau Pomenirea ne lipește mintea de El, ne face sa-L ținem minte, să ne amintim de El, uitând răul, lepădând ținerea de minte a răului.

De exemplu: dacă știu din experiență (adică învățare și memorare) că nu pot să fac ceva bine dacă nu am anumite condiții, înseamnă că țin minte răul care mă împiedică să fac acel bine și mă port conform instrucțiunilor minții „formatată” astfel. De fapt, lucrez pe „pilot automat” fără să privesc cu atenție realitatea prezentă pentru că „știu eu bine ce-o să se întâmple”...

Chemarea lui Dumnezeu și tinerea Lui în minte, mă conectează la harul Duhului Sfânt Care le face noi pe toate. Și așa voi descoperi și simți iubirea Lui în act, aici și acum, de fapt, mereu - pentru că mereu este acum pentru mine - și pretutindeni - pentru că oriunde este aici pentru mine.

Doar să avem grijă sa nu-L chemăm pe Domnul ca să schimbe lucrurile după mintea noastră, după „binele” gândit = imaginat de noi. E uimitor cum, acest bine al nostru, deși a fost atât de demascat și de compromis de propria experiență, reușește să ne fascineze și să ne confiște voia și energiile! Aici înclin să cred că avem „motive serioase” să ne lăsam păcăliți de el, dintre care cel mai probabil este acea dependență de rău, de „mustul cărnii”, adică îndrăgitele noastre peptide și celelalte umori ale patimilor.

Acest „must al cărnii” este „materia” prin care vrăjmașul ne face și ne ține robi ai nefericirii trimițându-ne sugestii de revoltă, de milă de sine și plângere de milă, de judecarea sau acuzarea aproapelui, etc.

Iubirea mea către Dumnezeu 

Iubirea mea către Dumnezeu este un act de credință-încredere viu, cu totul nou din punctul de vedere al experienței, concretizat în orice act pe care îl fac cu gândul la El, pentru El, pentru că așa îmi cere El.

Când activitatea mea se desfășoară în acest registru, Îi ofer lui orice aș face și tot ce-mi cere momentul acela, ca pe un vas simțitor gol de fericire. Când avem emoții (cauze) și sentimente (efecte) „pozitive”, vasul nostru simțitor e plin de produsele bio-chimice specifice lor (peptide si hormoni) și-L uităm pe Dumnezeu pentru că nu avem cu ce să-I percepem lipsa sau prezența.

Când renunț la voia mea prin tăierea cum am spus mai sus, vasul simțirii va fi o scrută vreme gol și însetat (pentru ce e viu) de fericire. Cu gândul la El, conectat la harul Lui, tot ce voi face cu trupul sau cu mintea, va fi pentru El, pentru că așa vrea El, pentru că numai așa ajung la fericirea Lui care mă cheamă și mă caută în tot locul și în fiecare clipă.

Nu contează ce fac și nici măcar cum fac, ci către Cine sau către ce îmi este orientată ființa când fac ce fac. Aleg să fie către El? Aleg viața, fericirea, sensul și împlinirea mea așa cum mintea nu-și poate imagina. Aleg să fie către plăcerea cu care mă identific? Aleg viața de rob, existența individuală, autonomă, centrată pe „lupta și fuga” pentru supraviețuire, plină de speranțe iluzorii, valori utopice, frică, furie, oboseală, deznădejde, moarte.

Să ne fixăm atenția pe „Faca-se voia Ta” și pe Prezența Lui. Sprinteneala cu care vom sări să facem în Numele Lui tot ceea ce ni se cere în fiecare moment, fie ea și „răutatea zilei”, vom înțelege pe viu, vom gusta efectiv fericirea după care tânjește inima noastră.

Dar să luăm aminte că vrăjmașul nu doarme și va încerca noi și noi metode de seducție, bazându-se pe suferința produsă de lipsa „mustului” de care suntem deja dependenți (sevrajul). Aici avem nevoie sa chemam, sa invocăm Numele Domnului ca să transforme El „apa chioară” a simțirii noastre în „vinul cel bun” .

