"...Dumnezeu pătrunde prin pâcla de întuneric a acestui veac în toate cotloanele vieții și sufletelor și pescuiește inimi pentru Bucuria pe care Se încăpățânează să ne-o ofere, fără întrerupere de două mii de ani!"
Se afișează postările cu eticheta deznădejde. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta deznădejde. Afișați toate postările
marți, 30 octombrie 2012
183. Când vorbim cu noi însine, ne asemănăm cu sarpele care-si mănâncă singur coada!
E o minune că un om, rob al spaimelor, dorinţelor şi căutărilor de tot felul, ispitit de deznădejdea pe care vrăjmaşul ne-o oferă ca pe "singura soluţie!", să ia pur şi simplu decizia de a nu mai întreba "de ce?" şi de a căuta să facă voia lui Dumnezeu.
Poate că vă va fi de ajutor acum pe cale un cuvânt al unui sfânt din secolul trecut. Pornind de la definiţia Rugăciunii ca vorbire a omului cu Dumnezeu, el învăţa că o formă uşoară de rugăciune este conversaţia permanentă cu Dumnezeu, renunţarea la "a gândi" în favoarea lui "a vorbi cu Dumnezeu". E aceeaşi "tehnică" pe care o primim şi de la părintele Rafail care ne învaţă să-I arătăm în fiecare clipă lui Dumnezeu exact ce este în noi şi, în mintea noastră, în inima noastră, tot, tot...
Această expunere onestă în faţa privirii lui Dumnezeu va lucra, la început, fără ca noi să simţim ceva special, pentru că va lucra cu duhul nostru, cu partea sufletului la care nu avem acces din cauza agitaţiei psihismului nostru înnebunit de realitatea zilei. Acolo va lucra această rugăciune, în acel ascuns al nostru şi viaţa ni se va schimba! Când vorbim cu noi înşine, ne asemănăm, spune sfântul, cu şarpele care-şi mănâncă singur coada! Or, prin simplul efort de a ne arăta lui Dumnezeu cu toate ale noastre, fără ascundere şi fără eforturi de cosmetizare, ne smulgem pur şi simplu din acest cerc vicios al egoului în care, mulţi dintre noi nu mai putem respira...
O, dacă am alege să ne confesăm mereu doar lui Dumnezeu! Am fi ca Fericitul Augustin care s-a confesat lui Dumnezeu, spune Părintele, şi nu ca Jean-Jacques Rousseau care s-a confesat doar sieşi!
Să ne mutăm cu toate ale noastre în această Rugăciune simplă şi Domnul nu va întârzia să ni se facă cunoscut ca Prieten! (MS)
Fragment postat cu recunoştinţă de
Cristina Sturzu
0
gânduri împărtăşite
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!Trimiteți pe XDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest
despre:
arătare,
confesare,
cosmetizare,
deznădejde,
dorinţă,
ispită,
rugăciune,
spaime
joi, 15 martie 2012
136. Binele e tot ce facem si trăim în prezenta lui Dumnezeu, făcând voia Lui si căutând mila Lui
Pentru mine binele e tot ce facem şi trăim în prezenţa lui Dumnezeu, făcând voia Lui şi căutând mila Lui, (chiar dacă asta ar însemna să rămân nemăritată sau bolnavă, de exemplu!) şi rău tot ce e fără Dumnezeu, împotriva voii Lui sau departe de ea!
Numai binecuvântarea şi bucuria şi uimirea şi mulţumirea aduse lui Dumnezeu formează sinapse noi! Adică ne smulg ochelarii de cal pe care ni-i fixasem pe ochi de frica necunoscutului!
Altfel, suferinţa o ia mereu tot pe acolo!
Suferinţa poate transforma o inimă de piatră într-o inimă caldă, dar o şi poate răni şi rupe! E nevoie ca mintea să refuze deznădejdea şi să ajute inima să binecuvânteze şi să creadă în făgăduinţele Domnului!
Avem nevoie de o inimă caldă şi o minte lucidă! Suferinţa este naştere când e trăită astfel. Altfel, devine moarte!
