254. Inima sau mintea?

Photo by Nathan Dumlao on Unsplash

Atunci când inima ne îndreaptă spre o cale, iar mintea ne îndreaptă spre alta, ce ar fi bine să ascultăm - inima sau mintea?
Pe Domnul! Că și inima, și mintea sunt bolnăvioare, da? Inima, când e curată, trebuie neapărat ascultată. Așa că, pune mâna și curățește-ți inima! Până atunci, îl ascultăm pe Domnul. Sunt însă intuiții ale inimii pe care merită să le ascultăm, dar cu rugăciune. Că nu știi ce zace în inimă!

237. Ajută-i Doamne, pe toți copiii Tăi ca să fie cuminți pentru a avea mintea cu Tine, în Tine!

Dragii mei cei mulți care vă întrebați!
Da, poate că vă sunt datoare un cuvânt legat de „situația asta cu Rafaela”!
Îl rog pe Domnul Milei să mă lumineze, să-mi dea cuvinte articulate prin care să pot scoate din mine câte ceva din înțelesurile care acum mi se revarsă în inimă și în minte, dar ca durere. E o durere plină, plină de înțelesuri și de sens. E o dimensiune a durerii pe care încă nu am cunoscut-o. E o „crăpare de durere” pe care n-am mai trăit-o și de la care primesc o lumină încă nezărită până acum. Numai că nu găsesc cuvinte să vă vorbesc despre ele pentru că nu se ridică, sau nu coboară la nivelul gândului. Orice încercare de formulare în cuvinte se cristalizează în „Doamne Iisuse Hristoase… Când sunt împreună cu măicuțele mele (sau cu cei din jur) primesc împreună cu ele puterea rostirii cuvintelor necesare comuniunii noastre. Cuvinte de toate felurile, după necesitate, pentru că viața e o taină fără de sfârșit și ne cere s-o trăim.
Mulțumim, Doamne!

Cum a îngăduit, Domnul?
Cu durere și dragoste!
Boala și moartea Rafaelei n-au fost pedepse pentru felul ei de viață, ci daruri pe care, cu adevărat, mintea-rațiune a omului nu le poate înțelege. Dar mintea cea de dincolo de rațiune le poate primi și trăi. Cereți de la Domnul să vă deschidă ușa acelei minți și veți înțelege și veți primi totul cu pace și recunoștință. Și cu durere. Fără durere nu ne putem naște la acea nouă viață și la acea nouă înțelegere.
Da, Domnul ne-a ascuns boala Rafaelei până a fost prea târziu ca să se vindece, dar nu prea târziu că să fie loc de întâlnire mai fierbinte, mai viu, mai profund cu El și cu noi.
Rafaela a învățat, în scurta ei viață de călugăr, să fie ascultătoare și, din ascultare, a primit fără întrebări darul vieții pe care a trăit-o din plin, și la bine și la rău, cu Domnul! Și a gustat din bucuria pe care nu o poate lua nimeni de la noi! Și acum, nădăjduim, că a intrat deplin în locașurile Acelei Bucurii!
Chiar și Rafaela ne-a ascuns boala ca să fie mai mult cu noi și să ne arate iubirea ei.
Ne-a zâmbit înainte de a fi acoperită cu veșmintele călugărești pentru înmormântare și, apoi, s-a grăbit să asculte porunca întoarcerii în țărâna din care venim cu trupul. S-a lepădat astfel și de ultima posibilitate de a se mândri! A biruit astfel, cu mila Domnului, și acest cel mai mare și mai de temut vrăjmaș al nostru! Că moartea nu mai era pentru ea un vrăjmaș, ci ușă de trecere la odihna cea făgăduită. Deja zăbovise, de dragul nostru dincolo de puterile ce-i mai rămăseseră.
Da, Domnul are gânduri diferite de ale noastre, dar „planurile Lui” sunt aceleași cu ale noastre. Noi, în ascunsul nostru, lucrăm toată viața la „planul” Lui de a ne mântui și de a intra în Împărăția bucuriei celei veșnice, în ciuda împotrivirii omului vechi! Doar că este o lucrare de mare taină a inimii noastre; o lucrare de care mintea-rațiune, lipită cu totul de planul supraviețuirii, nu poate și nici nu vrea să știe mai nimic. E o taină care se cere trăită și păstrată în tăcere și rugăciune.
Deschide, Doamne, ochii inimii noastre ca să vadă cele nevăzute sau măcar să credem celor ce au văzut și ne-au luminat cu învățătura lor!
Ajută-i Doamne, pe toți copiii Tăi ca să fie cuminți pentru a avea mintea cu Tine, în Tine și nu pentru vreo răsplată din cele pieritoare!
Vă mulțumesc și vă îmbrățișez cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana

