269. Scopul omului, rostul lui în această viață este să devină ca Dumnezeu

Când oamenii trăiesc departe de Dumnezeu, fără să facă voia Lui și să înțeleagă rostul omului în această viață, consideră că rău este tot ceea ce nu le place și bine ceea ce le place. Aici, oamenii se deosebesc între ei, în sensul că unii au plăceri mai grosolane, mai răufăcătoare, alții plăceri mai subtile, mai „nevinovate”. Dar și unii, și alții își centrează energiile vieții pe căutarea plăcerii și fuga de durere. Unii oameni, adică cei pe care îi numim răi, sunt lipsiți de scrupule în aceste mișcări ale vieții și astfel obțin plăceri pe care cei buni nu îndrăznesc să le obțină cu acel preț. Oamenii pe care îi numești tu buni doresc și se străduiesc să obțină plăcerile și să fugă de durere fără să facă rău sau prea mult rău celorlalți. Aici, în această modalitate de existență, în acest mod de viețuire, Dumnezeu nu intervine pentru că l-a făcut pe om liber între a alege binele adevărat care înseamnă voia lui Dumnezeu pentru a ajunge să iubească așa cum El ne iubește sau răul care este orice activitate făcută fără voia lui Dumnezeu, fără harul Lui. Scopul omului, rostul lui în această viață este să devină ca Dumnezeu, adică bun, milostiv și gata să sufere orice nedreptate și orice durere așa cum a suferit El făcându-Se om. Nu putem birui răul fără să suferim consecințele răului făcut de cei din jur sau chiar de noi înșine. Numai trăind această suferință cu Dumnezeu desființăm răul. Răspunzând, însă, răului cu rău, răzbunare, resentimente, judecare, bârfire, cârtire, etc. noi înșine devenim răi, ne contaminăm cu răutate. Mai mult decât atât, orbim, nu vedem realitatea, nu vedem că fericirea celor răi nu este fericire, că a avea bani, carieră, realizări exterioare dobândite prin răutate nu înseamnă a fi fericit. Dimpotrivă, acolo e un adevărat iad pe care, bineînțeles, cel în cauză nu are niciun interes să-l afișeze. În plus, oamenii care fac rău mult își astupă suferința inevitabilă răutății cu plăcerea de a face rău. Această plăcere este un drog foarte puternic. Așa cum un alcoolic suferă că își pierde slujba, că își distruge familia, sănătatea, dar plăcerea de a consuma alcool îl „ajută” să nu mai simtă această durere. De ce îngăduie Dumnezeu toate astea? Pentru că l-a făcut pe om liber. Roagă-te să te ajute Dumnezeu să înveți această mare taină.  Dumnezeu nu este autorul răului, Dumnezeu nu dorește ceva rău nimănui, Dumnezeu iubește și vrea să străbatem cu iubirea Lui această vale a plângerii pentru a intra cu adevărat în viața fericită, viață fericită care nu începe după moarte, ci acum, aici. (MS)

264. Iertarea, bunăvoința de a ierta ne deschid inima către mila lui Dumnezeu

Lucrarea în timpul săptămânii înseamnă rugăciune pentru cele descoperite și practicarea rugăciunii și a binecuvântării cât mai des posibil.
Comportamentele care te-au rănit și cu care tu te-ai rănit și ai rănit și pe ceilalți sunt de cele mai multe ori neintenționate. În orice caz, imposibil de controlat cu voința. De fiecare dată credem că dacă ne-am controla mai mult am reuși să evităm răul, dar nu-i adevărat. Mintea conștientă și voința noastră nu au puterea să controleze aceste porniri care vin din adâncul rănit al inimii. Iertarea, bunăvoința de a ierta ne deschid inima către mila lui Dumnezeu, iar rugăciunea deasă și conștientă ne aduce harul vindecător, care pătrunde în acea beznă a adâncului și ne luminează, ne vindecă. Vindecându-se acel adânc, cele de deasupra, adică cuvintele și comportamentul se schimbă și ele. (MS)

243. Numai Dumnezeu ne poate vindeca de dependenta de rautate

În principiu, am o părere bună despre tot ce este pozitiv pentru că faptele, cuvintele, gândurile pozitive ne fac viața pozitivă. Atât pe cea lăuntrică cât și pe cea din jurul nostru.
Răutatea care ne chinuie, ne distruge pe noi și lumea se lucrează mai întâi prin gânduri și cum bine spui, noi am învățat și am moștenit tendința de a folosi mai mult răul, crezând că asta ne apără de răul exterior. Mulți dintre noi, oamenii, am ajuns dependenți de răutate.
De aceea am anumite rezerve față de curentul gândirii pozitive, în sensul că nu poate rezolva problema la rădăcina ei.
Numai Dumnezeu ne poate vindeca de dependența de răutate, de plăcerea de a fi răi sau de plăcerea de a ni se întâmpla ceva rău. Așa că, acest curent dacă este supraalimentat cu „curentul Duhului Sfânt”, este nu numai bun, dar și indicat pentru orice om care vrea să iasă din mocirla răutății. Și, „curentul Duhului Sfânt” va deveni mai lucrător, mai roditor pe măsură ce „practicăm” viața în Biserică. Fără această practică, gândurile, oricât ar fi de pozitive, ne pot fi ușor spulberate de ispite și încercări. (MS)

218. Conferinţa "Despre percepţia binelui şi a răului"

http://www.sfintiiarhangheli.ro/multimedia/conferinte/perceptia-binelui-si-raului Omul este bolnav şi organul afectat de boala lui este cunoaşterea, puterea bolnavă este puterea de a cunoaşterii. Cunoaşterea are un capăt în înţelegere şi unul în percepţie, un capăt în simţire şi unul în minte. Nu există percepţie fără contribuţia minţii şi nu există lucrare a minţii care să nu se folosească de percepţie.
Nu putem înţelege binele şi răul dacă nu cunoaştem nimic despre boala percepţiei.
Percepţia este lucrarea simţurilor care intră în contact cu realitatea, cu un obiect, care ni se face cunoscut prin senzaţiile pe care le avem prin contactul cu el.
Dacă ne uităm ce spun specialiştii despre acest act de cunoaştere aflăm că simţurile percep nişte însuşiri ale obiectului pe care le transmit mai departe ca să capete înţeles şi înţelesul îl dă mintea.
Când chemi pe nume o existenţă participi la existenţa acelei realităţi.
Prin cădere, percepţia şi numirea realităţilor nu mai merge în mintea luminată de Dumnezeu, ci îşi face o reprezentare.

