241. Fa din simtirea ta sarbatoare a vietii: simti pentru ca esti viu si esti viu ca sa devii ca El, Viata ta cea adevarata

Nu te mai împotrivi! La nimic! Primește tot ce este, toată „răutatea zilei” ca din Sfântul Potir! Fii atent la ce simți și fă din simțirea ta vas al milostivirii Domnului. Îi vei simți mângâierea și vei ști că nu mai e nevoie să lupți, ci doar să primești biruința Lui. Și dacă asta va dura zile sau luni sau ani, nu deznădăjdui! Bucuria, care ne vine prin crucea asumată în numele Crucii Lui, picură în fiecare clipă în inimile deschise vieții ca dar de la El. Oricum ne-ar fi viața, ea poate fi stearpă, fără Prezența Lui, sau roditoare, dacă Îl primim.

Înțelegi? Nu ce ni se întâmplă are importanță, și nici ce simțim (simțire programată de lumea care ne-a deformat și „formatat”), ci ce facem cu ce simțim. Simțirea ne e dată ca să simțim Prezența mângâietoare și iubitoare a Celui ce ne-a dăruit-o. Și El este prezent în toate, prin toate și noi suntem în El și El în noi.
Fă din simțirea ta sărbătoare a vieții: simți pentru că ești viu și ești viu ca sa devii ca El, Viața ta cea adevărată. Și devii ca El primind ca dar de la El, fără împotrivire (pe cât posibil) tot ce-ți aduce acumul zilei! (MS)

235. „Poate cineva sa guste bucuria Domnului si apoi sa se rupa de ea?”

Răspunsul meu este: Da. Da, pentru că Dumnezeu îl cercetează pe om cu harul Său, oferindu-i să-I guste bucuria și în Biserică și în afara Bisericii. Dumnezeu „plouă” cu chemarea Sa la bucurie peste toți oamenii dar nu toți sunt dispuși să-și deschidă inima la această chemare, fiind plini de griji și preocupări pentru altfel de „bucurii”. Dar, când cineva se află într-un moment existențial prielnic, într-un moment în care caută cu ardoare sensul vieții, Domnul poate pătrunde cu Harul Său în conștiința acestuia, făcându-i inima capabilă să-I simtă prezența. Această Prezență este bucuria în sensul adevărat al cuvântului. Când omul are o astfel de experiență, n-o mai poate uita, dar se poate încă rupe de ea. N-o mai poate uita pentru că ea se înscrie nu în „memoria neuronală”, ci în simțirea adâncă a minții sale. Dar se poate rupe de ea pentru că această gustare nu transformă în mod magic personalitatea și simțirea psihosomatică. Acestea sunt produsele egoului, ale omului vechi, care trăiește prelucrând cât poate el mai inteligent informațiile și experiențele considerate de el utile pentru viața lui care este supraviețuire. În felul acesta, în persoana care a gustat bucuria Domnului,se accentuează conflictul fundamental al sufletului omenesc, cel dintre dorințele și cerințele chipului lui Dumnezeu din noi și dorințele și cerințele omului căzut în supraviețuire, omului care se adaptează continuu la lumea exterioară. Uneori, acest conflict se rezolvă în favoarea „chipului lui Dumnezeu din noi”, persoana umană alegând astfel să se angajeze într-o luptă cu dorințele și cerințele omului vechi. Subliniez, nu o luptă împotriva lor, ci o luptă cu ele. Adică o luptă prin care omul își extrage dorința de bucurie rătăcită în căutarea plăcerii pătimașe pentru a o converti, a o îndrepta spre Dumnezeu. De cele mai multe ori însă, din păcate, omul vechi, egoul hedonist e cel care biruiește.

Pentru ca omul să intre ființial în Bucuria sfântă gustată sau uneori doar dorită, are nevoie să iasă din viața ca supraviețuire și să intre în Viața care este Domnul. El ne-a oferit Viața Sa și ne-O oferă permanent în Sfânta Biserică. Numai în Biserică primim Viața și ne hrănim cu Ea prin Sfintele Taine și numai aici ne-O putem impropria. Numai aici învățăm s-O trăim ca pe propria noastră viață. Este important să ne dăm seama că procesul acestei învățări necesită timp, timpul fiind, cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, intervalul oferit de Dumnezeu omului pentru a răspunde la iubirea Sa. (MS)

226. Iubirea ca tăiere a voii proprii

Pentru a înțelege taina iubirii ca lepădare de sine, luare a crucii și urmare a Domnului Iisus Hristos, vă propun acest mic text și vă rog să veniți cu sugestii, mărturii sau întrebări.

Mai întâi, aș dori să cugetăm la:

·        Deosebirea dintre activitatea centrată pe eficiență și cea centrată pe Împărăția lui Dumnezeu Care este Iubire, ne oferă și ne cere iubire.

·        Deosebirea dintre iubirea pentru și iubirea către.

Iubirea lui Dumnezeu către mine 

Iubirea lui Dumnezeu pentru noi este lucrarea Lui permanentă (numită și pronie). Această iubire „ plouă” peste toți la fel deși este personală și adaptată fiecăruia în parte după receptivitate.

Iubirea către mine, este o energie dată „acum”, în clipa de față, prin ceea ce fac, simt sau gândesc eu împlinind o poruncă a Lui.

Când fac poruncile, adică ce-mi cere El, nu mai lucrează puterile mele care se activează automat prin energia nevoilor, dorințelor și impulsurilor firii, ci puterea Lui, harul necreat, care-mi inundă energiile create și curge prin ceea ce fac lepădându-mă de voia mea și alegând voia Lui in mod conștient și liber.