136. Binele e tot ce facem si trăim în prezenta lui Dumnezeu, făcând voia Lui si căutând mila Lui

Pentru mine binele e tot ce facem şi trăim în prezenţa lui Dumnezeu, făcând voia Lui şi căutând mila Lui, (chiar dacă asta ar însemna să rămân nemăritată sau bolnavă, de exemplu!) şi rău tot ce e fără Dumnezeu, împotriva voii Lui sau departe de ea!

Numai binecuvântarea şi bucuria şi uimirea şi mulţumirea aduse lui Dumnezeu formează sinapse noi! Adică ne smulg ochelarii de cal pe care ni-i fixasem pe ochi de frica necunoscutului!

Altfel, suferinţa o ia mereu tot pe acolo!

Suferinţa poate transforma o inimă de piatră într-o inimă caldă, dar o şi poate răni şi rupe! E nevoie ca mintea să refuze deznădejdea şi să ajute inima să binecuvânteze şi să creadă în făgăduinţele Domnului!

Avem nevoie de o inimă caldă şi o minte lucidă! Suferinţa este naştere când e trăită astfel. Altfel, devine moarte!

135. Sinapsele noi se formează prin acceptarea suferintei ca loc de întâlnire cu voia lui Dumnezeu

Suferinţa nu ajută creierul, ci inima! Inima, într-o bună zi, oricât de împietrită ar fi, nu mai rezistă, crapă de durere şi, pin acea crăpătură se poate întrezări mila lui Dumnezeu, mereu gata să ne sară în ajutor dacă apelăm la El în adevăratul sens al cuvântului! Adică, dacă apelăm la El să ne dea ceea ce are El de dat: puterea Lui de a fi în bucurie, indiferent ce ni s-ar întâmpla, şi nu doar o împlinire imediată şi aşa cum vrem noi a dorinţelor noastre egoiste.
Sinapsele noi se formează prin acceptarea suferinţei ca loc de întâlnire cu voia lui Dumnezeu, Care vrea să ne scoată din ea într-un fel care să însemne naşterea şi creşterea noastră la şi în Viaţa cea adevărată şi nu o supravieţuire cât mai plăcută în bârlogul biologic al existenţei!

Sinapsele noi se formează în momentul în care acceptăm să fim, cum ne-a făcut Dumnezeu: creatori, creativi! Să primim semnalul durerii ca pe un clopot care ne cheamă la liturghia vieţii în Hristos, Mântuitorul lumii şi să vedem că El ne dă Duhul Său Cel Sfânt care le face pe toate noi! Astea nu sunt vorbe, ci cuvinte care ne duc la Viaţă! (MS)