Dacă ne-am scoate etichetele din cap am deveni sfinţi.

Ajung să mă apropii de bine în momentul în care îmi dau seama că nu sunt eu Dumnezeu, n-am făcut lumea şi nu sunt stăpânul acestei lumi, ci administrator.
Cine a făcut răul?
Răul nu este făcut. El nu există. Nu are ipostas, ci este o boală a binelui relativ, a creaţiei, a făpturii.

210. Uciderea fratelui

Serile Talpalari
26 feb 2013

ASCULTAŢI AICI CONFERINŢA

Facere Capitolul 4

1. După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: "Am dobândit om de la Dumnezeu".
2. Apoi a mai născut pe Abel, fratele lui Cain. Abel a fost păstor de oi, iar Cain lucrător de pământ.
3. Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului.
4. Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui,

 

5. Iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat. Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă.
6. Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: "Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât fata ta?
7. Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!"

8. După aceea Cain a zis către Abel, fratele său: "Să ieşim la câmp!" Iar când erau ei în câmpie, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât.

 

¤ Sentimentele nu sunt păcat. Omul poate să nu facă binele şi încă nu a căzut în păcat. A nu face binele face parte din neputinţa firii căzute. Bun este Dumnezeu. Cain ar fi putut să trăiască bine chiar cu acele sentimente (furie, revoltă, nedreptăţire) exprimându-le în faţa lui Dumnezeu şi cerându-I ajutorul. Faţa lui nu s-ar fi întristat, ci ar fi fost plină de aşteptare şi nădejde în ajutorul lui Dumnezeu.

¤ Cain nu i-a răspuns lui Dumnezeu la întrebarea "Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât faţa ta?"

¤ Puterea de a rezista la aceste stări sufleteşti omul n-o găseşte decât la Dumnezeu (dacă nu neagă şi nu ascunde acele stări). De aceea, primul pas e de a-I spune lui Dumnezeu.

¤ Pentru a merge pe o cale bună, omul are nevoie să pornească de la ceea ce este. Nu aştept să fiu în stare bună ca să vorbesc cu Dumnezeu.

¤ Problema nu e că suferim, ci cum suferim:
- putem suferi egoist (ca Adam, care a spus "nu eu, ea...")
- sau putem să ne sfinţim prin suferinţă (spunându-I Lui ce ne doare, ca David în psalmi. David a îndreptat cuvintele către Dumnezeu, nu către altcineva nici către sine.)

¤ Aşteptarea firească a omului de la Dumnezeu e să fie cu El. Aceasta e singura aşteptare legitimă şi sănătoasă: "Căutaţi Împărăţia!"

¤ Ce avem de făcut noi, care nu ne putem gândi la sfinţenie: să ne uităm la ţinta de la capăt: Dumnezeu şi astfel nu vom greşi direcţia. Dacă mă uit la un reper de sub ochii mei, având repere mici, la orice abatere mă rătăcesc. Dar dacă mă uit la ţintă, orice aş face pe cale, pe oriunde m-aş abate, chiar dacă nu ajung la ţintă, nu mă rătăcesc.

¤ Ce vrea Dumnezeu de la Cain: ca sufletul, mintea să fie îndreptate către El şi nu la jertfa lui, ori la cum crede el că ar vrea Domnul să fie acea jertfă.

¤ Dumnezeu nu ne ia imaginaţia şi dorinţele, ci avem nevoie să I le dăm Lui, să le convertească. Să nu dispreţuim nicio simţire, ci să I le arătăm spre transformare. Toate se transformă în bine
Astfel, resentimentul, care e aducere aminte a răului făcut se transformă în aducere aminte cu recunoştinţă. Eu nu uit acea întâmplare, dar amintirea se transformă în lucrare bună.

¤ Jertfa e un "răspuns la dragostea lui Dumnezeu" (liturghie) şi nu un mijloc de procurare a dragostei Lui (care e magie)

¤ Darul libertăţii nu este distrus de căderea părinţilor; omul poate să aleagă liber să rămână credincios iubirii şi dreptăţii lui Dumnezeu.

¤ Omul are această patimă: să se simtă confortabil. El este rob, sclav confortului, chiar şi când confortul acesta nu se referă la condiţii bune, ci dimpotrivă. Este vorba de rezistenţa la schimbare.

¤ Puterea sentimentelor şi resentimentelor poate fi biruită prin ascultarea poruncilor lui Dumnezeu.

¤ Dumnezeu l-a făcut pe om ca să aibă un singur stăpân: pe El. Iar el să stăpânească toată lumea. Când se rupe de Dumnezeu, el a pierdut şi stăpânirea. Acum nu mai stăpâneşte el, ci este stăpânit de toate. Porunca lui Dumnezeu este chiar puterea lui Dumnezeu. Când vrem să împlinim porunca, în lupta cu patima, tocmai prin asta primim putere. Dar noi, fiind îndreptaţi spre obiectiv (să nu fac păcatul), nu mai observăm ce se întâmplă în noi. Dacă omul contemplă această putere cu care împlineşte porunca, atunci cunoaşte cum lucrează puterea lui Dumnezeu. Lupta aceasta durează numai până ce se mută atenţia de pe ce doream, pe ce face Domnul.

¤ Slăbiciunea firii nu este "materia păcatului" (pentru că atunci nu am mai fi liberi), ci prilej de alegere a păcatului care "bate la uşă", ca urmare a libertăţii de a alege să nu facă binele. Dar noi avem nevoie să fim conştienţi cât de slabi suntem, ca să putem spune "Doamne ajută-mă!" Neputinţa se transformă în putere dacă se deschide puterii lui Dumnezeu. Cât timp nu ne dăm seama că suntem neputincioşi noi trăim inconştient, ca dobitoacele. Omul conştient ştie că nu poate să fie nimic fără Dumnezeu. Conştientizarea aceasta mă face dezmărginit. Cu cât îmi voi cunoaşte mai mult neputinţa, cu atât mă dechid mai mult către El şi pot mai mult cu El.

¤ Orice am fi făcut, Dumnezeu ne iubeşte. Doar că iubirea Lui nu înseamnă să fim aplaudaţi pentru păcat.

¤ Dumnezeu îl invită pe om să se întoarcă la credinţă în orice punct al căderii s-ar afla.