Fragment postat cu recunoştinţă de
Cristina Sturzu
0
gânduri împărtăşite
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!Trimiteți pe XDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest
despre:
bine,
binecuvântare,
bucurie,
deznădejde,
inimă,
împietrire,
luciditate,
moarte,
MS,
naştere,
Prezenţă,
suferinta,
uimire,
voie
marți, 24 ianuarie 2012
105. Dumnezeu ne arată toate, cu o conditie: să primim darul Lui - Duhul Sfânt
Serile Talpalari, 24 ian 2012 - despre om
Din gândurile serii:
poate fi descărcat, câteva zile, de aici:
Click pe linkul de mai jos sau click dreapta + save as
Cum se ajunge la curăţia de a primi un cuvânt aşa cum a fost transmis el şi nu prin experienţa mea?
Prin ieşirea din "hartă". Curăţirea minţii şi a inimii.
Prima etapă a creşterii noastre este curăţirea.
Curăţirea şi iluminarea trebuie s-o facem cu toţii, încă de aici.
Îndumnezeirea o face Dumnezeu.
Întâi să ne curăţim mintea asta care gândeşte, de gânduri. Dar e nevoie să ne curăţim de toate patimile. Iuţimea, dorirea, voinţa, raţiunea. Să ne curăţim toate puterile sufletului. Detergentul principal este rugăciunea lui Iisus. Această rugăciune scurtă mă duce în atenţia care îndepărtez orice gând.
Şi se curăţeşte mintea, dar nu e destul. Trebuie apoi să duci mintea în inimă ca să curăţească şi inima. Pentru că în inimă sunt iuţimea, dorirea, voinţa, raţiunea, toate păcatele sunt în inima omului.
Puterea raţiunii este o putere a inimii care se manifestă prin gânduri ca lucrare. Pentru că pot să ajung la curăţia minţii şi să nu primesc niciun gând. Şi acesta este un început. Pentru că, nu primesc gândul despre X, dar ajung într-o situaţie, în care am avut o atitudine nepotrivită - deşi n-aveam niciun gând rău - pe neaşteptate, de m-a surprins şi pe mine. Dar dacă n-am gândit rău, de unde a ieşit asta? De unde? Din inima mea, care nu s-a curăţit, pentru că nu ştiu cum. Părinţii ne învaţă: rugăciunea scurtă, cu străpungerea inimii şi cu lacrimi. Şi să cerem asta...
Această rugăciune cu străpungerea inimii este singura cu care putem birui patimile. Rugăciunea contemplativă te face invulnerabil la poftele sexuale, spun sfinţii părinţi. Şi oamenii vor. E bine să posteşti, să faci mătănii, să spui rugăciuni, dar cazi când nu te aştepţi, fără rugăciunea 'Doamne Iisuse', ca să se vindece rădăcina, căci rădăcina e bolnavă, acolo în adâncul inimii. Şi numai Hristos intrat acolo, unde e bolnavă rădăcina, vindecă. Şi intră doar dacă tu vrei, dacă tu-L bagi, dacă te rogi 'Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!', cu râvna de a băga Focul să-ţi vindece rana, dacă vrei să te vindeci. Că mila lui Dumnezeu e mare. Dar şi darul e mare.
Din gândurile serii:
poate fi descărcat, câteva zile, de aici:
Click pe linkul de mai jos sau click dreapta + save as
- Noi avem trup, iar îngerii n-au. Din cauza asta, ei sunt doar slujitori, nu şi stăpânesc. Nu au darul stăpânirii. Numai noi avem darul stăpânirii, pentru că avem trup. prin care stăpânim trupul şi lumea. Lumea e făcută pentru noi, trupul este instrumentul prin care noi facem lucruri de creaţie. Suntem ca şi Dumnezeu, creatori, suntem după Chipul Lui.
- Când noi vom avea stăpân doar pe Dumnezeu, atunci vom putea stăpâni lumea... Atunci voi fi stăpân peste trupul meu şi peste lumea din afară.
- Ca să fiu liber, e nevoie să nu asupresc pe nimeni, dar nici să mă las stăpânit...
- Dumnezeu ne răspunde la toate şi ne arată toate, cu o condiţie: să primim darul Lui - Duhul Sfânt. Şi în Duhul Sfânt le cunoaştem pe toate.