110. Durerea acceptată si trăită atent în fata lui Dumnezeu e altceva decât ceea ce numim noi durere

Acum aș vrea să dăm puțină atenție fricii care ne împiedică să „rezistăm” vechilor scheme. Aici ai sesizat cu multă finețe materia fricii ca energie. Când învățăm să lucrăm cu harul și să credem în Dumnezeu ca Persoană prezentă și gata să se implice în viața noastră dacă Îl primim, credința, ca putere cunoscătoare a sufletului anihilează, având cumva aceeași bază „energetică” imaginația. Nu ne mai temem de ce ne imaginăm noi că s-ar putea întâmpla, pentru că acum credem că Dumnezeu e cu noi și că ce ni se întâmplă e altfel când suntem cu El. Și deja avem dovezi că Prezența și ajutorul Lui nu înseamnă neapărat, deși poate însemna și asta, că evenimentele nu vor mai fi dureroase. Sau că nu vom mai avea necazuri... Atunci ne rămâne teama că nu putem trăi durerea inerentă evenimentelor neplăcute. Aici avem nevoie de atenție la durere și la punerea ei în fața lui Dumnezeu. 
Durerea acceptată și trăită atent în fața lui Dumnezeu pe care Îl invocăm cu credință, e altceva decât ceea ce numim noi durere. 
În plus, ceea ce vom trăi va fi real, pe când ceea ce ne temem că vom trăi e imaginar. Din păcate, când ne doare ceva, mai ales dacă depășește gradul de toleranță pe care-l avem, nu mai suntem atenți la durere și la mesajul ei, ci alunecăm în deznădejde, împotrivire, care sunt stări sufletești alimentate de imaginar și de credințele iraționale izvorâte din vechile scheme. Și reluăm ciclul suferinței de care doream să ne eliberăm.
Remediul, așadar, este atenția în prezența harului, trezvia duhovnicească: ne străduim să rămânem prezenți în ceea ce simțim și oferim asta lui Dumnezeu. Unim cumva mintea, prin lucrarea atenției, cu inima care simte în „carnea” ei și dorește în afectivitatea sa. Avem nevoie acum să nu cenzurăm nimic, să nu lăsăm rațiunea să acuze sau să scuze, pentru că e bolnavă datorită îndelungatei sale ruperi de lucrarea harului. Acum, ea, e invitată să fie martorul tăcut al intervenției lui Dumnezeu, cu harul său, în viața mea. Încet, încet va învăța și ea să intre în armonie cu voia lui Dumnezeu și va învăța să slujească lucrarea duhului numită discernământ.
Primul semn al vindecării sale va fi dispariția nevoii de a înțelege de ce și renunțarea la producerea de răspunsuri explicative satisfăcătoare pentru ego. Ruptă de inimă și de duh, rațiunea ne obligă să ne explicăm tot ce ni se întâmplă sau se întâmplă pe lume. Altfel nu are liniște. Acum va descoperi că pacea inimii ca dar al Duhului Sfânt este ce căuta de fapt și se va converti. (MS)

109. Dacă omul nu este ancorat în făgăduinta Mântuirii, nu poate primi puterea ce se revarsă de Acolo

De nu vom trăi Învierea Domnului ca pe propria noastră înviere, nu o vom cinsti cum se cuvine. Astăzi, tot ce trăiesc devine loc de întâlnire cu Mâna Lui salvatoare și cu învierea mea! De mine depinde dacă voi alege să trăiesc ce mi se întâmplă acum ca pe o consecință a celor ce au fost, ca pe o altă dovadă că viața mea e distrusă și că nu am decât să distrug și eu la rândul meu pe cei de lângă mine, sau să fac din ea locul Venirii Lui!
Da, Domnul nostru este și „Cel ce vine” și de mine depinde dacă deschid la bătaia Lui de la ușa inimii mele. Acum, inima mea e închisă în durerea ei, în ciuda ei, în mohorârea ei. Și nu fără temei. Uite ce mi se întâmplă! Uite, ce fac ei! Uite cum e lumea! Cum voi deschide? Și ce să fac cu El în mine? Și aici am de ales: pot să-I scot ochii că îngăduie toate astea sau pot să-I cer puterea să fac ce spune El că e de trebuință ca să intru în bucuria Lui! Și pot să aleg cea de-a doua atitudine, numai și numai dacă renunț la cauzele din trecut (mama mea și tatăl meu m-au învățat, mi-au făcut...) și aleg Cauza din viitor, din Ziua cea mare a Celei de a Doua Lui Veniri! Aleg să spun: „Vino, Doamne, și vindecă sufletul meu, că mult am greșit Ție!”, „Vino, Doamne, și binecuvântează pe tatăl meu și pe mama mea și pe toți cei ce m-au rănit și pe toți cei pe care eu i-am rănit, că toți suntem lucrul mâinilor Tale!”. Așa, ce trăiesc acum, devine consecință a Acelei Veniri!
Dacă omul nu este ancorat în făgăduința Mântuirii, care cuprinde și cea de-a Doua Sa Venire, și învierea noastră cu trupul în Slava Lui, și împreună viețuirea cu El în Bucuria veșnică, nu poate primi puterea ce se revarsă de Acolo și nu-și poate jertfi ucigătoarele plăceri cu care încearcă să-și astâmpere foamea de iubire și setea de fericire! (MS)