¤ Marea noastră traumă este ruperea de Dumnezeu (pe care au făcut-o Adam şi Eva). Trauma părinţilor a putut să slăbănogească pe unul din copii ca să fie vulnerabil la păcat. Consecinţa căderii lui Adam şi a Evei: omul nu mai gândeşte binele, ci e nevoie de deschidere specială către Dumnezeu prin chemarea Lui. Consecinţa traumei nu mă obligă să fac păcatul. Doar că binele nu se mai lucrează automat (ca la Adam şi Eva înainte de cădere).

¤ Sentimentul de nedreptate generează violenţa
Treptele căderii:
I - întristarea, suferinţa, revolta
II - resentimente (retrăire a evenimentului şi rumegare)
III - dorinţa de răzbunare. Cu dorinţa de răzbunare se naşte şi puterea cu care facem, activarea energiilor ca să facem răul.
IV - prin activarea acestor energii, noi primim duhul răzbunării, care este de la diavol, ce vine şi se sălăşluieşte în inima noastră.

¤ Taina fărădelegii - înţelegând-o vom înceta să facem din asta egoistă şi voi înţelege că rău nu este celălalt, ci el însuşi este stăpânit de rău.
Motorul acestei dinamici ucigaşe este refuzul omului de a se maturiza, rămânerea lui în mentalitatea că totul i se cuvine. De aici spiritul de revendicare, de nemulţumire cronică, permanentă luptă pentru drepturi şi favoruri: acesta este tiranul din noi. Cei cu care venim în contact sunt sclavi care ei însuşi se aşază în această poziţie. Nu există sclavi pentru că există tirani, ci există tirani tocmai pentru că există sclavi.
Dacă nu mă maturizez, lucrurile sunt foarte tragice pentru că pot să fiu om religios, cult şi pot dori lucruri bune, dreptate adevărată - dar toate acestea sunt de la copil şi sunt pretenţii.
Atitudinea egocentrică provoacă violenţă şi-l face pe om orb. Cum recapăt vederea? Mulţumind pentru toate, că toate sunt daruri.
Orice violenţă împotriva fratelui este un refuz al căii de creştere spirituală.
Când violenţa nu este îndreptată spre dobândirea Împărăţiei (care "se ia cu sila" - o cer deşi nu merit, ori cu "sila" mă rog, deşi nu am chef), atunci se îndreaptă împotriva lui Dumnezeu şi a semenilor.

Justificarea de sine

Îndreptăţirea este aruncarea responsabilităţii pe celălalt şi ne împiedică să fim conştienţi de propria responsabilitate. E adevărat ce ţi-a făcut celălalt, dar tu ce făceai/gândeai în acel moment, când ţi-a făcut acel lucru?
Dreptatea lui Dumnezeu e armonia, e iubire. Când face dreptate, El integrează, armonizează, îl cheamă pe cel ieşit din armonie la asta.

¤ În orice conflict există două părţi şi fiecare are responsabilitatea sa. Când nu-mi asum responsabilitatea şi mă îndreptăţesc, celălalt îşi poate asuma întreaga vină (ceea ce e greşit) şi apare o falsă vinovăţie.

¤ Toate necazurile sunt invitaţii la vindecare. Locuri de întâlnire cu El. Dacă mă opresc la întâlnirea cu El nu înseamnă că o să fie "bine", ci că voi fi viu şi intru în Împărăţie.

¤ Multe lucruri care au fost folositoare în copilărie ca să supravieţuiesc mă împiedică acum să trăiesc.

¤ "A iubi" = a spune "nu" la tot lucrul care nu e iubire. Eu nu ştiu ce înseamnă să iubesc, dar ştiu ce înseamnă să nu iubesc şi aceea să nu fac, iar Domnul îmi arată ce este iubirea.

186. Despre acceptarea celuilalt

Există o acceptare rea: când accepţi ca cineva să facă ce voieşte cu tine, să-ţi facă rău, să te rănească şi tu să accepţi. Acesta e un păcat, e complicitatea a ta la păcatul celuilalt. Şi trebuie văzut de ce facem asta când o facem. De plăcere, de frică, de lene? Există însă şi o acceptare bună, şi anume, acceptarea celuilalt ca persoană. Accept că el este aşa cum este şi că se poartă aşa cum se portă din motive de el ştiute. Are "dreptul" să se poarte şi să fie cum vrea şi eu accept asta, dar nu accept să facă asta cu mine!

Apoi, accept că m-a făcut să sufăr şi că acum trăiesc nişte urmări ale acestei suferinţe. Accept realitatea şi faptul că nu mai pot schimba nimic din ce a fost. Eu doar mă pot elibera de această durere acceptând-o şi trăind-o până la capăt, fără a căuta să mă răzbun sau să-l schimb pe el. Fără aşteptări de la el, care ar fi nişte pretenţii. Mă voi elibera iertând. Dar, în acelaşi timp, voi face tot ce pot şi ce nu pot cu ajutorul lui Dumnezeu, ca el să nu-mi mai provoace acea suferinţă, mergând până la ruperea relaţiei (MS).

184. Iertarea nu e o "idee", ci lucrarea lui Dumnezeu în noi, cu voia si conlucrarea noastră!

Aş vrea să ştie toţi cei care îmi mulţumesc mie pentru Seminarul Iertării că eu vă datorez mulţumiri vouă! Nu exagerez! Pentru că, fără voinţa şi hărnicia voastră, fără hotărârea de a birui împotrivirea egoului care aduce sute de argumente împotrivă, eu nu aş fi făcut nimic. Nici Dumnezeu nu "poate" să facă ceva dacă omul nu vrea! Oh, dacă aţi şti ce şi câte "argumente", de la cele mai "duhovniceşti" până la cele mai "trupeşti", poate să aducă mintea omului parazitată de vrăjmaşul care ne duce cu un zăhărel de plăcere sau "uşurare" unde vrea el! De exemplu: "A! E prea multă psihologie! Asta nu e duhovnicie! Ce, până acum oamenii au iertat cu seminarul ăsta!?". Sau: "Dacă te spovedeşti, la ce să mai faci şi scormonirea asta în trecut!". Şi aşa, aleg în continuare să se lase trăiţi de viaţa manipulată de câţiva draci cuibăriţi în rănile nevindecate şi în sinapsele (deprinderile) săpate în creierul nostru pentru a supravieţui în această lume a violenţei şi a urâciunii! Şi aşa, aleg să ducă mai departe "blestemul familiei", adăugând la el şi mai multă amărăciune şi răutate, sau să reproducă abuzurile suferite asupra altora sau asupra propriei persoane.
Desigur, omul se poate vindeca, aşa cum o face de două milenii, fără acest seminar, dar, atenţie, nu fără iertarea ca lucrare divino-umană! Da, greu e să înţelegem că iertarea nu e o "idee", ci lucrarea lui Dumnezeu în noi, cu voia şi conlucrarea noastră! Câtă vreme vom confunda iertarea cu un sentiment omenesc, cu o trăire a psihismului nostru, nu vom ierta nimic şi răul va lucra în adâncul nostru şi ne va otrăvi sau distruge viaţa, făcându-ne să credem că "Dumnezeu are ceva cu noi!", că "n-am avut noroc!" sau alte credinţe, care, nu sunt decât lipsa Dreptei Credinţe şi lipsa hotărârii de a face voia lui Dumnezeu pentru a ajunge la fericire şi bucurie! (MS)