De exemplu, când nu mai urmărim cu dorința „să facem bine un anumit lucru”, ci ne îndreptăm dorința către El și voia Lui care se va exprima printr-o cerere contrară binelui acela, în locul satisfacției scontate nu va mai izbucni împotrivirea cu tot cortegiul ei de „musturi”, dar nici bucuria făgăduită de Domnul. De ce? Pentru că bucuria vine prin cruce. Crucea, în această situație, este golul, lipsa „mustului”, lipsa furnicăturilor de plăcere sau neplăcere... Este un fel de gol al simțirii. Asta numesc „apa chioara” a simțirii. Aici avem nevoie să fim credincioși, să invocăm Numele Domnului pentru a transforma această apă, pentru a umple acestui gol. Așa va veni bucuria. Uneori imediat, alteori mai târziu, după gradul de receptivitate sau împotrivire.

Această stare de durere-lipsă este de o mare vulnerabilitate la sugestiile demonice: „ce fel de viață e asta?” ; „nu e nimic interesant!”; „Câtă vreme poți trăi așa?”, „Păi, ce, Dumnezeu ne vrea morți, roboți?” etc. Aici și acum ne dovedim credința si ne cultivam virtutea răbdării fără de care fericirea nu durează și poate fi luată de la noi de cea mai mică îndoială sau oboseală. 

Când începem să trăim așa, toată simțirea noastră, inclusiv toate durerile și toată oboseala devin iubire către Dumnezeu și vase vii pentru cuprinderea necuprinsei Sale iubiri.

Doamne, lucrează Tu mai departe înțelesurile necesare în fiecare!

Cu rugăciune și binecuvântare 

(MS)

198. Cu Domnul citim cuvintele Lui

13 nov 2012 ST arhim Hrisostom despre Scriptura from Cristina Sturzu on Vimeo.

Sfanta Scriptura ne vorbeste despre o intalnire: Dumnezeu spune " Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, tu cine esti?"
Mantuitorul in icoana tine o carte care este in partea stanga, partea inimii, pentru ca Domnul vrea sa ne dea ceva mult mai consistent. Maica Domnului in icoana tine in stanga, in dreptul inimii, pe Cel pe care il iubeste.
Cum vine Domnulin viata noasta? Pe Sfanta Masa primul lucru pe care il vedem Sfanta Evanghelia, apoi Crucea, sfantul Chivot, sfesnicul.

Sfanta Evanghelie nu vorbeste numai despre o persoana, care a facut, a spus ceva. Ci ne spune despre o Persoana care vrea sa fie in proximitatea mea.
Crucea de pe Sfanta Masa sta in pozitie verticala, ea se vede. Daca nu vom muri in aceasta viata, inainte de moartea trupeasca, nu vom invia.
Noi ne suim pe Cruce nu ca sa ne relaxam, sa bifam activitati si sa ne simtim bine.
Domnul are de spus ceva in Evanghelia Sa.
Ne este greu sa citim Scriptura. Probabil tratam aceasta Carte ca o simpla carte, nu o intalnire care naste o lamurire, o intrebare.

Scriptura este o alifie pentru neputintele noastre sufletesti si trupesti.

In vechime exista o metoda in cinci pasi la parintii egipteni:
- citirea propriu-zisa
- cantarirea pasajelor: Cum vorbeste sufletului meu acest pasaj, are legatura cu mine?
- rugaciunea: care vine sa ma ajute in intelegerea cuvintelor care ma privesc pe mine
- contemplarea, multumirea pentru intelesul primit

Cuvantul lui Dumnezeu este viu in Scriptura.