Lepădarea voii proprii nu e negare, nu e refulare, nu e constrângere, ci tăiere. Tai legătura dintre energia dorinței și ținta ei care este obținerea unor rezultate precise: satisfacție, mulțumire, plăcere, confort, apreciere, răsplată, dreptate, imagine bună de sine, etc.

Prin tăiere, energia dorințelor și impulsurilor mele devine disponibilă pentru dorința-voia Lui care este fericirea mea așa cum a gândit-o și o gândește El. Această dorință-voie a lui Dumnezeu m-a adus la existență și mă ține în viață și mă conduce pe calea devenirii mele de la existență la existența fericită (Cf. Sfântul Maxim Mărturisitorul).

Dar actul tăierii voii proprii ne conectează la har numai dacă e simultan cu cel al lipirii de voia lui Dumnezeu. Lipirea se face prin chemarea Numelui Domnului în gând și invocarea lui peste ceea ce simțim.

Chemarea Numelui sau Pomenirea ne lipește mintea de El, ne face sa-L ținem minte, să ne amintim de El, uitând răul, lepădând ținerea de minte a răului.

De exemplu: dacă știu din experiență (adică învățare și memorare) că nu pot să fac ceva bine dacă nu am anumite condiții, înseamnă că țin minte răul care mă împiedică să fac acel bine și mă port conform instrucțiunilor minții „formatată” astfel. De fapt, lucrez pe „pilot automat” fără să privesc cu atenție realitatea prezentă pentru că „știu eu bine ce-o să se întâmple”...

Chemarea lui Dumnezeu și tinerea Lui în minte, mă conectează la harul Duhului Sfânt Care le face noi pe toate. Și așa voi descoperi și simți iubirea Lui în act, aici și acum, de fapt, mereu - pentru că mereu este acum pentru mine - și pretutindeni - pentru că oriunde este aici pentru mine.

Doar să avem grijă sa nu-L chemăm pe Domnul ca să schimbe lucrurile după mintea noastră, după „binele” gândit = imaginat de noi. E uimitor cum, acest bine al nostru, deși a fost atât de demascat și de compromis de propria experiență, reușește să ne fascineze și să ne confiște voia și energiile! Aici înclin să cred că avem „motive serioase” să ne lăsam păcăliți de el, dintre care cel mai probabil este acea dependență de rău, de „mustul cărnii”, adică îndrăgitele noastre peptide și celelalte umori ale patimilor.

Acest „must al cărnii” este „materia” prin care vrăjmașul ne face și ne ține robi ai nefericirii trimițându-ne sugestii de revoltă, de milă de sine și plângere de milă, de judecarea sau acuzarea aproapelui, etc.

Iubirea mea către Dumnezeu 

Iubirea mea către Dumnezeu este un act de credință-încredere viu, cu totul nou din punctul de vedere al experienței, concretizat în orice act pe care îl fac cu gândul la El, pentru El, pentru că așa îmi cere El.

Când activitatea mea se desfășoară în acest registru, Îi ofer lui orice aș face și tot ce-mi cere momentul acela, ca pe un vas simțitor gol de fericire. Când avem emoții (cauze) și sentimente (efecte) „pozitive”, vasul nostru simțitor e plin de produsele bio-chimice specifice lor (peptide si hormoni) și-L uităm pe Dumnezeu pentru că nu avem cu ce să-I percepem lipsa sau prezența.

Când renunț la voia mea prin tăierea cum am spus mai sus, vasul simțirii va fi o scrută vreme gol și însetat (pentru ce e viu) de fericire. Cu gândul la El, conectat la harul Lui, tot ce voi face cu trupul sau cu mintea, va fi pentru El, pentru că așa vrea El, pentru că numai așa ajung la fericirea Lui care mă cheamă și mă caută în tot locul și în fiecare clipă.

Nu contează ce fac și nici măcar cum fac, ci către Cine sau către ce îmi este orientată ființa când fac ce fac. Aleg să fie către El? Aleg viața, fericirea, sensul și împlinirea mea așa cum mintea nu-și poate imagina. Aleg să fie către plăcerea cu care mă identific? Aleg viața de rob, existența individuală, autonomă, centrată pe „lupta și fuga” pentru supraviețuire, plină de speranțe iluzorii, valori utopice, frică, furie, oboseală, deznădejde, moarte.

Să ne fixăm atenția pe „Faca-se voia Ta” și pe Prezența Lui. Sprinteneala cu care vom sări să facem în Numele Lui tot ceea ce ni se cere în fiecare moment, fie ea și „răutatea zilei”, vom înțelege pe viu, vom gusta efectiv fericirea după care tânjește inima noastră.

Dar să luăm aminte că vrăjmașul nu doarme și va încerca noi și noi metode de seducție, bazându-se pe suferința produsă de lipsa „mustului” de care suntem deja dependenți (sevrajul). Aici avem nevoie sa chemam, sa invocăm Numele Domnului ca să transforme El „apa chioară” a simțirii noastre în „vinul cel bun” .

De exemplu, când nu mai urmărim cu dorința „să facem bine un anumit lucru”, ci ne îndreptăm dorința către El și voia Lui care se va exprima printr-o cerere contrară binelui acela, în locul satisfacției scontate nu va mai izbucni împotrivirea cu tot cortegiul ei de „musturi”, dar nici bucuria făgăduită de Domnul. De ce? Pentru că bucuria vine prin cruce. Crucea, în această situație, este golul, lipsa „mustului”, lipsa furnicăturilor de plăcere sau neplăcere... Este un fel de gol al simțirii. Asta numesc „apa chioara” a simțirii. Aici avem nevoie să fim credincioși, să invocăm Numele Domnului pentru a transforma această apă, pentru a umple acestui gol. Așa va veni bucuria. Uneori imediat, alteori mai târziu, după gradul de receptivitate sau împotrivire.