159. Cuvânt către tineri

Durău, iulie 2012

130. Serile Talpalari, 21 feb 2012 (1)

Primul subiect al conferinţei porneşte de la vizionarea filmului Fard



Spicuiri

Ce ne-ar plăcea nouă ca răutatea să vină ca un fard pus de cineva din afară! Ne-ar plăcea nouă ca antenele, cipurile ori tehnologia să fie responsabile pentru răutate! Nu. Taina răului este mare de tot! Filmul seamănă cu ce facem noi când explicăm ce ni s-a întâmplat: "el m-a bătut", "şeful nu mă place"... Dacă nu înţelegem că noi suntem liberi chiar în cele mai cumplite situaţii şi că avem posibilitatea de a ne întoarce la Dumnezeu... Dar noi de ce greşim? De ajungem să credem că răul e exterior?! Pentru că avem înainte o altă erezie. Cauza acestei erezii (de a crede că răul e exterior) este alta. E credinţa că noi am putea chipurile să facem ceva bun. Pentru că noi ne închipuim că putem face ceva bun, după ce ne străduim - pentru că tot omul doreşte să facă binele şi nimeni nu face răul aşa, de dragul răului, să fie temeinic convins că răul ăla e un lucru rău, ci el are o motivaţie bună: face dreptate, se răzbună, îndreaptă nişte lucruri, luptă cumva împotriva unei răutăţi mai mari decât a sa şi până la urmă poate să fie şi ceva bun... Şi vine din această iluzie a noastră că noi am putea face ceva bun. Ăsta e păcatul, asta e mândria. Noi nu suntem răi ca Lucifer. Dar suntem amăgiţi, de el, care ne sugerează că noi putem să mâncăm corcoduşe şi să fim ca Dumnezeu. Numai să gustăm! Şi când vedem că nu putem să facem nimic bun, ne supărăm pe noi, pe Dumnezeu şi începem să dăm vina pe exterior, de la diavol, pe răutatea lumii, care se întrupează sub tot felul de forme (masonerie, comunism etc), reale toate, pentru că în aceste detaşamente de lucrători ai răului sunt oameni care lucrează răul! Ei nu sunt răi, dar lucrează răul. Şi avem nevoie să ne dăm seama că atâta timp cât nu suntem cu Dumnezeu noi nu putem să facem decât rău - îmi fac mie rău - şi apoi, pentru a supravieţui mustrărilor de conştiinţă, care e ochiul lui Dumnezeu din mine care mă priveşte cu drag şi cu blândeţe şi-mi spune "ce faci, amărâto..." - iar eu nu suport asta şi spun: păi celălalt mi-a făcut, sau "ce, pe celălalt nu-l vezi, pe el de ce nu-l cerţi?"  şi în felul acesta noi fugim şi fugim de de înnoirea minţii, de înnoirea vieţii noastre.
Şi vom mai vedea multe lucruri!
Cei care urâm răul, putem chiar să ne înregimentăm într-o armată a "celor buni" şi să pornim să-i distrugem pe "cei răi".  Şi vom face răul, pentru că - spun părinţii - răul nu există decât în momentul facerii.
***
Totuşi, filmul ne atrage atenţia în mod expres că primim sugestii străine de credinţa noastră (ortodoxă). Omul crede că este victima tehnicii. Dar nu e aşa. Tehnica este victima noastră. Tehnica e darul lui Dumnezeu în momentul în care noi suntem deja căzuţi. E un dar al creativităţii. Tehnica nu e rea, ci felul în care o folosim. Atacul împotriva noastră e acela de a ne sugera că există ceva rău. Dar nu există nimic rău. Nici sexualitatea, nici mâncarea, nici chimicalele, nici otrava... noi le folosim rău! Felul în care eu le folosesc.
Gândul de a da vina pe ceva sau cineva ne scoate pe noi din responsabilitate. Dar eu sunt responsabil  că le fac, că le folosesc, că nu mă interesez cât de rele sunt, cât de rău e efectul lor asupra mea!

***
Omul, oricât de rău ar cădea, niciodată, cât e în viaţă, nu e iremediabil căzut.Pentru că lumea întreagă e ţinută de Dumnezeu. Dumnezeu o ţine în iubirea Lui şi în grija Lui toată lumea... Noi având libertate pornim spre bine sau spre rău. Putem să facem ce zice Dumnezeu şi El ne menţine în această facere şi ne hrăneşte dacă noi cerem lucrarea Lui, ori putem să facem invers decât zice El şi Dumnezeu ne menţine în lucrarea asta prin pronia Lui, dar nu ne sprijină. Ceea ce spunem noi că Dumnezeu îngăduie, nu e o inactivitate, cum zicem noi "lasă-l să vadă"... El merge cu noi în direcţia păcatului (el este cu mine atunci când beau şi pătimeşte în firea Lui suferinţa creierului meu) şi niciodată nu voi pieri de tot cât sunt în viaţă, cât mai am voinţa să merg spre bine, adică după Dumnezeu sau spre rău. De aceea e o copilărie să spun că Dumnezeu nu mă iartă. E o mândrie, de fapt eu nu vreau să mă iert. Şi când voi înţelege asta, îmi va fi mai uşor să-i iert pe ceilalţi.
Când înţelegi ce minune se întâmplă cu tine când te întorci de la rău spre bine, nu poţi să nu doreşti fiecăruia să se întoarcă. Şi mai ales celui care ţi-a făcut rău.