169. Despre crucea omului şi Crucea Domnului

Serile Talpalari din 11 septembrie 2012
Spicuiri din conferinţă

• Dacă omenirea încă mai suferă e pentru că nu ne îndurăm să-I dăm păcatul. 
• Păcatul e o boală şi în această condiţie de boală, nevoile firii funcţionează ca păcat şi orice facem, chiar şi faptele bune, sunt păcat. 
•  Dacă respect legile firii voi fi judecat după legile firii. 
• Atunci când păcătuim şi nu mai simţim, e pentru că ne-am îngroşat sufleteşte şi credem că nu ne doare. 
• Harul face ca tu să fii preţios ca persoană, nu ca somatic, ca cineva care îmi prestează un serviciu, îmi împlineşte o nevoie. În păcat dispărem ca persoană. Celălalt devine obiect de satisfacţie. 
• Primul aspect al crucii omului e răstignirea patimii, a acelei porniri de a ne apăra de moarte, de a supravieţui. Crucea e moarte şi înviere, durere şi bucurie în acelaşi timp. 
• Ce putem face pentru un om care e afară? E să-l agăţăm prin ce "are" - bucurie sau durere. Problema nu e că ne doare, ci unde ne ducem cu durerea. Mântuitorul lucrează acolo unde suntem noi. El vine şi transformă acest acum în veşnicie. 
• Ruşinea produce o mişcare a sufletului care se numeşte ascundere. 

1. Dinamica ascunderii trece mai întâi prin negare - neg că am făcut un păcat;
2. apoi, uitare - în timp, am uitat că am făcut păcatul;
3. după aceea urmează acuzarea - încep să-i acuz pe ceilalţi de păcatul respectiv
4. în cele din urmă, se ajunge la proiecţie - proiectez pe ceilalţi păcatul ascuns.

• Perseverarea într-un acelaşi păcat, deşi mi-e ruşine, este pentru ca să-mi aduc aminte şi să lucrez la vindecarea acelei zone.
• Când ajungem la ruşine suntem deja fiinţe spirituale. Ruşinea e legată de "a fi". Ea îmi spune că mă doare când văd că nu sunt cel care sunt chemat să fiu.
• Ruşinea are la un capăt mândria, iar la celălalt capăt bucuria. Vindecarea se face exact în acel loc în care mi-a fost ruşine, în care am păcătuit.

126. Efortul nostru stă în strădania de a ne deschide Lui, de a-L chema pe El în loc să „facem noi”!

Ce facem noi când facem o poruncă este, de fapt, „facerea” lui Dumnezeu în noi. Dacă ne silim să facem ceva din cele poruncite de Dumnezeu spre binele nostru, la început credem că noi facem din cauza efortului simțit. Dar, încet, încet, simțim că nu noi facem, ci Domnul. Noi doar Îi oferim voia și puterile noastre create pentru a veni cu „ale Sale” și a sălășlui în noi. Iar sălășluirea Lui e lucrare vindecătoare și sfințitoare. 
Efortul nostru stă în strădania de a ne deschide Lui, de a-L chema pe El în loc să „facem noi”! Da, știu că e greu de înțeles și de practicat acest adevăr, dar numai din acest motiv este strâmtă Calea. 
Dar pentru cei ce aleg să nu facă nimic fără Domnul, înțelesurile se dezvăluie și devin puteri de neconceput pentru mintea celui ce se întreabă din afară.
Ce are de făcut cineva care e „în afară”? Să „se lepede de sine”, adică de tot ce crede, gândește și voiește fără Dumnezeu, „să-și ia crucea”, adică tot ce simte și „să-L urmeze” pe Domnul acolo unde este și ni se oferă cum rânduiește El. (MS)

106. Putem trăi cu pace orice am trăi în această lume dacă învătăm să atârnăm de voia Domnului

Putem trăi cu pace orice am trăi în această lume dacă învăţăm să atârnăm de voia Domnului şi acceptăm că viaţa noastră e frântă în multe părţi, dar mai important, în două: 

• una a inimii în care nu sutem acasă decât cu El;
• si una a raţiunii şi a doririi în care ne risipim dacă nu slujim Lui cu toată inima, cu toată energia, cu tot sufletul. 