- diavolii au căzut din mândrie, dar omul a căzut din înşelare: credem că răul nu-i atât de rău. răutatea vine din slăbiciunea în faţa ispitei, din căderea în înşelare. De aceea şi şansa de a ne mântui este foarte mare. Cât suntem în viaţă, putem să ne mântuim. Pentru că printr-o simplă întoarcere la Dumnezeu şi prin pocăinţă, ne vindecăm. Ne întoarcem. Şi păcatele se iartă. Zice Sf. Grigorie Palama că nu numai că le iartă, ci când plângi un păcat cu lacrimi şi cu durerea inimii înseamnă că l-ai făcut fără voie. Pentru că dacă l-ai făcut cu voie, zici: am făcut pentru că X mi-a făcut... Atunci când eu mă plâng de un păcat, nu plâng, ci îi explic lui Dumnezeu că am fost împins de X... şi deci că am participat cu voia mea. Dar când plâng, şi zic Doamne iartă-mă, am greşit şi-mi pare rău că l-am făcut, n-am putut altfel, voia mea nu mai e acolo, s-a retras. Şi atunci îl consideră ca la copil, că l-am făcut fără voie, şi nu-l consideră păcat. Dar cum să faci să plângi?!?!
- E nevoie să dobândim Harul, să păstrăm Harul şi să lucrăm cu Harul.
- Căderea omului nu e că a ales răul, ci că a ales un lucru părut bun la sugestia diavolului. Singurul păcat pe care-l facem e că uităm de Dumnezeu. Am plecat cu mintea de la Dumnezeu şi am socotit că ce spune diavolul ar putea fi probat.
- Sfinţii părinţi ne spun că sunt trepte spre păcat. Prima e momeala. Ar trebui ca la momeală să zicem "nu". Dar mintea noastră nu e atentă şi ne trezim abia când deja când lucrăm cu gândul. Dar chiar şi atunci te poţi opri. Vine gândul, îl simt că e vrăjmaş, şi nu-l primesc. Şi pleacă fără să ştiu ce a vrut să zică despre celălalt. Şi e nevoie să las aşa....Avem nevoie să fim atenţi la lucrarea minţii pentru că pe acolo vine ispita şi pe acolo vine intrarea în păcat.
- Înainte de cădere, omul nu cunoştea doar prin experienţă... Omul oferea lui Dumnezeu ce vedea, ce simţea şi Dumnezeu îi spunea ce e acea realitate. E important să ştim că avem posibilitatea de a cunoaşte fără experienţă. Când intri în Duhul Sfânt nu mai ai nevoie de experienţă. De ce ştiu sfinţii să spună lucrurilor pe nume unui om, să-l ajute? Din cunoaşterea de la Dumnezeu, nu din experienţă, că n-or fi făcut toate păcatele, să dea sfat din experienţă.
- Omul are nevoie să crească duhovniceşte înainte de a gusta anumite plăceri, anumite bunuri, pentru că altfel el se repede la ele cu lăcomie şi moare. Şi atunci el are nevoie de o anumită creştere duhovnicească. Şi spun sfinţii că omul desăvârşit poate să guste cele mai plăcute lucruri şi dă slavă lui Dumnezeu. Sf. Siluan spune că rugăciunea te aduce să poţi să dormi cu o fecioară şi să nu fii tulburat. De ce? Pentru că poţi să vezi frumuseţi din astea care pentru un prunc sunt zăpăcitoare şi să dai slavă lui Dumnezeu, să nu rupi legătura cu Dumnezeu.
- Dumnezeu i-a făcut omului un dar ameţitor: libertatea. Dacă nu ar fi avut ocazia să spună "nu" lui Dumnezeu, n-ar fi fost libertate.
- Adam şi Eva erau goi şi nu se ruşinau pentru că nu se vedeau din cauza strălucirii. Când eşti în contact cu Harul, această lumină nu stă undeva în mintea omului, ci luminează şi sufletul şi trupul. Iubirea transfigurează chiar şi lucrurile greu de dus (a avea grijă de un om bolnav).
- Viaţa adevărată a omului este viaţa lui personală (bio-psihologică) încărcată cu Viaţa Harului. Moartea e despărţirea, ruperea de Dumnezeu. Şi omul s-a desprins de Dumnezeu, nu Dumnezeu s-a desprins de om.
- Dumnezeu le desparte pe toate ca să ne dea nouă de lucru. Sf Maxim: misiunea omului e să unească cele despărţite de Dumnezeu spre lucrarea lui. Omul uneşte creatul cu necreatul. Numai omul are această lucrare. Hristos a făcut asta. Ca noi să le unim prin dragostea noastră şi prin lucrarea noastră duhovnicească.