Această stare de durere-lipsă este de o mare vulnerabilitate la sugestiile demonice: „ce fel de viață e asta?” ; „nu e nimic interesant!”; „Câtă vreme poți trăi așa?”, „Păi, ce, Dumnezeu ne vrea morți, roboți?” etc. Aici și acum ne dovedim credința si ne cultivam virtutea răbdării fără de care fericirea nu durează și poate fi luată de la noi de cea mai mică îndoială sau oboseală. 

Când începem să trăim așa, toată simțirea noastră, inclusiv toate durerile și toată oboseala devin iubire către Dumnezeu și vase vii pentru cuprinderea necuprinsei Sale iubiri.

Doamne, lucrează Tu mai departe înțelesurile necesare în fiecare!

Cu rugăciune și binecuvântare 

(MS)

216. Doare de multe ori, dar numai și numai ca să nu murim!

Chiar e nevoie de timp și de lucrare din partea noastră!
Să lucrăm mereu și mereu la lărgirea inimii, la efortul de a-L primi în viața noastră fără nici o pretenție pentru că orice pretenție din partea noastră e ucigătoare de suflet pentru noi. Pentru că nu știm ce avem nevoie. Nu avem nevoie de nimic altceva decât de prezența Lui!
Da, doare de multe ori, dar numai și numai ca să nu murim! (MS)

210. Uciderea fratelui

Serile Talpalari
26 feb 2013

ASCULTAŢI AICI CONFERINŢA

Facere Capitolul 4

1. După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: "Am dobândit om de la Dumnezeu".
2. Apoi a mai născut pe Abel, fratele lui Cain. Abel a fost păstor de oi, iar Cain lucrător de pământ.
3. Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului.
4. Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui,

 

5. Iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat. Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă.
6. Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: "Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât fata ta?
7. Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!"

8. După aceea Cain a zis către Abel, fratele său: "Să ieşim la câmp!" Iar când erau ei în câmpie, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât.

 

¤ Sentimentele nu sunt păcat. Omul poate să nu facă binele şi încă nu a căzut în păcat. A nu face binele face parte din neputinţa firii căzute. Bun este Dumnezeu. Cain ar fi putut să trăiască bine chiar cu acele sentimente (furie, revoltă, nedreptăţire) exprimându-le în faţa lui Dumnezeu şi cerându-I ajutorul. Faţa lui nu s-ar fi întristat, ci ar fi fost plină de aşteptare şi nădejde în ajutorul lui Dumnezeu.

¤ Cain nu i-a răspuns lui Dumnezeu la întrebarea "Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât faţa ta?"

¤ Puterea de a rezista la aceste stări sufleteşti omul n-o găseşte decât la Dumnezeu (dacă nu neagă şi nu ascunde acele stări). De aceea, primul pas e de a-I spune lui Dumnezeu.

¤ Pentru a merge pe o cale bună, omul are nevoie să pornească de la ceea ce este. Nu aştept să fiu în stare bună ca să vorbesc cu Dumnezeu.

¤ Problema nu e că suferim, ci cum suferim:
- putem suferi egoist (ca Adam, care a spus "nu eu, ea...")
- sau putem să ne sfinţim prin suferinţă (spunându-I Lui ce ne doare, ca David în psalmi. David a îndreptat cuvintele către Dumnezeu, nu către altcineva nici către sine.)

¤ Aşteptarea firească a omului de la Dumnezeu e să fie cu El. Aceasta e singura aşteptare legitimă şi sănătoasă: "Căutaţi Împărăţia!"

¤ Ce avem de făcut noi, care nu ne putem gândi la sfinţenie: să ne uităm la ţinta de la capăt: Dumnezeu şi astfel nu vom greşi direcţia. Dacă mă uit la un reper de sub ochii mei, având repere mici, la orice abatere mă rătăcesc. Dar dacă mă uit la ţintă, orice aş face pe cale, pe oriunde m-aş abate, chiar dacă nu ajung la ţintă, nu mă rătăcesc.

¤ Ce vrea Dumnezeu de la Cain: ca sufletul, mintea să fie îndreptate către El şi nu la jertfa lui, ori la cum crede el că ar vrea Domnul să fie acea jertfă.

¤ Dumnezeu nu ne ia imaginaţia şi dorinţele, ci avem nevoie să I le dăm Lui, să le convertească. Să nu dispreţuim nicio simţire, ci să I le arătăm spre transformare. Toate se transformă în bine
Astfel, resentimentul, care e aducere aminte a răului făcut se transformă în aducere aminte cu recunoştinţă. Eu nu uit acea întâmplare, dar amintirea se transformă în lucrare bună.

¤ Jertfa e un "răspuns la dragostea lui Dumnezeu" (liturghie) şi nu un mijloc de procurare a dragostei Lui (care e magie)

¤ Darul libertăţii nu este distrus de căderea părinţilor; omul poate să aleagă liber să rămână credincios iubirii şi dreptăţii lui Dumnezeu.

¤ Omul are această patimă: să se simtă confortabil. El este rob, sclav confortului, chiar şi când confortul acesta nu se referă la condiţii bune, ci dimpotrivă. Este vorba de rezistenţa la schimbare.

¤ Puterea sentimentelor şi resentimentelor poate fi biruită prin ascultarea poruncilor lui Dumnezeu.

¤ Dumnezeu l-a făcut pe om ca să aibă un singur stăpân: pe El. Iar el să stăpânească toată lumea. Când se rupe de Dumnezeu, el a pierdut şi stăpânirea. Acum nu mai stăpâneşte el, ci este stăpânit de toate. Porunca lui Dumnezeu este chiar puterea lui Dumnezeu. Când vrem să împlinim porunca, în lupta cu patima, tocmai prin asta primim putere. Dar noi, fiind îndreptaţi spre obiectiv (să nu fac păcatul), nu mai observăm ce se întâmplă în noi. Dacă omul contemplă această putere cu care împlineşte porunca, atunci cunoaşte cum lucrează puterea lui Dumnezeu. Lupta aceasta durează numai până ce se mută atenţia de pe ce doream, pe ce face Domnul.