Asta e tot. Iar când slujim, cu mila Lui, durerea de a nu fi acasă e ca o cruce care deschide calea către Acolo dar şi dă bucuria care vine prin curce. Aceea de a fi acolo unde a rânduit El, cu El. 

92. Noi, fiecare în parte suntem tot atâtea căi pe Cale...

Pare paradoxal să spui că există mai multe căi de mântuire, dar dacă spunem cu „c” mic, este corect pentru că numai Calea este una Singură, adică Domnul și Mântuitorul nostru și lucrarea Sfintei Treimi în noi prin El în Duhul Său Cel Sfânt! Noi, fiecare în parte suntem tot atâtea căi pe Cale...
E foarte important pentru un dependent sau codependent să înțeleagă și să accepte că nevoia de „o cruce” ca ceva exterior este chiar boala lui, chiar nevoia de control.
Lăsarea în voia lui Dumnezeu înseamnă tocmai această schimbare de atitudine (metanoia = răsturnare, înnoire a minții), această renunțare la control și la asigurarea că „de vom face așa va fi bine”. Mântuirea ține de a fi: De vom fi cu El, ca El, ne va fi binele după care tânjește inima noastră în adâncul ei. A face este important ca mărturie că suntem cu El. Nu ne mântuim fără faptele iubirii pentru că ne făcând aceste fapte înseamnă că nu suntem cu El și El nu e primit în noi ca Domn și Stăpân, ci suntem conduși tot de voia noastră răzvrătită, care caută „binele pe care îl știe ea mai bine”! În același timp a fi cu El, înseamnă să pornesc de la mine, așa cum sunt acum în cele din afară și să învăț să fiu cu El, oriunde aș fi și orice aș face... Dacă mântuirea mea ar depinde de circumstanțe exterioare aș fi în mare pericol dar și lipsit de libertate și responsabilitate. Condițiile exterioare ne determină să fim bolnavi, așa cum suntem acum, ne pot ajuta sau pune piedici, pot întârzia sau grăbi alegerea Căii, dar nu sunt cauza mântuirii. Altfel nu ar fi schimbat Dumnezeu Creatorul condițiile acestea exterioare determinându-ne să nu avem încotro decât să facem voia Lui? (MS)

89. Crucea e usa Bucuriei pe care nu o mai poate lua nimeni de la noi

Fără cruce nu ajungem în Împărăția Lui, adică în existența fericită! 
În duhul credinței ortodoxe, crucea nu înseamnă suferință, ci trecere de la suferință la bucurie, de la moarte la viață! Ea e jertfă de iubire și dar de bucurie. „Prin cruce a venit bucurie la toată lumea”, cântă Biserica noastră! 
Crucea e ușa Bucuriei pe care nu o mai poate lua nimeni de la noi. Suferința este fața din afară a acestei uși și pragul ei. 
Dacă ne speriem de această față, sau ne place să rămânem în prag, din varii motive, vom suferi mereu și ne vom lamenta sau chiar ne vom „felicita” că am ajuns la Domnul sau că mai avem „puțin”. Dar asta e o iluzie și e un mare păcat! 
Chemarea noastră este să îndrăznim și să ne folosim de darul Domnului care a biruit lumea ce-L ispitea să nu treacă pragul morții către Viață! 
Suntem chemați să trecem pragul, să trecem, cu El și în El, toate pragurile de durere care sunt tot atâtea noi „nașteri de sus”. 
Așa, vom trăi, încă de acum și aici, în această vale a plângerii, bucuria izbânzii, bucuria depășirii, bucuria Învierii! (MS)