„Doamne, vindecă Tu durerea pe care am făcut-o eu celorlalţi!” Umblând noi cu Dumnezeu în durerile tuturor celor pe care i-am rănit noi, imposibil să nu-ţi doreşti măcar o secundă să repari răul pe care l-ai făcut şi atunci înţelegi că nu poţi, că nu se mai poate, şi atunci rugăciunea devine atât de puternică, încât îţi doreşti să existe un Dumnezeu care să vindece durerile pe care le-ai făcut. Şi ce simplu e să le ierţi celor pe care ţi-au rănit. Pentru că dacă n-am puterea să scot durerea pe care ţi-am făcut-o, am puterea să scot durerea pe care mi-ai făcut-o.
De aceea nu există deznădejde, de aceea deznădejdea e un păcat. Pentru că e atât de simplu! Este un orgoliu, o sugestie care ne spune că nu se poate sau că nu ne iartă Dumnezeu.

Avem o stare mintală, sufletească în care ne îndrăgostim de o plăcere de a fi nevrednici. Există o etapă în care vedem că suntem nevrednici. Când ajungem la asta, avem un orgoliu al pedepsirii de sine, o mândrie prin care dorim să ne pedepsim pe noi pentru că suntem aşa cum suntem. O mândrie întoarsă, un egoism... Dacă nu-s bun, măcar sunt rău! Pur şi simplu, ca să pot să mă justific în faţa mea ca să rămân în această stare... Spre exemplu, eu nu mă apropii de Potir pentru că nu sunt vrednic. În clipa în care am văzut că nu sunt vrednic, ce fac? Caut să mă îndrept. Dar asta e mândrie. De ce m-aş spovedi, de ce m-aş ruga? Ca să mă curăţ de păcate? Nu! Ci ca să mă învrednicească Dumnezeu, ca să mă cureţe Dumnezeu. Este lucrarea Lui, nu a mea.
Avem nevoie să înţelegem că Dumnezeu e cu noi de la facerea lumii şi n-o să ne părăsească niciodată. El ne iubeşte necondiţionat. Dar iubirea este comuniune, este comunicare. Există un iubit şi iubitor. Dacă există numai iubitorul şi iubiţii sunt morţi, n-avem ce face. Morţii sufleteşti nu vor. Deci aici e taina. Să înţelegem că Dumnezeu e cu noi, cu tot cosmosul şi tot ce a făcut El se împărtăşeşte de Dumnezeu. Nu numai făpturile pe care le-a făcut Dumnezeu. Toate se împărtăşesc de lucrarea lui Dumnezeu de aducere în existenţă. Şi fierul, apa, materia neînsufleţită se împărtăşeşte de lucrarea lui Dumnezeu de ţinere în existenţă. Pentru că altfel nu s-ar sfinţi apa.
Apoi, este o lucrare a lui Dumnezeu care e dătătoare de viaţă - şi se împărtăşesc din ea plantele, animalele, oamenii, îngerii
Apoi, este o lucrare a lui Dumnezeu dătătoare de înţelepciune, - oamenilor, îngerilor
Apoi, este o lucrare a lui Dumnezeu care îndumnezeieşte - asta e pentru cine vrea, e "desert"

Lumea creată e un fel de trup lărgit al omului.

***
Transcriere partea a 2-a a conferinţei aici

117. Răul se biruieste numai prin iubire!

Vom vedea ce simplă și binefăcătoare este iertarea când acceptăm că „răufăcătorul” e în noi și că nu e misiunea noastră să-l biruim, ci a lui Dumnezeu. Numai El Îl poate birui. De ce? Pentru că numai El îl poate iubi! Răul se biruiește numai prin iubire!
Orice alt procedeu, ne face, ne transformă în făcători de rău!
E adevărat că renunțând la împotrivire putem fi uciși de rău, dar vom învia pentru că așa ne unim cu Cel Bun, care este Dumnezeu și El nu moare! (MS)

102. Răutatea noastră e strigătul de durere neputincioasă prin care am vrea ca lumea să fie mai bună!

Reacţionând cu rău la rău nu reușim decât să înmulțim răul pe pământ. Putem ieși din acest cerc vicios doar dacă cerem de la Dumnezeu puterea și știința Lui de a accepta durerea pe care ne-o produce răul, fără a răni și noi, dar și fără a tolera răul. Adică, e nevoie să spunem că e rău, că ne doare, că noi gândim altfel, dar fără să jignim, fără să ne certăm, sau să ridicăm tonul. Doar să ne rugăm în gând şi a binecuvânta sufletul rănit de rău și să cerem de la Domnul milă pentru răul care ne rănește pe noi. Așa, încet, încet, vom învăţa un fel de a fi care ne va ajuta să descoperim că în lume nu e doar rău, ci și multă frumusețe și bunătate și vom deveni lucrători ai Binelui care vine de Sus!
Răutatea noastră e strigătul de durere neputincioasă prin care am vrea ca lumea să fie mai bună! Dar ea devine mai bună, doar dacă fiecare dintre noi alegem Binele!
Avem nevoie de răbdare, inteligenţă, curăţirea sufletului prin împlinirea poruncilor Domnului, disciplinarea trupului prin nevoinţă cât poţi tu, de luminarea minţii prin rugăciune, şi de putere prin Spovedanie şi Împărtășanie! (MS)

70. Cum să iubim si cum să ne curătim inima?

Serile Talpalari 22 nov, partea a II-a

• Ce să înţelegem, unde era Dumnezeu atunci când noi sufeream o răutate?
• Cum să iubim şi cum să ne curăţim inima?

Ce numim noi iubire este o stare plăcută provocată de nişte lucruri care ne fac plăcere.

Iubirea este Dumnezeu. Este felul de a fi al lui Dumnezeu, care nouă nu ne este accesibilă decât uneori, în anumite momente de har, când simţim că suntem iubiţi. Atunci când simţim că iubim pe toată lumea...

Foamea noastră de iubire se materializează în proiecte de manipulare a celor din jur „cum să mă iubească” ce să-i spun, ce să-i fac, ce să-i dau ca să mă iubească...

Un om cu bun-simţ zice: „Dacă Tu eşti iubire, pe Tine Te vreau. Şi până când nu vii Tu să mă înveţi iubire eu nu mai vorbesc despre iubire”...

Dar când ştiu că simţirea mea e bolnavă, nu mai judec lucrurile... Să ne punem picăturile pocăinţei, ale poruncilor... altfel n-avem nicio şansă...

Eu sunt aruncat în întunericul cel din afară. Ce simt eu nu e adevărat, ce ştiu eu nu e adevărat şi atunci ce pătrunde în întunericul ăsta al meu? Vine şi spune „Eu sunt Lumina lumii”... Şi unde mergi Tu Doamne?: „Uite pe Golgota, apoi în iad şi apoi la dreapta Tatălui”... şi facem asta şi încet încet ne transformăm... în ce? în Hristoşi, aşa cum spune Sf Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”

E greu să simţim iubire pt că simţurile noastre sunt îndreptate spre în afară. Avem nevoie să închidem încet, încet simţurile din afară şi intrăm să simţim înlăuntru...