¤ Slăbiciunea firii nu este "materia păcatului" (pentru că atunci nu am mai fi liberi), ci prilej de alegere a păcatului care "bate la uşă", ca urmare a libertăţii de a alege să nu facă binele. Dar noi avem nevoie să fim conştienţi cât de slabi suntem, ca să putem spune "Doamne ajută-mă!" Neputinţa se transformă în putere dacă se deschide puterii lui Dumnezeu. Cât timp nu ne dăm seama că suntem neputincioşi noi trăim inconştient, ca dobitoacele. Omul conştient ştie că nu poate să fie nimic fără Dumnezeu. Conştientizarea aceasta mă face dezmărginit. Cu cât îmi voi cunoaşte mai mult neputinţa, cu atât mă dechid mai mult către El şi pot mai mult cu El.

¤ Orice am fi făcut, Dumnezeu ne iubeşte. Doar că iubirea Lui nu înseamnă să fim aplaudaţi pentru păcat.

¤ Dumnezeu îl invită pe om să se întoarcă la credinţă în orice punct al căderii s-ar afla.

¤ Marea noastră traumă este ruperea de Dumnezeu (pe care au făcut-o Adam şi Eva). Trauma părinţilor a putut să slăbănogească pe unul din copii ca să fie vulnerabil la păcat. Consecinţa căderii lui Adam şi a Evei: omul nu mai gândeşte binele, ci e nevoie de deschidere specială către Dumnezeu prin chemarea Lui. Consecinţa traumei nu mă obligă să fac păcatul. Doar că binele nu se mai lucrează automat (ca la Adam şi Eva înainte de cădere).

¤ Sentimentul de nedreptate generează violenţa
Treptele căderii:
I - întristarea, suferinţa, revolta
II - resentimente (retrăire a evenimentului şi rumegare)
III - dorinţa de răzbunare. Cu dorinţa de răzbunare se naşte şi puterea cu care facem, activarea energiilor ca să facem răul.
IV - prin activarea acestor energii, noi primim duhul răzbunării, care este de la diavol, ce vine şi se sălăşluieşte în inima noastră.

¤ Taina fărădelegii - înţelegând-o vom înceta să facem din asta egoistă şi voi înţelege că rău nu este celălalt, ci el însuşi este stăpânit de rău.
Motorul acestei dinamici ucigaşe este refuzul omului de a se maturiza, rămânerea lui în mentalitatea că totul i se cuvine. De aici spiritul de revendicare, de nemulţumire cronică, permanentă luptă pentru drepturi şi favoruri: acesta este tiranul din noi. Cei cu care venim în contact sunt sclavi care ei însuşi se aşază în această poziţie. Nu există sclavi pentru că există tirani, ci există tirani tocmai pentru că există sclavi.
Dacă nu mă maturizez, lucrurile sunt foarte tragice pentru că pot să fiu om religios, cult şi pot dori lucruri bune, dreptate adevărată - dar toate acestea sunt de la copil şi sunt pretenţii.
Atitudinea egocentrică provoacă violenţă şi-l face pe om orb. Cum recapăt vederea? Mulţumind pentru toate, că toate sunt daruri.
Orice violenţă împotriva fratelui este un refuz al căii de creştere spirituală.
Când violenţa nu este îndreptată spre dobândirea Împărăţiei (care "se ia cu sila" - o cer deşi nu merit, ori cu "sila" mă rog, deşi nu am chef), atunci se îndreaptă împotriva lui Dumnezeu şi a semenilor.

Justificarea de sine

Îndreptăţirea este aruncarea responsabilităţii pe celălalt şi ne împiedică să fim conştienţi de propria responsabilitate. E adevărat ce ţi-a făcut celălalt, dar tu ce făceai/gândeai în acel moment, când ţi-a făcut acel lucru?
Dreptatea lui Dumnezeu e armonia, e iubire. Când face dreptate, El integrează, armonizează, îl cheamă pe cel ieşit din armonie la asta.

¤ În orice conflict există două părţi şi fiecare are responsabilitatea sa. Când nu-mi asum responsabilitatea şi mă îndreptăţesc, celălalt îşi poate asuma întreaga vină (ceea ce e greşit) şi apare o falsă vinovăţie.

¤ Toate necazurile sunt invitaţii la vindecare. Locuri de întâlnire cu El. Dacă mă opresc la întâlnirea cu El nu înseamnă că o să fie "bine", ci că voi fi viu şi intru în Împărăţie.

¤ Multe lucruri care au fost folositoare în copilărie ca să supravieţuiesc mă împiedică acum să trăiesc.

¤ "A iubi" = a spune "nu" la tot lucrul care nu e iubire. Eu nu ştiu ce înseamnă să iubesc, dar ştiu ce înseamnă să nu iubesc şi aceea să nu fac, iar Domnul îmi arată ce este iubirea.

192. Dumnezeu, le face pe toate noi! Fără pată!

Dumnezeul Cel Viu, Care este cu noi şi gata să Se sălăşluiască în noi, a venit la noi şi S-a făcut om, pe când noi eram plini, plini de noroi! Nu S-a scârbit de noi şi nu Se scârbeşte nici acum! Ci ne roagă să ne oprim şi ne cheamă la El ca să ne cureţe de toată întinarea şi să ne îmbrace în haina lui de Slavă, oricât de tare sau de des am fi căzut şi ne-am fi murdărit! El, Dumnezeu, le face pe toate noi! Fără pată! Asta e prima Lui lucrare cu noi! Apoi ne umple de prezenţa Lui şi de Bucuria Lui şi vom avea ce să dăruim iubind ca El şi cu El!

