227. Cine fuge de durere fuge de propria naștere și devenire

Durerea este chiar viața noastră, e vibrația vieții noastre.

Simțim viața ca durere sau bucurie și suntem bolnavi și chiar morți când ne anesteziem fie cu plăcere, fie pe alte căi. 

Noi o putem trăi sau o putem evita murind mereu mai profund, fiind mereu mai străini de noi înșine și de viața noastră adevărată. 

Durerea este, de fapt, o naștere la o nouă viață, la un nou nivel al ei. 

Cine fuge de durere fuge de propria naștere și devenire.

Iar pentru cei ce ne-am îmbolnăvit de patimi grele tot încercând să fugim de durere, fie că eram prea mici pentru a o trăi, fie pentru că cei din jur asta ne-au învățat, durerea poate deveni un minunat leac. Și este leac atunci când o primim ca leac și o trăim cu Dumnezeu, cu harul Lui. Doar dacă o primim ca naștere în Cer. Doar dacă o trăim ca cruce prin care vine bucuria!

Pentru a pune început acestei atitudini, cea mai ușoară cale este să mulțumim lui Dumnezeu în timp ce ne doare și să-I cerem să ne întărească pentru a ne naște la ceea ce noi nici nu bănuim că suntem chemați. (MS)

149. Oferi ce simti Domnului cu miscarea aceea lăuntrică, însotită de cuvintele rugăciunii sau doar cu amintirea lui Dumnezeu!

Cum să faci să nu mai pierzi bucuria.
Totul e să nu primești gândurile care te închid în tine și te deschid, de fapt, energiilor vrăjmașe. Dacă acceptăm și suntem atenți la ce simțim, la freamătul acesta al vieții din noi, și oferim asta, adică „pe noi înșine și toată viața noastră” Domnului, El vine și ne transformă viața. Viața ca trăire, ca energie, ca vibrație, și nu viața exterioară, ca evenimente. Acelea se vor schimba degrabă pentru că sunt rodul energiilor noastre. Când trăim doar ale noastre, cel viclean vine cu ale lui și ne virusează și ne răstoarnă toate și în noi și în jur.
Asta este viața concretă a creștinului în Biserică: primește harul prin Sfintele Taine, se încălzește în Sfintele Slujbe și se întărește prin pocăința permanentă și se oferă pe sine și toată viața sa Domnului. Iar Domnul ne dă Duhul Său, viața Sa, bucuria Sa!
E atât de concret, nu? Pur și simplu oferi ce simți Domnului cu mișcarea aceea lăuntrică, însoțită de cuvintele rugăciunii sau doar cu amintirea lui Dumnezeu! (MS)

125. Simtirea cuprinde efectiv ceea ce simtim în momentul asezării în fata Domnului

Sfinții Părinți ai Rugăciunii ne învață să ne rugăm cu simțire. 
Din păcate, mulți cred că această simțire ar trebui să fie iubire, adică ce înțelegem noi prin iubire: sentimente și gânduri pozitive, înflăcărate... Dar nu acesta este înțelesul, chiar dacă pe o anumită treaptă a rugăciunii iubire devine, cu adevărat, „substanța” ei. 
La început, și începutul poate dura, pentru cei mai mulți dintre noi, până la sfârșitul zilelor noastre, simțirea cuprinde efectiv ceea ce simțim în momentul așezării în fața Domnului: durerea noastră, nădejdea sau deznădejdea noastră, frica, rușinea, furia, ura, nedumerirea sau uimirea, adică tot ce vibrează în viul din noi. 
Apoi, înaintând, harul ne învață să ordonăm, să purificăm aceste conținuturi și să le adunăm în simțirea foamei din post, sau a durerilor trupului din nevoință, ca să ajungem la simțirea durerii de a nu-L iubi cu toată puterea sufletului nostru. (MS)

68. Răul e molipsitor!

Răul e molipsitor! E lucrarea unui duh necurat, în sufletul și trupul nostru, cu voia și participarea noastră. Păcatul antrenează întreaga noastră fire și ne face să trăim o mulțime de senzații, emoții, reprezentări. Fiecare dimensiune a acestui complex de trăiri are undele ei, vibrațiile ei și se propagă în jur și căutând să se comunice cuiva.
Viața omului e trăită de fiecare persoană în parte, dar se și împărtășește, prin firea una, și celorlați, în funcție de puterea de vibrație a trăirii respective.
De exemplu, rugăciunea, însoțită întotdeauna de puterea lui Dumnezeu cea necreată, ajunge până la marginile lumii în timp și în spațiu.
Vorbele goale, în deșert, au o putere mai mică. Ajunge să nu le dai atenție și scapi nevătămat... Dar blestemul, ocara, pornografia, hulirea – fapte, cuvinte sau gânduri potențate de puterile duhurilor întunericului - au o rază și o influență mult mai mare și fiecare altfel în funcție de puterea duhului respectiv și a vulnerabilității celor atacați. Avem însă o mare știință dumnezeiască prin care putem să nu fim vulnerabili...
Demonii „specializați” pe desfrâu, mai ales pe formele împotriva firii, sunt dintre cei mai puternici pentru că ei atacă viața omului, darul lui Dumnezeu cel mai de preț. Și vulnerabilitatea omului e mai mare aici pentru că e mai ispitit de ce nu „are voie”! Sau pur și simplu e vulnerabil din neștiință, sau din prostie, cum se spune la mine în sat: crede că poate încerca o dată, să vadă cum este. Numai o dată! Și vrăjmașul îi mai dă și asigurări că poate renunța oricând...
Senzația de plăcere e foarte puternică, e paralizantă pentru conștiință și-l poate înrobi până la îndobitocire dacă nu a apucat să guste din bucuria spirituală de a fi om, de a iubi și de a fi iubit, de a prețui și de a fi prețuit, de a avea o misiune pe lume și de a se bucura liber de darurile vieții de acum și din veci. Numai omul poate avea putere împotriva plăcerii. Dar numai dacă devine om și nu cade în cea de dobitoc. (MS)