245. Dependența de relații toxice

Când nu poți pune capăt unei relații toxice înseamnă că ai devenit dependent de chimia sentimentelor negative pe care le ai în această relație. Ca un alcoolic care ar vrea să nu mai bea, dar nu poate. Așa că fii hotărât și roagă-te: Doamne, vindecă sufletul meu de dependența de frică, rușine, ură, mânie... ce trăiești tu în această relație. Și evită întâlnirile, așa cum un alcoolic evită cârciuma ca să se poată lăsa de băut. Dacă vrei să te vindeci!
***
Grija pentru a nu fi perceput negativ este o patimă, o boală a sufletului de care e bine să-I ceri lui Dumnezeu să te vindece. E din mândrie, slavă deșartă. Domnul te va lumina, rugându-te. De fapt, celălalt, dacă te chinuie, nici nu te percepe „pozitiv”. El, de fapt, are nevoia ca tu să suferi. Are nevoie să vadă că te tulbură, că te chinuie.
***
Foarte multe relații, chiar și în familii sunt bazate pe aceste „servicii” reciproce între victimă și călău. Principala cauză este o căutare și o continuare a atmosferei din familia de bază. E nevoie să conștientizăm și să ne întrebăm inima dacă dorește cu adevărat să trăiască o viață diferită de cea a părinților și bunicilor sau dorește să trăiască pe pilot automat același blestem.
Spovedește-te des, împărtășește-te și lucrează cu harul la vindecarea sufletului tău. (MS)

229. „Doamne, dă-mi să văd partea mea și vindecă sufletul meu!”

Osândirea de sine pe care ne-o cere Dumnezeu nu este o culpabilizare nevrotică și umilitoare, ci o conștientizare lucidă a a părții noastre de responsabilitate în relația respectivă. Nimeni, niciodată, nu este victimă nevinovată într-un conflict. Con înseamnă împreună. De fiecare dată noi avem o contribuţie şi, de multe ori, chiar iniţiativa violenţei care declanşează şi întreţine conflictul, doar că ne scapă, nu suntem conştienţi de asta.

De exemplu, tu îmi ceri ceva şi eu fac o mică grimasă ca urmare a refuzului sau neplăcerii lăuntrice dar răspund „drăguț” sau neutru. Apoi tu devii agresivă și eu mă revolt că ce ai cu mine că doar... În plus, eu nu văd deloc cum arăt eu și nu văd nimic din ce vezi tu! 

Apoi, prin neuronii noștri oglindă percepem cele ascunse ale celui din fața noastră și putem să răspundem unei violențe mai mult sau mai puțin bine camuflată de noi...

Așadar, osândirea de sine înseamnă să primim harul lui Dumnezeu pe care îl cerem în rugăciunea Sfântului Efrem: „Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu!”. Aici nu e vorba de alte greșeli ale mele, de greșeli de altă dată, ci de greșelile de acum, din clipa în care îmi acuz aproapele. Duhul Sfânt îmi va arăta ce fac eu greșit când eu aleg să-l acuz pe aproapele. E uluitor ce descoperim! Dar merită! Pentru că bucuria vine prin crucea lepădării de sine, a lepădării de păruta noastră dreptate.
Să zicem așadar, când cineva ne învinovățește: „Iartă-mă! Nu mi-am dat seama”. Sau: „Iartă-mă, n-am putut să fac altfel!”. Dar mai ales: „Doamne, dă-mi să văd partea mea și vindecă sufletul meu!”.
Iar acum, în acest Sfânt și Mare Post, să spunem după rânduiala Bisericii și chiar mai des, Rugăciunea Sfântului Efrem. (MS)

180. Lucrarea omului este să primească lucrarea lui Dumnezeu

Proiecția e o boala a minții omului vechi, a omului care a ales să asculte sfatul vrăjmașului diavol și să caute îndumnezeirea fără Dumnezeu. Ca orice boală este o rea funcționare a unei puteri sufletești bune care nu a mai fost capabilă să lucreze bine fără harul lui Dumnezeu.
Pentru omul care e centrat pe supraviețuire, această lucrare a minții căzute este de folos. Dar omul nu a fost creat de Dumnezeu ca să supraviețuiască ducând o viață ca a necuvântătoarelor, ci ca să fie viu ca Dumnezeul Cel Viu. Așa că, pentru creștinul care dorește dobândirea asemănării prin mijloacele mântuitoare dăruite de Dumnezeu în Biserica Lui, vindecarea minții și a întregii firi include și această lucrare. Dacă ne mai folosim de ea cât suntem încă prunci neștiutori, pe măsură ce creștem și devenim responsabili de răspunsul pe care Îl dăm iubirii lui Dumnezeu, ne lepădăm de ea. Nu este ușor, dar harul lui Dumnezeu lucrează cu cel care se încredințează Lui. Lucrarea omului este să primească lucrarea lui Dumnezeu și nu e ușor. Nu e ușor pentru că e nevoie de smerenie și de multă osteneală ca să învățăm să ne lepădăm de noi, de atitudinile distrugătoare dictate de eu pot și singur, sau eu vreau altfel, sau eu nu merit...
O dimensiune a tragediei omenești este tocmai faptul că-și irosește viața iubind până la durere ceva ce nici nu exista! Iată cum devine omul nu doar victimă, ci și colaborator al tatălui minciunii. Iată de ce eliberarea pe care o trăiești este atât de mare. (MS)