107. Mintea noastră e mult mai adâncă decât acea vânzoleală a celor câteva sinapse aprinse

Adevăratul război este în noi, între poftirile minţii şi poftele inimii, de exemplu.  Mintea noastră e mult mai adâncă decât acea vânzoleală a celor câteva sinapse aprinse! Gândurile noastre sunt doar o activitatea a minţii noastre. Şi nici măcar nu sunt toate ale minţii noastre. Unele vin de la alte surse! Apoi, inima noastră e mult mai adâncă decât acele câteva dorinţe arzătoare şi sentimente sfâşietore pe care le trăim mai mult sub presiunea surescitării exterioare. În plus, aceste două dimensiuni ale fiinţei noastre, nu sunt depline decât atunci când se unesc. Iar unirea lor se cere făcută după ordinea dumnezeiască şi nu la întâmplare şi nici aşa cum "ne vine"! Nouă "ne vine", de exemplu, să ne înălţăm mereu şi mereu şi gândul şi inima! Să gândim înalt, să simţim elevat, să fim sus! Dar Dumnezeu ne dă o altă ordine: El coboară la noi şi ne învaţă să fim şi noi "smeriţi cu inima"! Duhul Său Cel Sfânt ne învaţă să ne coborâm mintea în inimă... Pentru asta e nevoie de o întreagă artă şi ştiinţă! (MS)

79. Inima uscată este simptomul lipsei de pocăintă.

Domnul ne anunță că nu putem intra în Împărăția Sa, care este „în noi”, în inima noastră fără pocăință. Oare, tu, cum te pocăiești? Ce înțelegi prin pocăință?
Încearcă, suflet drag, să intri în tine însuți, în locul acela în care îți simți „inima uscată” și rămâi acolo în tăcere. Nu fugi în întrebări, justificări, acuzări, pretenții sau făgăduințe, ci taci și privește și ascultă atentă acea inimă uscată. Privește-o și ascultă-i tăcerea și uscăciunea și adu-ți aminte că Domnul te vede și te simte acolo, în acel ascuns al tău. (MS)

