241. Fa din simtirea ta sarbatoare a vietii: simti pentru ca esti viu si esti viu ca sa devii ca El, Viata ta cea adevarata

Nu te mai împotrivi! La nimic! Primește tot ce este, toată „răutatea zilei” ca din Sfântul Potir! Fii atent la ce simți și fă din simțirea ta vas al milostivirii Domnului. Îi vei simți mângâierea și vei ști că nu mai e nevoie să lupți, ci doar să primești biruința Lui. Și dacă asta va dura zile sau luni sau ani, nu deznădăjdui! Bucuria, care ne vine prin crucea asumată în numele Crucii Lui, picură în fiecare clipă în inimile deschise vieții ca dar de la El. Oricum ne-ar fi viața, ea poate fi stearpă, fără Prezența Lui, sau roditoare, dacă Îl primim.

Înțelegi? Nu ce ni se întâmplă are importanță, și nici ce simțim (simțire programată de lumea care ne-a deformat și „formatat”), ci ce facem cu ce simțim. Simțirea ne e dată ca să simțim Prezența mângâietoare și iubitoare a Celui ce ne-a dăruit-o. Și El este prezent în toate, prin toate și noi suntem în El și El în noi.
Fă din simțirea ta sărbătoare a vieții: simți pentru că ești viu și ești viu ca sa devii ca El, Viața ta cea adevărată. Și devii ca El primind ca dar de la El, fără împotrivire (pe cât posibil) tot ce-ți aduce acumul zilei! (MS)

240. Luand durerea cuiva il lipsesti de darul care vine prin ea

Luând durerea cuiva îl lipsești de darul care vine prin ea. Dacă asta ar fi fost „soluția” la suferința umană, Domnul Însuși ar fi ridicat-o de la noi când Și-a făcut-o și a Sa. Domnul face din durerea pe care singuri ne-am provocat-o împotrivindu-ne nașterii celei fără de durere, vas al mângâierii Sale.
Doamne, ajută-ne să nu prăpădim în zadar nici o picătură de durere! Învață-ne s-o punem în potirul milostivirii Tale ca s-o prefaci în bucuria Ta cea sfântă după care tânjim în adâncul inimilor noastre! (MS)

236. Nimeni nu poate fi „dezlipit”, rupt de Biserică de altcineva

Oricare membru al Bisericii poate avea un comportament greșit, păcătos, fără a înceta să fie un mădular al Ei, dacă nu „se dezlipește”, conștient și voit, de Biserică. Desigur, comportamentul greșit este un păcat și produce durere și înăuntru și în afară și îl poate chiar înstrăina pe om de Biserică. Dar, prin Sfânta Taină a Pocăinței, acesta se poate „împăca cu Biserica”. Aici e necesar să subliniem că „dezlipirea de Biserică” se poate face doar prin păcatul personal și voia liberă a fiecărei persoane. Nimeni nu poate fi „dezlipit”, rupt de Biserică de altcineva. Așadar, o persoană care se îndepărtează nu s-a dezlipit de Biserică pentru că a fost rănită de slujitorii ei, ci pentru că, liberă și conștientă, a făcut ea un păcat care a determinat-o să se dezlipească. Acum are nevoie să conștientizeze acest păcat și să aleagă liberă să se pocăiască pentru el și să primească împăcarea pe care Dumnezeu o dăruiește gratuit în Sfânta Taină a Pocăinței. Dacă această persoană va continua să creadă că s-a dezlipit de Biserică pentru că a fost rănită de slujitorii ei, greu va ajunge la pocăință, rămânând în întunericul psihologic care este starea minții dezlipită de Biserică. Astfel, în locul amintirii Bucuriei Domnului, o să apară și o să crească neliniștea, ținerea de minte a răului, ura și celelalte păcate de care Domnul a venit să ne elibereze.
Doamne, să nu fie! (MS)

235. „Poate cineva sa guste bucuria Domnului si apoi sa se rupa de ea?”