64. A trece peste, înseamnă a crede că locul întâlnirii este în altă parte

Taina întâlnirii cu El și a purtării crucii cu El stă în acceptarea necazurilor, în trecerea prin necaz cu toată atenția, cu toate simțirile, cu toată ființa. A trece peste, înseamnă a crede că locul întâlnirii este în altă parte. Or, locul întâlnirii este în necaz, pentru că acolo a făgăduit că ne va mângâia, acolo a făgăduit că ne va da biruința Sa. De fapt, asta este o față a crucii noastre: Acceptarea răului pe care ni-l facem singuri sau unii altora ca pe loc de luminare și trezire la conștiința neputinței de a fi buni și iubitori, așa cum ne cere Dumnezeu. Acolo vom striga: „Doamne, eu nu pot, Tu poți și vrei să faci împreună cu mine aceasta! Ajută-mă! Și slavă Ție că prin acest necaz nu m-ai lăsat să pier în ucigătorul „eu pot”! 
Dumnezeu ne-a dăruit să ne cunoaștem neputința pentru ca să devenim asemenea Lui, să ne îndumnezeim, să primim în vasul nostru de lut, dumnezeirea Lui.
Dacă ne-ar fi creat atât de puternici pe cât ne dorim uneori în delirurile noastre, am fi pierit plini de acea putere creată și, ne-am fi chinuit în veci construind scenarii virtuale, în care nici n-ar fi mai contat că nu ucidem pe nimeni viu... am fi ucis mereu și mereu adversari virtuali, „desene animate”, tremurând de satisfacție că ce puternici suntem, că suntem „cel mai tare” ...pentru că n-am fi avut cum să însetăm după comuniunea cu Cel Ce ne-a creat ca să ni Se dea nouă prin harul Său, puterea SA cea necreată!
Să îndrăznim să trecem prin toate necazurile pe care le întâlnim pe Cale, fiind atenţi să nu ne provocăm noi vreunul și să nu alergăm după ele pentru cele ce ni s-au scris în subconștient.
Să scoatem cele de acolo și le dă Domnului să le curețe, să le lumineze. Spunea un Părinte că sfinții nu au subconștient. Nu mai au! L-au luminat cu Lumina după care însetăm! (MS)

55. Crucea inseamna rastignire si moarte si inviere

Nu ştim, nu vrem, nu putem împlini porunca iubirii aproapelui care, în aceste vremuri, e privit mai mult ca vrăjmaş… De ce ? Pentru că nu am înţeles şi nu am acceptat crucea! 

Crucea înseamnă răstignire şi moarte şi înviere. 

Ce să răstignim? 

Să răstignim teama că vom fi călcaţi în picioare şi dorinţa de a părea înainte de a deveni cei ce suntem deja doar în dorul inimii nostre! 

Să răstignim dorinţa de a fi desăvârşiţi fără a creşte în Domnul cu răbdare. 

Să răstignim nerăbdarea. Atunci vom muri nouă înşine şi vom trăi, pentru acele clipe, minute, ore sau zile, doar atârnând de Domnul! Uneori ajunge să binecuvântezi în ciuda oricărei alte simţiri! E în această hotărâre şi ascultare o adevărată moarte a egoului! Dar pe aici ajungem la bucuria învierii în Hristos. Pe aici pricepem logica Lui, gândul Lui şi dorim să devină al nostru!

Să avem răbdare cu noi! Există "o cale de a sta natural şi firesc, chiar şi în mijlocul celor mai nefireşti oameni"! E Crucea! Şi pe Cruce este Domnul înviat Care ni Se dăruieşte în tot chipul ca să descoperim că Bucuria a venit şi vine numai prin această cruce! 

Totul e simplu şi nu e deloc dramatic, când învăţăm să fim smeriţi, realişti, oneşti şi să credem în făgăduinţele Domnului. 

Dar această devenire durează pentru că ea se scrie în trupul nostru, în celulele noastre şi, pentru asta, trebuie să se şteargă mai întâi vechea informaţie. 