Din întrebări:
Cum se ajunge la curăţia de a primi un cuvânt aşa cum a fost transmis el şi nu prin experienţa mea?
Prin ieşirea din "hartă". Curăţirea minţii şi a inimii.
Prima etapă a creşterii noastre este curăţirea.
Curăţirea şi iluminarea trebuie s-o facem cu toţii, încă de aici.
Îndumnezeirea o face Dumnezeu.
Întâi să ne curăţim mintea asta care gândeşte, de gânduri. Dar e nevoie să ne curăţim de toate patimile. Iuţimea, dorirea, voinţa, raţiunea. Să ne curăţim toate puterile sufletului. Detergentul principal este rugăciunea lui Iisus. Această rugăciune scurtă mă duce în atenţia care îndepărtez orice gând.
Şi se curăţeşte mintea, dar nu e destul. Trebuie apoi să duci mintea în inimă ca să curăţească şi inima. Pentru că în inimă sunt iuţimea, dorirea, voinţa, raţiunea, toate păcatele sunt în inima omului.
Puterea raţiunii este o putere a inimii care se manifestă prin gânduri ca lucrare. Pentru că pot să ajung la curăţia minţii şi să nu primesc niciun gând. Şi acesta este un început. Pentru că, nu primesc gândul despre X, dar ajung într-o situaţie, în care am avut o atitudine nepotrivită - deşi n-aveam niciun gând rău - pe neaşteptate, de m-a surprins şi pe mine. Dar dacă n-am gândit rău, de unde a ieşit asta? De unde? Din inima mea, care nu s-a curăţit, pentru că nu ştiu cum. Părinţii ne învaţă: rugăciunea scurtă, cu străpungerea inimii şi cu lacrimi. Şi să cerem asta...
Această rugăciune cu străpungerea inimii este singura cu care putem birui patimile. Rugăciunea contemplativă te face invulnerabil la poftele sexuale, spun sfinţii părinţi. Şi oamenii vor. E bine să posteşti, să faci mătănii, să spui rugăciuni, dar cazi când nu te aştepţi, fără rugăciunea 'Doamne Iisuse', ca să se vindece rădăcina, căci rădăcina e bolnavă, acolo în adâncul inimii. Şi numai Hristos intrat acolo, unde e bolnavă rădăcina, vindecă. Şi intră doar dacă tu vrei, dacă tu-L bagi, dacă te rogi 'Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!', cu râvna de a băga Focul să-ţi vindece rana, dacă vrei să te vindeci. Că mila lui Dumnezeu e mare. Dar şi darul e mare.
***
Primim daruri mari prin apropierea de Hristos, dar primim şi jugul Lui, şi povara Lui. Când vine peste noi o tristeţe, o descurajare... care nu ştii de unde vine roagă-te ca şi cum ar fi a ta, pentru că nu ştii cui îi faci bine cu rugăciunile. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât primim mai multă putere şi trebuie să o folosim.
Dacă ne întâlnim cu Dumnezeu în durerile şi necazurile noastre, atunci cunoaştem bucuria şi mângâierea lui Dumnezeu. Pentru că într-o bucurie pământească nu simţi mângâierea Lui pentru că eşti copleşit de bucuria pământească. Dar într-un necaz nu poţi, decât dacă este Dumnezeu, că este. Iar noi suntem atât de sensibili la orice şi din cauza asta nu suntem fericiţi. Dar pe măsură ce ne împărtăşim şi deprindem rugăciunea, suntem liberi. Viaţa mea lăuntrică nu depinde de condiţiile exterioare şi nici de reverberaţia lor în cele interioare. În momentele de părăsire harul lucrează, iar eu îmi probez iubirea. Atunci să zic Doamne ajută-mă, Doamne miluieşte-mă. Bucuria care nu se ia de la noi vine prin Cruce. Bucuria psihologică poate fi debordantă, dar dispare. Pentru că aceea e în psihismul nostru, care este ca apa.
***
E nevoie să ne apucăm de lucru la măsura noastră. Celui ce primeşte mult, i se cere mult.
Să începem această lucrare cu pocăinţa. Doamne, iartă-mă! Şi cu atenţia în minte să nu ne mai comparăm, să nu mai acuzăm pe celălalt şi să nu mai dăm vina pe celălalt şi să considerăm aşa: realitatea apasă pe două talere: unul "ce am făcut eu" şi altul "ce mi-a făcut el".