Răspunsul meu este: Da. Da, pentru că Dumnezeu îl cercetează pe om cu harul Său, oferindu-i să-I guste bucuria și în Biserică și în afara Bisericii. Dumnezeu „plouă” cu chemarea Sa la bucurie peste toți oamenii dar nu toți sunt dispuși să-și deschidă inima la această chemare, fiind plini de griji și preocupări pentru altfel de „bucurii”. Dar, când cineva se află într-un moment existențial prielnic, într-un moment în care caută cu ardoare sensul vieții, Domnul poate pătrunde cu Harul Său în conștiința acestuia, făcându-i inima capabilă să-I simtă prezența. Această Prezență este bucuria în sensul adevărat al cuvântului. Când omul are o astfel de experiență, n-o mai poate uita, dar se poate încă rupe de ea. N-o mai poate uita pentru că ea se înscrie nu în „memoria neuronală”, ci în simțirea adâncă a minții sale. Dar se poate rupe de ea pentru că această gustare nu transformă în mod magic personalitatea și simțirea psihosomatică. Acestea sunt produsele egoului, ale omului vechi, care trăiește prelucrând cât poate el mai inteligent informațiile și experiențele considerate de el utile pentru viața lui care este supraviețuire. În felul acesta, în persoana care a gustat bucuria Domnului,se accentuează conflictul fundamental al sufletului omenesc, cel dintre dorințele și cerințele chipului lui Dumnezeu din noi și dorințele și cerințele omului căzut în supraviețuire, omului care se adaptează continuu la lumea exterioară. Uneori, acest conflict se rezolvă în favoarea „chipului lui Dumnezeu din noi”, persoana umană alegând astfel să se angajeze într-o luptă cu dorințele și cerințele omului vechi. Subliniez, nu o luptă împotriva lor, ci o luptă cu ele. Adică o luptă prin care omul își extrage dorința de bucurie rătăcită în căutarea plăcerii pătimașe pentru a o converti, a o îndrepta spre Dumnezeu. De cele mai multe ori însă, din păcate, omul vechi, egoul hedonist e cel care biruiește.

Pentru ca omul să intre ființial în Bucuria sfântă gustată sau uneori doar dorită, are nevoie să iasă din viața ca supraviețuire și să intre în Viața care este Domnul. El ne-a oferit Viața Sa și ne-O oferă permanent în Sfânta Biserică. Numai în Biserică primim Viața și ne hrănim cu Ea prin Sfintele Taine și numai aici ne-O putem impropria. Numai aici învățăm s-O trăim ca pe propria noastră viață. Este important să ne dăm seama că procesul acestei învățări necesită timp, timpul fiind, cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, intervalul oferit de Dumnezeu omului pentru a răspunde la iubirea Sa. (MS)

229. „Doamne, dă-mi să văd partea mea și vindecă sufletul meu!”

Osândirea de sine pe care ne-o cere Dumnezeu nu este o culpabilizare nevrotică și umilitoare, ci o conștientizare lucidă a a părții noastre de responsabilitate în relația respectivă. Nimeni, niciodată, nu este victimă nevinovată într-un conflict. Con înseamnă împreună. De fiecare dată noi avem o contribuţie şi, de multe ori, chiar iniţiativa violenţei care declanşează şi întreţine conflictul, doar că ne scapă, nu suntem conştienţi de asta.

De exemplu, tu îmi ceri ceva şi eu fac o mică grimasă ca urmare a refuzului sau neplăcerii lăuntrice dar răspund „drăguț” sau neutru. Apoi tu devii agresivă și eu mă revolt că ce ai cu mine că doar... În plus, eu nu văd deloc cum arăt eu și nu văd nimic din ce vezi tu! 

Apoi, prin neuronii noștri oglindă percepem cele ascunse ale celui din fața noastră și putem să răspundem unei violențe mai mult sau mai puțin bine camuflată de noi...

Așadar, osândirea de sine înseamnă să primim harul lui Dumnezeu pe care îl cerem în rugăciunea Sfântului Efrem: „Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu!”. Aici nu e vorba de alte greșeli ale mele, de greșeli de altă dată, ci de greșelile de acum, din clipa în care îmi acuz aproapele. Duhul Sfânt îmi va arăta ce fac eu greșit când eu aleg să-l acuz pe aproapele. E uluitor ce descoperim! Dar merită! Pentru că bucuria vine prin crucea lepădării de sine, a lepădării de păruta noastră dreptate.
Să zicem așadar, când cineva ne învinovățește: „Iartă-mă! Nu mi-am dat seama”. Sau: „Iartă-mă, n-am putut să fac altfel!”. Dar mai ales: „Doamne, dă-mi să văd partea mea și vindecă sufletul meu!”.
Iar acum, în acest Sfânt și Mare Post, să spunem după rânduiala Bisericii și chiar mai des, Rugăciunea Sfântului Efrem. (MS)

225. Lucrarea sfinţirii noastre este o bucurie a duhului

Iubirea dintre Fiul lui Dumnezeu şi Tatăl este o naştere, o veşnică naştere.
Când lucrăm la asemănarea noastră cu Dumnezeu, trăim de fapt această stare de permanentă naştere de sus. Nu mai trăim „după capul nostru”, nici după impulsurile şi legile bio-psiho-sociale, ci şi cu, în şi prin Dumnezeu. Atunci viaţa noastră bio-psiho-socială se sfinţeşte, se înduhovniceşte.
Lucrarea sfinţirii noastre este o bucurie a duhului nostru, o plăcere şi o desfătare a acestuia. Dar simţirile noastre sunt, la început, doar cele ale trupului şi psihismului.(MS)

224. există vreo diferenţă, între bucurie şi plăcere?