Dacă închidem aceste porţi şi „postim” cu ele şi intrăm în tăcere, în rugăciune, în inimă,

pe măsură ce omul e onest şi se roagă e condus pe Calea lui Hristos care duce în inimă

Curăţirea inimii este împlinirea poruncilor sau renunţarea la păcat.

Porunca nr 1 este iertarea, care e şi prima formă a iubirii...

Avem nevoie să-i iertăm pe ceilalţi că nu corespund ideilor noastre...

Şi când pornim cu asta, să vrem să iertăm... descoperim că nu putem... În acel moment în care simţim că nu putem ierta, vine porunca „pocăiţi-vă că s-a apropat împărăţia”.

Eu nu mă pot pocăi cât cred că sunt bună. Dar când încep să mă rog „Doamne ajută-mă”, descopăr că de fapt, nu vreau. Şi atunci începe pocăinţa. Începutul pocăinţei este ca o uşă care se deschide singură.

E greu, pentru că trebuie să ieşim din întunericul din afară, care se foloseşte de simţurile noastre. Dar, dacă scăpăm de asta, îl vedem pe Dumnezeu...

... Să nu deznădăjduim, pentru că ne iubeşte Dumnezeu. Totul e să nu ne aşezăm în acest întuneric ca şi cum am fi în lumină.

68. Răul e molipsitor!

Răul e molipsitor! E lucrarea unui duh necurat, în sufletul și trupul nostru, cu voia și participarea noastră. Păcatul antrenează întreaga noastră fire și ne face să trăim o mulțime de senzații, emoții, reprezentări. Fiecare dimensiune a acestui complex de trăiri are undele ei, vibrațiile ei și se propagă în jur și căutând să se comunice cuiva.
Viața omului e trăită de fiecare persoană în parte, dar se și împărtășește, prin firea una, și celorlați, în funcție de puterea de vibrație a trăirii respective.
De exemplu, rugăciunea, însoțită întotdeauna de puterea lui Dumnezeu cea necreată, ajunge până la marginile lumii în timp și în spațiu.
Vorbele goale, în deșert, au o putere mai mică. Ajunge să nu le dai atenție și scapi nevătămat... Dar blestemul, ocara, pornografia, hulirea – fapte, cuvinte sau gânduri potențate de puterile duhurilor întunericului - au o rază și o influență mult mai mare și fiecare altfel în funcție de puterea duhului respectiv și a vulnerabilității celor atacați. Avem însă o mare știință dumnezeiască prin care putem să nu fim vulnerabili...
Demonii „specializați” pe desfrâu, mai ales pe formele împotriva firii, sunt dintre cei mai puternici pentru că ei atacă viața omului, darul lui Dumnezeu cel mai de preț. Și vulnerabilitatea omului e mai mare aici pentru că e mai ispitit de ce nu „are voie”! Sau pur și simplu e vulnerabil din neștiință, sau din prostie, cum se spune la mine în sat: crede că poate încerca o dată, să vadă cum este. Numai o dată! Și vrăjmașul îi mai dă și asigurări că poate renunța oricând...
Senzația de plăcere e foarte puternică, e paralizantă pentru conștiință și-l poate înrobi până la îndobitocire dacă nu a apucat să guste din bucuria spirituală de a fi om, de a iubi și de a fi iubit, de a prețui și de a fi prețuit, de a avea o misiune pe lume și de a se bucura liber de darurile vieții de acum și din veci. Numai omul poate avea putere împotriva plăcerii. Dar numai dacă devine om și nu cade în cea de dobitoc. (MS)

43. Numai in lumina harului te vezi fara sa te judeci!

Atunci și acolo vei simți durerea inimii, străpungerea ei. Vezi cât de învârtoșată este inima omului când strigă: „niciodată nu voi face asemenea fapte...” și câtă durere trăim când avem, primim revelația că și noi facem și că suntem capabili de orice! În această durere se naște și crește omul nou conștient din noi. El e născut, e viu prin Sfintele Taine ale Bisericii, dar e ca paralizat. Nu poate face nimic pentru că a învățat să judece, să acuze și să se scuze în loc să ceară milă și putere de la Domnul Care ne spune: „Fără Mine nu puteți face nimic!”
Acum învățăm să iertăm înțelegând că neputința celor care ne-au rănit a fost la fel de mare, de fapt e aceeași cu neputința noastră de a face binele pe care îl dorim.
Acum învățăm că „dacă am fi fost noi în locul lor” am fi făcut la fel dacă trăiam fără Dumnezeu Viu în noi și în faptele nostre.
Acum învățăm să nu mai credem că suntem vinovați pentru că am făcut ceva rău, ci pentru că ne-am închipuit și ne-am străduit să facem singuri ceva bun!
Acum învățăm să ascultăm, să fim atenți la glasul conștiinței și să nu-l mai înăbușim cu plângerea de milă, revărsarea resentimentelor asupra celor nevinovați din jurul nostru, autoculpabilizarea nevrotică, violentă, adicții, negare...
Fiind atenți și onești cu noi vom simți rușinea și durerea și le vom primi, le vom trăi și vom cunoaște ceea ce numesc Părinții străpungerea inimii. Și pe acolo vom intra în Bucuria Domnului, în bucuria pe care nimeni și nimic nu o va mai lua de la noi. Și vom trăi în ea pentru că orice am face rău vom ști și vom mărturisi că am făcut pentru că am uitat că nu suntem doar neputincioși, ci și iubiți fără de măsură de Cel Ce toate le poate și degrabă vom alerga la mila Lui! (MS)

31. Cat timp ne impotrivim raului din noi nu putem iesi din capcana

Domnul spune: „nu vă împotriviți celui rău”! E uimitor, dar e singura ieșire pentru că împotrivindu-ne, devenim răi. 
A nu ne împotrivi nu înseamnă să facem ce ne cere, împinge sau obligă răul, ci doar să nu-i dăm din energia noastră luptându-ne cu el. Să-l simțim, să-l vedem, să-l numim dacă avem cuvinte, să-l îndurăm ca rău dar fără să ne identificăm cu el. Să avem conștiința clară că noi nu suntem răul. Că răul este în noi, dar nu este noi! Și, cu acel ceva, acel cineva din noi care nu este răul, să alergăm la Domnul arătându-ne pătimirea și cerând eliberarea. Vom descoperi cu uimire că răul nu mai are nici o putere asupra noastră, chiar dacă o vreme îi mai simțim presiunea sau sfâșierea. Dincolo de zona vulnerabilă a ființei noastre, se află lăcașul Bucuriei. Avem nevoie doar să acceptăm sfâșierea trecerii prin zona minată. De mână cu El!


vvv

Calea este această arătare-chemare lăuntrică în chiar momentul durerii, căderii, rușinii, deznădejdii... Vrăjmașul are putere asupra noastră doar atâta vreme cât căutăm alinare, ușurare, descărcare, anesteziere împotriva durerii la capătul căreia este Domnul, Cel ce a biruit moartea cu moartea Sa!