Uneori fac eu primul, iar el reacţionează şi eu văd doar ce a făcut el şi nu văd ce am făcut eu.
Dar sunt situaţii în care eu nu fac nimic.
Şi totuşi, eu sunt responsabil pt ceva: ce am făcut cu ce mi-a făcut?:
- eu pot să mă supăr
- pot să gândesc rău
- pot să-l rănesc
sau
- pot să-l iert
- pot să-l binecuvintez şi
- pot chiar să-i mulţumesc că mi-a adus această suferinţă pentru că m-a impulsionat, m-a trezit.
Şi astfel mă centrez pe mine:
- Care-i partea mea de vină. Doamne, iartă-mă! Doamne, luminează-mă dacă nu văd.
- Cum am reacţionat? impulsiv, animalic? Doamne, iartă-mă!
- M-am răzbunat? Doamne, iartă-mă!
- Am ţinut mult minte răul? Doamne, iartă-mă!
Şi avem astfel la treabă... de nu mai ştim cu ce ne-a greşit!!!
Fragment postat cu recunoştinţă de
Cristina Sturzu
0
gânduri împărtăşite
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!Trimiteți pe XDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest
luni, 21 noiembrie 2011
67. Noi facem poruncile ca să avem în noi prezenta, puterea si lucrarea Celui Bun!
E nevoie de mult exerciţiu ca să fim buni şi acest exerciţiu se numeşte asceză în Biserica noastră. Această luptă, acest exerciţiu permanent presupune un efort conştient şi liber de a răstigni în noi pornirile egoiste şi chiar fireşti (când sunt după firea căzută) pentru a face, în schimb, poruncile lui Dumnezeu.
Noi nu facem poruncile ca să fim buni, ci ca să avem în noi prezenţa, puterea şi lucrarea Celui Bun! Atunci El va lucra cu noi, prin noi, pentru noi, spre bucuria noastră şi a celor din jurul nostru!
Când căutăm virtuţile, putem cădea în mândrie sau deznădejde. Când Îl căutăm pe Domnul, Care e ascuns în poruncile Lui, nici un pericol nu ne paşte. Până învăţăm asta, cam avem de suferit!
Aşadar, să schimbăm direcţia dinspre noi spre Domnul şi să facem ce credem şi ştim că I-ar plăcea, indiferent dacă suntem sau nu "autentici", dacă ne doare sau nu! El va judeca şi El va face schimbarea, transformarea după care tânjim! Nu voia preotului transformă pâinea şi vinul în Sfântul Trup şi Sânge, deşi e strict necesară, ci lucrarea lui Dumnezeu! (MS)

2
gânduri împărtăşite
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!Trimiteți pe XDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest
luni, 7 noiembrie 2011
50. Sa punem in fiecare zi „inceput bun”
Să avem mintea ridicată la acest dumnezeiesc scop al vieții noastre, sfințenia, dobândirea Duhului Sfânt, dar să fim atenți la „primul pas” cum ne explică Părintele Sofronie „metoda” Sfântului Siluan. Adică, fiind mereu conștienți de scopul final al vieții noastre, să punem în fiecare zi „început bun” care constă în petrecerea acesteia, „fără de păcat”! Asta înseamnă lucrarea celui mai mic gest cu gândul la Dumnezeu și la voia Lui, trăirea fiecărui fior de viață în rugăciune și refuzul deznădejdii ori de câte ori cădem și ratăm mii și mii de momente și ocazii. Pentru aceasta ne-a dăruit Domnul Pocăința. Și cu ea vom dobândi virtutea îndelungii răbdări cu noi și cu aproapele. Răbdarea nu înseamnă nepăsare, ci îndurarea, cu durere deci, a neputinței și chemarea lui Dumnezeu mereu și mereu în ajutor. Așa, durerea strâmtorării căii devine bucurie sfântă! (MS)
Fragment postat cu recunoştinţă de
Cristina Sturzu
0
gânduri împărtăşite
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!Trimiteți pe XDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest
despre:
deznădejde,
început,
lucrare,
pocăinţă,
răbdare
marți, 11 octombrie 2011
34. Dincolo de deznadejde este o bucurie mare!
Doar că trecerea de la deznădejdea în care ne aruncă păcatul, la Bucuria cea Mare adusă de Fiul lui Dumnezeu făcut Om, se face prin moarte: moartea păcatului și a plăcerii în care ne înglodează. Și mulți se tem de această moarte și nu cred că sufletul care se unește cu harul prin lepădarea de păcat, în felul în care ne învață și ne ajută Dumnezeu în Biserica Lui, trăiește o adevărată înviere.