Ar fi zadarnică orice încercare de a mirosi frumos după ce am căzut într-o hazna plină, fără să ne spălăm şi să ne curăţim cu amănuntul!

Pocăinţa şi iertarea fac această lucrare în şi cu noi! Şi o inimă secătuită, de va fi iarăşi "branşată" la Izvorul Vieţii, va deveni la rândul ei izvor de viaţă! (MS)

190. Imaginaţia a devenit câmpul în care Domnul a semănat sământa cea bună si vrăjmasul a aruncat neghina lui

Sfinţii Părinţi spun că imaginaţia este o putere, o lucrare a minţii omeneşti, de mare folos pentru viaţa practică în această lume, în care suntem singurele făpturi dăruite cu creativitate! Ea este organul creativităţii nostre! E un dar minunat de la Dumnezeu pe care însă omul căzut l-a transformat într-o lucrare pătimaşă. În loc să creeze realităţi noi din cele dăruite prin Creaţie de Domnul, s-a apucat să creeze noi şi noi dorinţe şi pofte şi noi şi noi modalităţi de a le satisface! Şi, aşa, a ajuns omul să trăiască ficţiuni care îi provoacă plăceri mai mari, şi oricând la dispoziţie, decât realitatea obiectivă, ca loc de creaţie şi întâlnire cu Creatorul şi iubirea Lui! Imaginaţia a devenit astfel câmpul în care Domnul a semănat sămânţa cea bună şi vrăjmaşul a aruncat neghina lui!

Postul şi privegherea, atenţia şi trezvia sunt armele prin care putem să ne eliberăm din această robie! Şi, lipirea de Domnul, atât prin deasa lui chemare pe Nume, cât şi prin căutarea prezenţei Lui în Sfintele Slujbe şi Taine, în Cuvântul Evangheliei şi în icoane! (MS)

143. Nimic nu stim în 'a fi', noi stim numai în 'a face'

E sănătos să te temi, dar să pui și teama în fața Domnului. Să-I spui, înainte de sesiune și de rugăciune cât ești de fragil și ușor de înșelat și să-L rogi să aibă grijă de tine. Dacă vei continua să te lepezi de rolurile tale (și de grijile lor) în rugăciune, chiar rugăciunea te va învăța să mergi mai departe.
Nu știm să mergem, să stăm, să tăcem. Nimic nu știm în a fi, noi știm numai în a face, sau mai bine spus în a ne lăsa făcuți de „lumea aceasta”... Dar iată că acolo, în dimensiunea minții în care ai intrat prin rugăciune și binecuvântare, acolo putem fi în fața Domnului, în prezența Lui.
Nu te teme decât de păcat. De înșelare ne apără Domnul dacă fugim de păcatul slavei deșarte și ne smerim cum ne va învăța Însuși Domnul în fiecare clipă.
Nu uita, rugăciunea ne învață și să ne rugăm și să fim în fața Domnului și în voia Lui.
Dacă după ce ieși de acolo tânjești după întoarcere dar și simți dragoste și compasiune pentru toți și pentru toate, e semn că nu e înșelare. Înșelarea e însoțită de gânduri de slavă, de dispreț pentru ceilalți, de nerăbdare în slujirile rolurilor noastre.
Încet, încet, aceste roluri se vor curăți de partea lor pătimașă și vor deveni slujire curată în numele Domnului. Atunci, diferența dintre eul slujitor și eul „esență” sau contemplativ nu va mai fi ca o ruptură, ci ca un prag pe care îl putem trece în ambele direcții după rânduiala zilei. Dar până atunci mai avem de suferit silindu-ne să învățăm lepădare de lume și trecerea prin calea ce strâmtă a sfintelor Porunci. (MS)

136. Binele e tot ce facem si trăim în prezenta lui Dumnezeu, făcând voia Lui si căutând mila Lui

Pentru mine binele e tot ce facem şi trăim în prezenţa lui Dumnezeu, făcând voia Lui şi căutând mila Lui, (chiar dacă asta ar însemna să rămân nemăritată sau bolnavă, de exemplu!) şi rău tot ce e fără Dumnezeu, împotriva voii Lui sau departe de ea!

Numai binecuvântarea şi bucuria şi uimirea şi mulţumirea aduse lui Dumnezeu formează sinapse noi! Adică ne smulg ochelarii de cal pe care ni-i fixasem pe ochi de frica necunoscutului!

Altfel, suferinţa o ia mereu tot pe acolo!

Suferinţa poate transforma o inimă de piatră într-o inimă caldă, dar o şi poate răni şi rupe! E nevoie ca mintea să refuze deznădejdea şi să ajute inima să binecuvânteze şi să creadă în făgăduinţele Domnului!

Avem nevoie de o inimă caldă şi o minte lucidă! Suferinţa este naştere când e trăită astfel. Altfel, devine moarte!

72. Fericirea pe care ne-o da Dumnezeu nu e legata de ce ni se intampla, ci de trairea in Prezenta Lui

Numai Domnul este Biruitorul acestei lumi pe care noi ne încăpățânăm să încercăm s-o reparăm ca sa fim fericiți în ea.

Această lume nu e Lumea pe care a creat-o Dumnezeu „bună-frumoasă foarte” și pe care atât de mult o iubește încât și „pe Fiul Său Cel Unul Născut” ni L-a dat pentru a o mântui.
Lumea aceasta este ceea ce a făcut omul cu lumea lui Dumnezeu fără El. Nu este lumea cea adevărată, ci o mare iluzie alcătuită din reprezentările, „socotințele” minții omenirii căzute în întunericul apărut din ruperea omului de Dumnezeu, „Lumina lumii”.