65. Viata oricărui om poate deveni viata unui sfânt!

Acum mintea ta caută Sensul și încă nu știe drumul spre lăcașul Lui: inima omului. Acceptă și binecuvintează-ți calea și „povestea vieții” tale de până acum pentru că tot ce ai lucrat și adunat în ea să devină „povestea mântuirii” tale. Știi, viața oricărui om poate deveni viața unui sfânt! Doar să vrea omul să-L primească pe Domul ca Domn și Dumnezeu al vieții sale.
Da, a trecut vremea credinței „orbești” a copilului nevinovat! Iată, trece și cea a „îndoielilor” inerente adolescentului tras și chiar sfâșiat de puterile necunoscute care-i năvălesc ființa și-i răstoarnă adăposturile construite de copil. Nimeni nu poate trece senin prin acestă perioadă în care ne pomenim că „zestrea” părintească ne împovărează cu așteptări care nu sunt ale noastre, iar „ofertele” lumii” ne amețesc și descentrează... Și cât de dureros e să crezi că nu ai decât două ieșiri: obediența sau revolta! Și să descoperi că ambele erau doar uși desenate cu creta pe ziduri groase de beton...
Și ce mângâiere când, revenind la Tatăl nostru Cel din Ceruri, descoperim că ne-a iubit mereu și că ne-a așteptat răbdător să învățăm să ne ascultăm dorul inimii. De îndată ce ne îndreptăm atenția către înăuntru, către inima noastră, auzim, vedem, înțelegem ce căutăm aici, pe pământ, chiar dacă doar în „ghicitură”. Atunci ne vor ieși în Cale trimișii Lui pe care îi vom recunoaște, auzi, crede și urma pentru că sunt frații noștri mai mari, cei ce s-au întors înaintea noastră acasă, sau nici n-au plecat și nici nu s-au îmbolnăvit de invidie pentru rătăcirea noastră... De la ei vom învăța să ne unim cu Domnul, Care ne va însoți în coborârea la iadul din noi pentru a călca moartea adunată și asumată cu moartea Lui și cu moartea noastră față de păcat și risipire în plăceri sau idealuri efemere.
Cum poți ajuta? Privind fiecare om viu care-ți apare sau este în calea ta, în viața ta, din această perspectivă: un pelerin, ca și mine, pe Cale. E o perspectivă din care vom auzi și înțelege vocea lăuntrică a iubirii și dăruirii de sine fără ascultarea căreia nu putem intra în Bucuria făgăduită nouă de Domnul!
Nu te teme că făcând voia Domnului, lăsându-te în voia Lui, poți deveni pasiv. E în noi o fantastică împotrivire la acestă lăsare și biruirea ei e o activitate intensă! Apoi, când depășim împotrivirea și ne lăsăm în această voie descoperim că e o lucrare, o împreună lucrare cu Dumnezeu. E și lucrare și odihnă. Merită să guști asta! (MS)

49. Sentimentele noastre nu sunt în inimă, ci în cap

Dacă mă gândesc „pentru ce merit eu iadul?”, nu mai am timp să mă gândesc la ceilalţi

"Rămânem singuri pentru că respingem oamenii"

„Cum ar fi viaţa noastră dacă în loc să mă gândesc "ce să fac să nu mă mai supere lumea asta", m-aş gândi "ce să fac să nu mai supăr pe nimeni pe lumea asta"?. Lucrurile se schimbă. Dar numai cu Dumnezeu.”

„Nu intrăm în rai nu pentru că suntem vinovaţi, ci pentru că suntem bolnavi şi n-am căutat să ne vindecăm... De vreme ce tu eşti fricos şi nu poţi să te bucuri, nu poţi să te dăruieşti pe tine, să faci o jertfă de frică, n-ai cum să intri în bucuria aceea de a trăi cu ceilalţi”

„În necaz ni se înmoaie inima. Inima este fundamentală pentru a trăi bucuria, pentru a trăi în Hristos, pentru ca viaţa să aibă sens.
Noi înţelegem prin inimă sentimentalismul. Ori sentimentele noastre nu sunt în inimă, ci în cap. În mintea cerebrală, în subconştient. Ca să devină afectivitatea a inimii, noi trebuie să ne întâlnim în inimă.
Când te doare inima, atenţia se îndreaptă asupra inimii. Pr Zaharia ne învaţă să primim tot ce trăim şi să le transformăm; să ne transformăm într-un transformator din viaţă bio-psihică în viaţă duhovnicească. Pentru asta, n-avem altceva de făcut, să ne gândim ce să mai face, ci ce trăim să le dăm lui Dumnezeu să le transforme în divino-umane. Gândul, durerea, trăirea, le dau lui Dumnezeu să le transforme.”

Răspunsuri la întrebări:
De ce suntem vinovaţi când ne e frică?
Ce să facem cu frica de singurătate?
Cum facem diferenţa între lucrurile învăţate din lume şi lucrurile venite din Duhul Sfânt?