Domnul a făgăduit că va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor și, iată, este! Vine cu noi pretutindeni, ne așteptă oricât de mult am ocoli și rătăci, ne susține și ne luminează chiar și în nebuniile pe care le scornim în alergarea după plăceri și fericiri străine, ca să ne fie aproape la ceas de durere, când toți și toate ne părăsesc sau se întorc împotriva noastră. Să fie aproape ca, de vom voi, să ne spele, să ne panseze rănile, să ne vindece și să ne dea veșmântul bucuriei Sale!
Domnul aude orice suspin și vine degrabă la oricine Îl cheamă. Cei ce nu-I văd încă prezența și nu-i simt încă mângâierea, sunt cei ce nu se îndură să-și vină în sine și să se întoarcă în casa Tatălui și se supără pe Dumnezeu că nu-l convinge pe stăpânul porcilor din parabolă să le astâmpere foamea de bucurie cu acele amărâte de roșcove... (MS)
vvv
Dar rugăciunea permanentă, gândul permanent la Dumnezeu, face ca harul Lui să coboare în cotidianul nostru și să transforme toate cu prezența Lui! Și când nu o vom simți, vom ști că El e acolo, așa cum soarele e acolo, dincolo de nori, când e vremea rea! Atunci vom purta tristețea sau durerea ca pe o chemare la și mai intensă rugăciune. (MS)

Așa creștem! Cădem și iar ne ridicăm! Ne ridicăm și iar cădem!
Și urmează să învățăm să credem că Domnul e cu noi și când, și mai ales când, nu-L simțim! Când nu-I simțim prezența, dar ne simțim nimicnicia și mizeria, să știi că El este! Fără El, fără Lumina Lui, n-am vedea nimic, pentru că am fi încă plini de iluzia că suntem cineva! Și am avea multă treabă să ne plângem de ceilalți, să-i acuzăm, să-i judecăm! Cum și avem, când nu ținem mintea în iadul din noi, nădăjduind în mila Lui!
(MS)
Fragment postat cu recunoştinţă de
Cristina Sturzu
0
gânduri împărtăşite
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!Trimiteți pe XDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest
miercuri, 20 aprilie 2011
8. Victimele lui Dumnezeu
Fără asceză, fără o asceză după Sfânta Rânduială a Bisericii, lepădarea de sinele pătimaş rămâne doar o dorinţă abstractă care ne aruncă în cel mai greu păcat, în cel al deznădejdii. Şi, aici, în plină deznădejde, putem alege să ne urcăm pe Tronul lui Dumnezeu, să devenim judecători şi să decretăm că nu suntem buni de nimic şi că mai bine n-am mai fi, sau am dispărea şi multe altele. După această nemiloasă dar "dreaptă" judecată, plini de noi: că ce sinceri am fost, ne afundăm în plăcerile "consolatoare" ale patimilor mai mici (o bericică, un filmuleţ, o bârfuliţă, o autosatisfacere) sau mai mari (desfrâu, violenţă, pornografie, abuz, perversiuni, alcool, drog, hulă...) că "tot nu mai putem face nimic"... Apoi iarăşi, răniţi în orgoliu, ne putem arunca în regrete şi acuze, ne putem chiar spovedi dar doar pentru a-i spune părintelui şi lui Dumnezeu, ce rea e lumea şi ce răi suntem noi şi că ce rău ne pare şi cât suferim, în loc să cerem mila Lui vindecătoare... Şi tot aşa, până când vrăjmaşul ne "dovedeşte cu probe" că Dumnezeu nu ne iubeşte, nu ne-a ales, nu vrea să facă nimic şi oferă plăcerea perversă de a fi victima lui Dumnezeu şi a răutăţii acestei lumi... (M.S.)
Fragment postat cu recunoştinţă de
Cristina Sturzu
0
gânduri împărtăşite
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!Trimiteți pe XDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest
Abonați-vă la:
Postări (Atom)