Când mintea omului refuză să se miște, conform firii sale prin creație, spre Dumnezeu, se predă simțirii  care o face să rătăcească la suprafața celor supuse simțurilor și să se amăgească cu fel de fel de născociri pe care le consideră „plăcute la vedere” și „bune de dorit”... De acest întuneric al minții ne mântuiește Dumnezeu în Biserica Lui, dacă voim să-L primim pe Fiul și să credem în numele Lui.
Și încă o precizare: acest întuneric al păcatului nu este „întunericul” pe care l-a despărțit Dumnezeu de lumină la Facerea Lumii - Cosmos. Acela era un întuneric tainic pe care omul era chemat să-l cunoască în tăcerea minții, pe măsură ce ar fi crescut cu duhul în Duhul Sfânt, Suflarea lui Dumnezeu Cel Viu în sufletul său.

Așadar, Domnul, Biruitorul lumii acesteia biruiește „Lumea” cu și în fiecare om care Îl primește ca Domn și Dumnezeu al Său și se leapădă de binele pe care îl caută în afara lui Dumnezeu, chiar dacă apelează la El ca să-l obțină. Atunci învăţ să mă lepăd de mine, de lumea din „capul meu”, de întipăririle ei din mintea mea. Un Părinte spunea că „Lucrurile lumești”, adică privite și folosite fără vederea înțelegătoare a „gândul lui Dumnezeu” din ele și prin ele, „își sapă în gândire amintirile așa cum picioarele omului care umblă în zăpadă își lasă urmele pașilor în ea. Soarele sau apa le șterge. Întipăririle pătimașe (din gândirea omului) sunt șterse de Lumina lumii, Hristos Domnul, de apa pocăinței (lacrimile) și de străpungerea fierbinte a inimi”...
Când lucrez Poruncile, când sunt atent la ele și la mine, când încerc să fiu onest cu mine clipă de clipă, și refuz să mai fug de povara încercărilor, nu fac altceva decât să mă eliberez,  să mă lepăd de toate schemele și tiparele minții prin care credeam că mă protejez de suferință amețindu-mă cu plăceri efemere și frivole.
Încetând să mai fug de suferința clipei prezente în Numele Lui, intru în bucuria de a fi cu El indiferent ce anume mi se întâmplă sau fac.
Fericirea pe care ne-o dă Dumnezeu nu e circumstanțială, nu e legată de ce ni se întâmplă, ci de trăirea în Fața lui Dumnezeu, în Prezența Lui. Și gustul bucuriei este diferit în funcție de ce trăim Acolo: pocăință, recunoștință, nădejde, dorință...
Atunci începem să gustăm (de fapt e doar o pregustare) odihna pe care o făgăduiește Domnul celor osteniți și împovărați care merg la El: odihna de a nu mai face lucruri care să te facă bun, merituos. Lepădarea de sine aduce cu ea eliberarea de sub tirania imaginii de sine pe care lumea aceasta ne-o impune și ne-o cere ca să reușim în viață”. Acum putem lua povara Lui care este marea și gratuita Sa iubire.
O, Doamne, și când te gândești de câte ori nu amânăm sau chiar, Doamne ferește, ratăm intrarea rămânând la poartă sau plecând iarăși în lumea aceasta ca să ne învrednicim singuri! (MS)

67. Noi facem poruncile ca să avem în noi prezenta, puterea si lucrarea Celui Bun!

E nevoie de mult exerciţiu ca să fim buni şi acest exerciţiu se numeşte asceză în Biserica noastră. Această luptă, acest exerciţiu permanent presupune un efort conştient şi liber de a răstigni în noi pornirile egoiste şi chiar fireşti (când sunt după firea căzută) pentru a face, în schimb, poruncile lui Dumnezeu.
Noi nu facem poruncile ca să fim buni, ci ca să avem în noi prezenţa, puterea şi lucrarea Celui Bun! Atunci El va lucra cu noi, prin noi, pentru noi, spre bucuria noastră şi a celor din jurul nostru!
Când căutăm virtuţile, putem cădea în mândrie sau deznădejde. Când Îl căutăm pe Domnul, Care e ascuns în poruncile Lui, nici un pericol nu ne paşte. Până învăţăm asta, cam avem de suferit!

Aşadar, să schimbăm direcţia dinspre noi spre Domnul şi să facem ce credem şi ştim că I-ar plăcea, indiferent dacă suntem sau nu "autentici", dacă ne doare sau nu! El va judeca şi El va face schimbarea, transformarea după care tânjim! Nu voia preotului transformă pâinea şi vinul în Sfântul Trup şi Sânge, deşi e strict necesară, ci lucrarea lui Dumnezeu! (MS)

54. Daca vei "citi" cele ce se petrec in viata ta prin schemele trecutului, ele vor continua să fie ce au fost! Dacă le vei citi dupa legea Duhului, ele vor deveni ceea ce mintea ta nici nu poate concepe.