De mare ajutor ne va fi și acceptarea, pe care e nevoie s-o ducem până la capătul său de trăire, faptului că toată suferința pe care ne-o produce răul din noi este o suferință de gânduri și sentimente care ne amenință și chiar sperie că nu suntem buni și că Dumnezeu ne va stârpi fără milă pentru asta. Este iadul din noi, este iadul minții noastre, este iadul în care Domnul i-a cerut Sfântului Siluan să-și țină mintea și să nu deznădăjduiască. Să creadă în Dumnezeu iubire, în Dumnezeul Care iartă și iubește fără nici o condiție pe tot omul care aleargă la El.

vvv


Dumnezeu nu așteaptă să ne facem mai întâi buni și apoi să alergăm la El ca să ne felicite, ca să ne dea o cunună de biruitori. Și nici nu ne cere să ne odihnim de răutatea noastră și abia apoi să ne ducem la El. Ci ne cheamă așa răi, răniți, obosiți, zdrobiți! (MS)

27. Sa luam in serios fagaduintele pe care ni le face Dumnezeul de care fugim

Aş vrea să vorbim puţin despre "muma" tuturor relelor pe care oamenii încearcă să le depisteze şi să le elimine, una câte una, prin psihoterapii sau chiar şi pocăinţă, fără să se lege de originea lor, de sursa lor care este necredinţa. Da, da, lipsa acelei credinţe-încredere în Dumnezeu ca Domn şi Stăpân al vieţii noastre şi al lumii întregi este originea tuturor relelor pe care le facem "de frică". Până nu conştientizăm că răul nu are nici o putere asupra omului dacă acesta renunţă la a se crede pe sine domn şi stăpân al vieţii sale, alegem mereu şi mereu să "facem ceva" ca să "scăpăm de ceva" sau ca să "nu cumva să păţim ceva"...

Originea răului în viaţa omului, a fiecăruia în parte, este aderarea liberă la sugestia îngerului căzut că Dumnezeu e undeva departe, sus, că nu e "chiar aşa de bun şi iubitor", ba, uneori e de-a dreptul sever şi răzbunător şi că El urmăreşte să ne pedepsească de fiecare dată când greşim şi, mai ales, să ne lase fără nici o plăcere şi bucurie pământească. De exemplu, El ar putea fi duşmanul plăcerii mele nevinovate de a zăbovi duminica dimineaţă în pat până la prânz, după o săptămână aşa de grea şi stresantă!

Dacă am urmări motivele pentru care nu ne rugăm sau nu ne ducem la Biserică, am vedea că ne recunoaştem în motivele "arhetip" ale celor care au refuzat să se ducă al ospăţul de nuntă al Fiului de Împărat! Ce au aceste motive în comun? Lipsa credinţei că Acela e Împăratul şi că viaţa mea are vreo legătură cu Ospăţul Lui. Ospăţul Lui pare un moft, pur şi simplu o pierdere de timp, pe lângă problemele mele! Şi aşa este şi va fi, până când omul se va dumiri că viaţa lui este darul Acestui Împărat şi că i s-a dat ca să facă din ea un Ospăţ de nuntă şi nu să-şi cumpere boi şi să-şi are ţarina... Boii, ţarina, plăcerea de a fi cu nevasta cea tânără şi iubitoare şi toate celelalte "probleme" ale omului sunt derizorii dacă nu sunt pregătire şi prelungire a Ospăţului de Nuntă!

Cum să facem noi să pricepem asta? Inima mea plânge de durere că am putea muri alergând după boi, sau jucându-ne cu mireasa sau mirele, fără să fi bănuit măcar sensul real al vieţii mele aici, pe pământ!

Dar nu deznădăjduiesc pentru că, iată, în fiecare omuleţ e o tresărire, o întrebare, un licăr de nădejde că ar putea să se convingă pe sine să lase toate şi să urmeze Celui Ce ne-a adus Bucuria pe care nimeni şi nimic nu o mai poate lua de al noi dacă ne îndurăm să intrăm în ea.

Ce să facem pentru asta?

Să ascultăm glasul durerii, al neliniştii, al angoaselor şi depresiilor noastre şi, încetând să ne mai acuzăm pe noi înşine şi unii pe alţii, să lăsăm toate şi să luăm în serios făgăduinţele pe care ni le face Dumnezeul de care fugim. (MS)