Sinapsele vechi sunt foarte puternice pentru că au fost mereu alimentate cu informaţie şi energie. Acum toate ale noastre o iau mai întâi pe acolo! Dar, încet, încet, cu harul lui Dumnezeu, se formează sinapse noi, deprinderi noi, trup nou! El, Domnul le face pe toate noi! Numai noi să-I facem loc, să-L primim şi să conlucrăm cu El! (MS)

11. Frica ... ne invata sa iubim de frica

... Frica ... ne învaţă să iubim de frică pentru că altfel o să păţim cutare şi cutare lucru, că altfel o să fim abandonaţi, o să fim ignoraţi, o să fim marginalizaţi şi aruncaţi pe locurile din spate...
***
Orice om care alege să nu fie cu Dumnezeu, va fi cu frica în sân, adică în inimă. Frica îl va arunca în fel de fel de strategii de ieşire! Se va ascunde, va minţi, va face performanţe ca să obţină ce doreşte, va manipula, va invidia, va urî, se va mânia (adică se va lăsa "apucat de nervi!") şi va fi nefericit, dar va avea satisfacţia de a fi victimă şi de a da vina, de a acuza, de a se revolta pe alţii, pe sine, pe Dumnezeu!
Uşurarea vine de la Cel ce spune: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi, că Eu vă voi odihni pe voi!". El ne cere să luăm povara Lui că este uşoară, şi nu povara fricii care ne ucide! Povara Lui, e crucea.
Crucea pe care eşti chemat s-o iei dacă vrei să-L urmezi ca să intri în Bucuria Lui acum, aici şi în veci, cuprinde şi acceptarea şi binecuvântarea realităţii dureroase.
Acceptarea realităţii şi binecuvântarea celor părtaşi la ea, şi nu acceptarea şi binecuvântarea suferinţei ca stil de viaţă.
În momentul în care acceptăm şi binecuvântăm o realitate, Însuşi Dumnezeu, Izvorul binecuvântării şi Autorul Poruncii, intră în acea realitate şi o preface în altceva, în loc de întâlnire cu El, în uşă de intrare în Bucuria Lui! Suferinţa nu mai e decât momentul de încredinţare în mâinile Lui iubitoare, dar străpunse de cuiele răstignirii. Frica însă ne face să fugim de cruce şi să ne imaginăm că acceptarea ei ar însemna suferinţă multă şi permanentă. Asta e lucrarea tatălui minciunii! (M.S)

5. Nu scapam de suferinta care devine tot mai prezenta

Dumnezeu ne-a ales pe toți, pe fiecare dintre noi, să fim oameni și, a fi om înseamnă să-ți afli sensul existenței și bucuria de a fi în Dumnezeu, în relația vie cu El.
De ce nu răspundem toți?
Sau, de ce alegem să răspundem într-o limbă a dorințelor trecătoare și ucigătoare de suflet?
Pentru că refuzăm Crucea. Și o refuzăm pentru că o privim cu vederea celui rău care ne-o prezintă ca pe o suferință care ni se cuvine ca pedeapsă pentru nevrednicia noastră din partea Unui Dumnezeu drept!
Și ce ne aduce această privire piezișă? Suferință! Multă și urâtă suferință! Și cum o trăim? Folosindu-ne mintea pentru a scorni mereu noi și noi mijloace de anihilare a simțirii durerii și de producere a plăcerii. Și ce folos avem? O tot mai gravă deteriorare, o tot mai cumplită suferință.
Suntem înfășurați, blindați ad-literam, cu aparate, echipamente și comportamente de protecție dar nu scăpăm de suferința care devine tot mai prezentă și tot mai ucigătoare.
Care e taina acestei fărădelegi? Frica de o anumită suferință! E uimitor! Alegem să suferim mult, urât, meschin, nedemn, cu suferințe pe care le cunoaștem și controlăm cumva (rău cu rău), pe care le urâm doar de dragul urii, pentru că le și îndrăgim (dar mai rău fără rău) de vreme ce nu cerem ajutor de la Dumnezeu să ne eliberăm de principala lor cauză: frica de durerea nașterii la viața cu sens. Și cercul se învârte fără oprire: cu cât fugim mai mult de durere apelând la anesteziante și surogate de plăcere, cu atât ne înfundăm mai mult în suferință... (M.S.)