Omul vechi e robit egoului său, sinelui său existenţial, care s-a format în lupta dureroasă cu lumea şi cu viaţa trăită fără Dumnezeu. El, egoul, şi-a format un stil de a fi în lume, care se bazează pe deprinderi, apucături, scheme, sau cum vrem să le numim, întrupate, scrise în memoria noastră afectivă inconştientă, în creierul nostru, de unde ne comandă ce şi cum să facem ca să nu "ne lăsăm" şi să obţinem ceea ce dorim. El e obsedat de dorinţele şi drepturile lui şi caută pe orice cale: violenţă, manipulare, linguşire, viclenie, minciună, patetism etc., să-şi împlinească nevoia de a fi iubit şi preţuit de cei "dragi"! Şi, cu cât e mai "ingenios", cu atât e mai dezamăgit. Orice ar face, iese prost. Şi mereu la fel. De ce? Pentru că aceste scheme de atitudine şi comportament în faţa evenimentului dureros sunt construite pe privirea mecanică a realităţii. Realitatea este, pentru ego, o înlănţuire de cauze şi efecte. Dorinţa subiectivă a omului de a ieşi din legea blestemului înscris în legea cauzalităţii, se loveşte de zidul realităţii nemiloase!
Lumea, privită fără Dumnezeu, fără Prezenţa Lui lucrătoare acum şi aici, rămâne pentru om o înlănţuire de obiecte legate între ele prin legile creaţiei, pe care le consideră "obiective", adică între obiecte şi cu totul independente de voia subiectivă a Creatorului sau a destinatarului credinţei. Omul căzut nu pricepe şi nu percepe prezenţa lui Dumnezeu în lumea pe care a creat-o ca pe un mesaj către om şi ca pe un ospăţ la care nu doar îl invită pe om, ci se şi dăruieşte pe Sine ca mâncare şi băutură dătătoare de viaţă. Mai întâi Se dăruieşte ca gând, ca prezenţă iubitoare plasticizată în cele făcute bune foarte pentru iubiţii Săi fii, oamenii, ca apoi, în vremurile de pe urmă, să Se dăruiască întreg în Trupul şi Sângele Fiului făcut Om pentru ca noi să avem Viaţă în noi. Belşug de Viaţă!
Când tu sau eu, sau oricare omuleţ însetat de Bucurie şi iubire - acceptăm realitatea "aşa cum este", ne eliberăm, de fapt, de "citirea" ei după schemele "scrise", întrupate, în creierul nostru ascuns şi nespus voinţei libere. În aceste momente, lipsiţi de orice "sprijin" din trecut, vulnerabili, dar vii, strigăm la Domnul şi binecuvântăm, în ciuda oricărei "dovezi" exterioare. 
Tu te-ai ancorat în credinţa cea dinlăuntru şi în nădejdea în cele ce nu se văd, dar sunt făgăduite de Domnul. Dacă vei "citi" cele ce se petrec în viaţa ta prin schemele trecutului, ele vor continua să fie ce au fost! Dacă le vei citi după legea Duhului, ele vor deveni ceea ce mintea ta nici nu poate concepe. 
Nu te strădui să înţelegi acum, ar fi ca atunci când cineva ar dori să înţeleagă ce spune cel din faţa lui după primele două cuvinte din discursul care ar trebui să dureze cinci minute! Când binecuvântezi, evenimentul dureros încetează să mai fie, efectiv, doar efectul unor cauze din trecut, devenind ocazia unui viitor cu Domnul! Dumnezeu vine şi lucrează în evenimentul tău împreună cu tine, şi rezultatul îl vei vedea în viitor, nu în trecut. Acum, în prezent e nevoie doar să-L chemi şi să binecuvântezi toate, ca să vină Duhul Său Cel Sfânt să sfinţească tot ce numeşti tu!
Dacă omul la necaz întreabă "De ce mi se întâmplă mie asta?", nu va putea obţine un răspuns decât de la trecutul său, pe care îl poate "citi" orice duh căzut şi-l poate "sufla" oricărui "ghicitor amator"! Întrebarea pe care şi-o pune omul nou este: "Doamne, pentru ce îngădui Tu acest lucru? Ce vrei să-mi spui? Ce ceri de la mine?". Şi vom afla că nu cere decât să-L primim ca Domn şi Dumnezeu al nostru, ca să lucreze cu noi la răspunsul pe care noi înşine îl vom da în viitor. Răspunsul Lui e profetic, are rădăcină în viitor, în făgăduinţele pe care ni le-a făcut! (MS)

35. Voia lui Dumnezeu si poruncile Lui sunt chiar prezenta Lui!

Dacă eu îţi vorbesc acum, şi mă gândesc la tine şi apăs pe aceste taste şi scriu aceste litere pentru tine, aceste gesturi şi aceste gânduri sunt produsul voii mele şi eu nu ajung la tine dacă tu nu deschizi mesajul şi nu-l citeşti, făcând, la rândul tău, nişte gesturi şi având nişte gânduri de acceptare, de primire a mea în tine... Şi dacă tu mi-ai cerut un răspuns, pentru mine a fost o poruncă, şi această poruncă era chiar prezenţa ta ascunsă acolo. Numai citind mesajul tău am dat de tine! Şi când ne vom întâlni faţă către faţă, numai dacă te voi privi când mă vei privi vom fi împreună...

Din păcate mulţi înţeleg Poruncile ca pe nişte legi juridice sau ca pe nişte abstracţiuni...

Iubeşte-L pe Domnul cum poţi şi El te va învăţa cât de importante sunt Poruncile Lui pentru ca tu să fii cu El şi El cu tine! (MS)