97. Există vindecare?

Există vindecare, dar lupta nu se termină, ci doar devine ce trebuie să fie: luptă cu păcatul de a ne considera dumnezeu și de a încerca să facem ceva după voia noastră, fără Dumnezeu!
Există vindecare, doar că răstignirea dorinței de a te salva prin „agățarea de cineva, care să-ți aline durerile sufletești” e foarte dureroasă pentru și prin suferința numită sevraj: adică tulburarea trupească și sufletească produsă de lipsa substanțelor care ne produc plăcerea în creier. Și acea plăcere - care poate părea chin la prima vedere - nu e atât prezența persoanei de care te agăți, cât e aceea de a fi dezamăgit, de a fi victimă, de a trăi „adevărul că nimeni nu te înțelege, nu te iubește etc.”
Așa că, vindecarea presupune mai ales îndurarea acestei suferințe, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Acolo, în această suferință produsă de lipsa „drogului”, putem să ne cunoaștem neputința și să cerem ajutor de la Dumnezeu ca să ne eliberăm. (MS)

84. Cine este fericit? Omul care crede si lucrează fericirea pe care ne-a dăruit-o Mântuitorul

Cine este fericit? Omul care crede și lucrează fericirea pe care ne-a dăruit-o Mântuitorul și ne-a învățat ce este ea și cum se obține și cum se păstrează în „Predica de pe Munte”! Fericirea de acolo e legată, e cauzată de făgăduințele lui Dumnezeu și de credința nostră în ele, și nu de cele ce ni le-au făcut oamenii... E grea trecerea asta de la logica lumii la cea a lui Hristos. E o adevărată moarte, dar merită să ne chinuim să o facem pentru învierea ce vine prin ea...

Ca să poți înțelege și accepta, ai nevoie ca mai întâi să înțelegi că Dumnezeu nu aruncă în iad pe nimeni. Omul singur alege iadul dacă vrea. Spre exemplu, un copil abuzat, nu va ajunge în iad pentru că n-a putut să-și ierte abuzatorul, ci pentru că a ales ca după aceea, să se abuzeze în continuare pe sine și, apoi, pe alții din jurul său, cu o putere pe care a primit-o de la cel care l-a abuzat pe el! Ca să iasă din acest lanț ucigător, victima are nevoie de Dumnezeu. Are nevoie de mila lui Dumnezeu, de iertarea Lui, de putere de la El ca să ierte ce a pătimit și să lucreze poruncile spre viață și bucurie.
Un creștin este fericit pentru că se știe iubit de Dumnezeu și crede că El lucrează la vindecarea sa, nu pentru că nu mai greșește sau nu mai păcătuiește. Atenția lui nu mai este îndreptată spre sine, ci spre Domnul și cuvintele Lui! Cu ele se va hrăni, de la ele va lua putere, prin ele se va ocroti de cel ce-i sugerează că nu poate să facă poruncile.

Un copil abuzat are nevoie să iasă din „logica ucigașă” a urâtorului de oameni care ne aruncă în „certitudinea” că ne așteaptă iadul și să intre în logica lui Hristos Care spune: „veniți la Mine toți cei osteniți și răniți și abuzați și Eu vă voi odihni, vă voi vindeca și vă voi da puterea să deveniți ca Mine!” Să căutăm la El mângâiere și iubire, orice am, face până ne vindecăm. Să nu facem eforturi de vindecare fără El. 

Fă tot ce te învață Biserica, atât cum poți tu, pentru a fi cu El, pentru a-L avea în tine și cu tine, hrănește-te cu El și El va lucra celelalte de care ai nevoie. Iar de nu vei reuși, să nu deznădăjduiești, ci să spui: „Doamne, Tu cunoști inima mea și neputința mea! Ajută-mă cum știi! Fie voia Ta!” (MS)

8. Victimele lui Dumnezeu

Fără asceză, fără o asceză după Sfânta Rânduială a Bisericii, lepădarea de sinele pătimaş rămâne doar o dorinţă abstractă care ne aruncă în cel mai greu păcat, în cel al deznădejdii. Şi, aici, în plină deznădejde, putem alege să ne urcăm pe Tronul lui Dumnezeu, să devenim judecători şi să decretăm că nu suntem buni de nimic şi că mai bine n-am mai fi, sau am dispărea şi multe altele. După această nemiloasă dar "dreaptă" judecată, plini de noi: că ce sinceri am fost, ne afundăm în plăcerile "consolatoare" ale patimilor mai mici (o bericică, un filmuleţ, o bârfuliţă, o autosatisfacere) sau mai mari (desfrâu, violenţă, pornografie, abuz, perversiuni, alcool, drog, hulă...) că "tot nu mai putem face nimic"... Apoi iarăşi, răniţi în orgoliu, ne putem arunca în regrete şi acuze, ne putem chiar spovedi dar doar pentru a-i spune părintelui şi lui Dumnezeu, ce rea e lumea şi ce răi suntem noi şi că ce rău ne pare şi cât suferim, în loc să cerem mila Lui vindecătoare... Şi tot aşa, până când vrăjmaşul ne "dovedeşte cu probe" că Dumnezeu nu ne iubeşte, nu ne-a ales, nu vrea să facă nimic şi oferă plăcerea perversă de a fi victima lui Dumnezeu şi a răutăţii acestei lumi... (M.S.)