20. Cine e copilul interior? Dar umbra?

Și copilul interior și umbra ești tu, sunt eu, suntem noi, fiecare dintre noi și toți laolaltă. 
Fiecare om, fiecare „eu”, are o istorie, un „roman” al vieții sale pe care și-l scrie cumva singur „prelucrând” datele existențiale. Nu evenimentele scriu istoria, ci felul în care le trăim și le interpretăm noi. Fiecare copil își țese, din percepțiile și emoțiile evenimentelor din viața timpurie, o poveste, un „scenariu”, care să-i asigure starea de bine pe care o cere firea din adâncul ei cel de necontrolat din exterior. Dumnezeu ne-a „urzit” din iubire și pe un „rost” de iubire pentru a fi capabili, pe măsură ce creștem cu trupul și cu duhul, să ne bucurăm de El, de comuniunea intimă cu El, Cel Ce Este Iubire, și de lumea creată ca dar pentru desfătarea noastră duhovnicească și trupească. Lumea, spune un Părinte, este iubirea lui Dumnezeu pentru om, făcută văzută, bună și frumoasă!
Omul, însă, a căzut din această stare, alegând să privească lucrurile doar la suprafața lor sensibilă, fără să le mai vadă „rațiunile” dumnezeiești și fără să mai simtă prezența lui Dumnezeu prin ele. Prin cădere, omul n-a mai socotit ca bine desfătarea duhovnicească și ca rău lipsa bunurilor spirituale, ci s-a obișnuit să se centreze pe viața trupească și doar pe aspectul material al lumii. Astfel, bun pentru el a devenit ceea ce produce plăcere pentru simțirea trupului și rău ceea ce produce durere. Așadar, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, plăcerea și durerea au apărut prin pervertirea puterilor sufletului prin care omul era menit să caute bunurile duhovnicești și să evite pierderea lor. Aceste puteri sunt pofta, sau dorirea, pentru căutarea celor bune, și iuțimea, sau mânia, pentru păzire lor. După cădere, energia acestor puteri s-a revărsat cu totul în simțirea trupească.
Acum, tu, Copila mea, și oricare alt copil, de îndată ce ai apărut pe lume, adică încă de la zămislire, ai învățat să percepi ca bun tot ce-ți produce plăcere și ca rău tot ce-ți produce durere. Și, cea mai puternică stare de bine a fost iubirea-contopire-intimitate dintre tine și mama ta atât în burtica ei cât și în brațele ei pe când te alăpta. Această intimitate devine „modelul” nostru lăuntric de bine pe care îl căutăm instinctiv toată viața, singurul care seamănă cât de cât dorinței chipului lui Dumnezeu înscris în noi. Atunci când părinții noștri trupești ne cresc în Biserică, adică în iubirea lui Dumnezeu, devenită iarăși accesibilă omului întreg, trup și suflet, trăim conform chipului și începem procesul devenirii întru asemănare. Așa descoperim că iubirea și intimitatea absolută după care tânjim o aflăm numai la Dumnezeu și învățăm de la părinți, prin iubirea lor slujitoare, cum s-o dobândim. Dacă nu avem asemenea părinți vom trăi, unii mai devreme și mai dramatic, alții mai târziu și mai puțin traumatizant, durerea neputinței de a fi iubiți așa cum suntem, însoțită de dorința de a face „ceva”, chiar „orice” pentru a obține „până la urmă”, de la singurii „dumnezei” pe care îi cunoaștem, Mama și Tata, iubirea, aprecierea și intimitatea după care suntem însetați din fire.
Când sărmanii noștri părinți nu știu și nu pot să-L aibă și să ni-L ofere pe Dumnezeu ca iubire, pentru că nu-L au ca Izvor al iubirii lor, noi renunțăm să mai fim cum ne îndeamnă firea și devenim, învățăm să fim, fie așa cum credem că le place lor, fie invers. Dar orice alegere am face, ea va fi determinată tot de atitudinea lor. Așa, copilul lăuntric este tot ce am ucis în noi înșine, și tot ce am pus în loc pentru a face și a simți ce credeam că ne-ar face iubiți de Mama și de Tata. Iar umbra este ca o fantomă a copilului ucis care revine, mereu și mereu, sub orice formă poate, cerând împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu înscrise în adâncul ființei sale. E o fantomă vie, îmbrăcată în zdrențele tuturor spaimelor și durerilor neascultate și nemângâiate de nimeni... Copilul interior și-a scris povestea în creierul „emoțional” și în emisfera noastră stângă și, tot ce trăim, ca adulți, e cenzurat de acești gardieni ai „romanului vieții noastre”! Când vezi un bărbat, de exemplu, mintea irațională, subconștientă, emoțională, scanează ce percepi și prelucrează cu o viteză de douăzeci de milioane de stimuli exteriori și interiori pe secundă, pe când mintea conștientă, rațională, doar cu patru zeci de stimuli în aceeași secundă. Astfel încât, tu, vei alege comportamentul învățat care să-ți asigure „succesul”, adică ascultarea de drama „romanului”, insensibilă la dorințele tale conștiente din prezent. Mintea conștientă va mai avea de făcut doar o lucrarea „intelectuală” străduindu-se să integreze evenimentul în logica romanului. Aici, de multe ori, e nevoită chiar să denatureze „realitatea” cât dorește, numai ca acel eveniment să pară logic, să capete un înțeles care să nu contrazică povestea romanului. Dacă această minte conștientă, analitică, nu înțelege ceva, emite semnale de neliniște și toată ființa intră într-o alertă pe care o simțim ca anxietate sau angoasă și nu se liniștește până nu „rezolvă” conflictul.
Aici se află și șansa noastră! Mai devreme sau mai târziu, vine vremea, mai ales când necazurile și durerea ne „înmoaie inima”, în care nici un răspuns din categoria celor care ne îndemnă să credem că: „asta-i viața”, „așa am fost eu blestemat”, „așa mi-e scris” nu mai este valabil pentru conștiința care s-a tot lărgit și adâncit prin interogare și cunoaștere de sine. Ca urmare, toate „metodele de liniștire” bazate pe plăcerea senzuală (plăcerea fiind un anxiolitic „natural”), își pierd credibilitatea în fața judecății conștiinței și intrăm în criză (crisis = judecată) existențială. Adică suntem chemați la ceas de judecată și de alegere a unei ieșiri din modul vechi de a fi. Acum, putem alege fie să ne „sinucidem” adâncindu-ne în dependențe autodistrugătoare, fie înnebunim construind explicații delirante, fie ne oprim și cunoaștem că Dumnezeu este Dumnezeu și că-I pasă de noi. (MS)

19. Lupta noastra, un efort permanent de a fi cu Domnul

... Să fii atent ca lupta ta
să nu fie un război împotriva ta,
şi nici unul împotriva răului pe care îl faci sau care te ispiteşte,
ci să fie un efort permanent de a fi cu Domnul,
de a te arată Lui aşa cum eşti,
de a-I cere Lui să vină, să facă, să lucreze cu tine, în tine.
Să lupte El pentru că El e Biruitorul.
El vine cu harul Lui şi ne luminează,
ne întăreşte şi ne învrednicește
să devenim ceea ce El Însuşi a gândit aducându-ne pe lume.

Aşa, vei birui mândria şi slava deşartă
şi vei descoperi că smerenia e capacitatea de a te bucura de prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, 
fără a caută soluţii sau metode de îmbunătăţire de sine.

Noi nici nu ne putem imagina ce e binele.
Îl cunoaștem numai în măsura în care îl primim de la Dumnezeu.
Şi-l primim numai în măsura în care îl cerem.
Şi ne îndurăm să-l cerem numai în măsură în care renunţăm la a mai crede că ştim noi ce este bine.

Suferinţa nu se termină pe pământ, dar, trăită cu Domnul,
devine uşă mereu deschisă spre bucuria Lui în care intrăm, cu uimire, mereu mai adânc şi mai adevărat! (MS)