34. Dincolo de deznadejde este o bucurie mare!

Doar că trecerea de la deznădejdea în care ne aruncă păcatul, la Bucuria cea Mare adusă de Fiul lui Dumnezeu făcut Om, se face prin moarte: moartea păcatului și a plăcerii în care ne înglodează. Și mulți se tem de această moarte și nu cred că sufletul care se unește cu harul prin lepădarea de păcat, în felul în care ne învață și ne ajută Dumnezeu în Biserica Lui, trăiește o adevărată înviere.
Domnul a făgăduit că va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor și, iată, este! Vine cu noi pretutindeni, ne așteptă oricât de mult am ocoli și rătăci, ne susține și ne luminează chiar și în nebuniile pe care le scornim în alergarea după plăceri și fericiri străine, ca să ne fie aproape la ceas de durere, când toți și toate ne părăsesc sau se întorc împotriva noastră. Să fie aproape ca, de vom voi, să ne spele, să ne panseze rănile, să ne vindece și să ne dea veșmântul bucuriei Sale!
Domnul aude orice suspin și vine degrabă la oricine Îl cheamă. Cei ce nu-I văd încă prezența și nu-i simt încă mângâierea, sunt cei ce nu se îndură să-și vină în sine și să se întoarcă în casa Tatălui și se supără pe Dumnezeu că nu-l convinge pe stăpânul porcilor din parabolă să le astâmpere foamea de bucurie cu acele amărâte de roșcove... (MS)
vvv
Dar rugăciunea permanentă, gândul permanent la Dumnezeu, face ca harul Lui să coboare în cotidianul nostru și să transforme toate cu prezența Lui!  Și când nu o vom simți, vom ști că El e acolo, așa cum soarele e acolo, dincolo de nori, când e vremea rea! Atunci vom purta tristețea sau durerea ca pe o chemare la și mai intensă rugăciune. (MS)
vvv

Așa creștem! Cădem și iar ne ridicăm! Ne ridicăm și iar cădem!

Și urmează să învățăm să credem că Domnul e cu noi și când, și mai ales când, nu-L simțim! Când nu-I simțim prezența, dar ne simțim nimicnicia și mizeria, să știi că El este! Fără El, fără Lumina Lui, n-am vedea nimic, pentru că am fi încă plini de iluzia că suntem cineva! Și am avea multă treabă să ne plângem de ceilalți, să-i acuzăm, să-i judecăm! Cum și avem, când nu ținem mintea în iadul din noi, nădăjduind în mila Lui! 

(MS)

22. Avem nevoie de tacere pentru a simti prezenta tacuta a Domnului in noi

Noi nu-l putem cunoaște pe Dumnezeu, dar El ne cunoaște și ni Se face cunoscut. Asta este Revelația. Și Revelația cea mare, trăită și adeverită în Biserică, este, în același timp oferită, trăită și adeverită în fiecare inimă de om care se deschide Lui și crede în numele Lui.
Părinții spun că amintirea lui Dumnezeu este lucrarea omului de întâmpinare și primirea a venirii Sale la noi. Această amintire e o ațintire a minții, a atenției, la Prezența Lui în noi și în viața noastră. Să nu ne temem și să nu ne împotmolim în faptul că nu-I simțim prezența mereu, sau nu încă, pentru că în această etapă nu știm ce e simțirea. Încă o confundăm cu simțirile trupești. De aceea avem nevoie de tăcere și de liniște lăuntrică pentru a simți prezența tăcută a Domnului în noi. Apoi, încet, încet, fiecare gând și gest cotidian se va umple de trăirea conștientă a Acestei Prezențe și ne va sfinți viața și, prin ea, și mediul în care trăim. (M.S.)

18. Incetand sa mai fugi de suferinta clipei prezente in Numele Lui, intri in bucuria de a fi cu El

Când mintea omului refuză să se miște, conform firii sale prin creație, spre Dumnezeu, se predă simțirii  care o face să rătăcească la suprafața celor supuse simțurilor și să se amăgească cu fel de fel de născociri pe care le consideră „plăcute la vedere” și „bune de dorit”... De acest întuneric al minții ne mântuiește Dumnezeu în Biserica Lui, dacă voim să-L primim pe Fiul și să credem în numele Lui...

Când lucrezi Poruncile, ești atent la ele și la tine, încerci să fii onest cu tine clipă de clipă, și refuzi să mai fugi de povara încercărilor, nu faci altceva decât să te eliberezi,  să te lepezi de toate schemele și tiparele minții prin care credeai că te protejezi de suferință amețindu-te cu plăceri efemere și frivole.

Încetând să mai fugi de suferința clipei prezente în Numele Lui, intri în bucuria de a fi cu El indiferent ce anume ți se întâmplă sau faci.  Fericirea pe care ne-o dă Dumnezeu nu e circumstanțială, nu e legată de ce ni se întâmplă, ci de trăirea în Fața lui Dumnezeu, în Prezența Lui. Și gustul bucuriei este diferit în funcție de ce trăim Acolo: pocăință, recunoștință, nădejde, dorință... (MS)

7. Vei avea ce doreste inima ta!

Pentru a coborî lumina, pe care o primim în duhul nostru şi în puterile psihice şi somatice ale sufletului, e nevoie să voim şi să ne silim.
E nevoie de asceză, adică de exerciţiu şi luptă, după rânduiala sfântă a Bisericii.
E nevoie să ne curăţim de "toată întinarea", tot cu ajutorul Duhului Sfânt Care lucrează, prin Sfintele Taine şi prin împlinirea Poruncilor. Acestea din urmă nu sunt altceva decât Prezenţă vie şi lucrătoare a lui Dumnezeu în noi! Aici se împotmoleşte rău mintea şi voia omului căzut, care ia Poruncile drept norme juridice şi ameninţări. Ascultarea şi împlinirea lor ne va descoperi că sunt, de fapt, împlinirea făgăduinţelor făcute omului de Dumnezeu.
Aşadar, iată ce simplu e să ai mereu mai multă lumină!
Avându-L pe Cel ce "este Lumina lumii" în tine şi fiind în El, vei avea ce doreşte inima ta!
Ca să guşti prezenţa Acestei Lumini, ai nevoie să-ţi cultivi simţurile duhovniceşti.
Biserica e o înaltă Şcoală de Cultură a Duhului, pentru cine nu o confundă cu neputinţele unor mădulare ale ei! (M.S.)