Maică, care este diferenţa, şi dacă există vreo diferenţă, între bucurie şi plăcere?

De când a căzut omul în păcat există nu doar o diferenţă, ci o adevărată şi este chiar o vrăjmăşie între plăcere şi bucurie, izvorâtă din vrăjmăşia dintre „trup şi duh”.

La început, spun Sfinţii Părinţi, bucuria era simţirea minţii aflate în comuniune cu Dumnezeu, resimţită de trup ca plăcere duhovnicească. Bucuria este o trăire a duhului, dimensiunea cea mai înaltă a sufletului, resimţită şi de celelalte puteri ale sale şi de trup. În trup e resimţită ca plăcere. Aşa era şi izvorul ei era mintea omului, duhul lui conectate la Dumnezeu, izvorul Vieţii şi al Bucuriei. Acolo este vana prin care curge bucuria de Dumnezeu şi pacea de la Dumnezeu.

În clipa in care noi ne-am rupt de Dumnezeu şi duhul omului s-a întors către puterile sufleteşti şi cele sufleteşti către cele trupeşti, plăcerea a căzut în simţuri. Că s-a uitat Eva şi a văzut că e plăcut la vedere. Atunci a apărut această putere a sufletului, necunoscută omului - plăcerea simţurilor. Şi Bunul Dumnezeu a adus atunci, imediat atunci în om, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, durerea. Durerea, care pune limita plăcerii împiedicând-o să-l ucidă pe om. Pentru că plăcerea este împotriva firii.

Ia gândiţi-vă că ne place ciocolata, mâncăm cu plăcere ciocolată. Pofta şi plăcerea de a mânca ceva atât de bun, cum e ciocolata sau îngheţata, îţi spune: mănâncă şi mai mănâncă una şi mai mănâncă una şi mi-e greaţă şi-mi deranjez stomacul şi vine durerea care pune capăt, că altfel, dacă n-ar interveni durerea aceasta, sângele s-ar umple de atâta zahăr, încât n-ar mai putea să proceseze şi am muri. Aceasta este ca plăcerea! Plăcerea copilului mic de a băga mâna în flacără, n-ar putea fi oprită decât de durerea arsurii pe care i-o face flacăra...

Aşa că avem nevoie să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru durere și oricând mă doare ceva să zic: în ce foc mi-am băgat degetul? Şi ce mă învaţă durerea asta? Să nu luăm analgezice în loc să scoatem mâna din foc pentru că ardem de vii şi pe urmă zicem că n-am avut noroc. În viaţa noastră cea nouă, în Hristos, plăcerea n-a dispărut, ci este vindecată şi binecuvântată. Rugăciunile care sunt făcute de Sfinţii noştri ne arată locul binecuvântat al plăcerii: „Mulţumim pentru bunătăţile cele pământeşti!”. Cu ce simţim bunătăţile cele pământeşti? Cu plăcerea, nu?

Curaj! Să căutăm mai întâi Împărăţia şi toate cele bune ni se vor adăuga nouă, după cuvântul Domnului! (MS)

192. Dumnezeu, le face pe toate noi! Fără pată!

Dumnezeul Cel Viu, Care este cu noi şi gata să Se sălăşluiască în noi, a venit la noi şi S-a făcut om, pe când noi eram plini, plini de noroi! Nu S-a scârbit de noi şi nu Se scârbeşte nici acum! Ci ne roagă să ne oprim şi ne cheamă la El ca să ne cureţe de toată întinarea şi să ne îmbrace în haina lui de Slavă, oricât de tare sau de des am fi căzut şi ne-am fi murdărit! El, Dumnezeu, le face pe toate noi! Fără pată! Asta e prima Lui lucrare cu noi! Apoi ne umple de prezenţa Lui şi de Bucuria Lui şi vom avea ce să dăruim iubind ca El şi cu El!

Ar fi zadarnică orice încercare de a mirosi frumos după ce am căzut într-o hazna plină, fără să ne spălăm şi să ne curăţim cu amănuntul!

Pocăinţa şi iertarea fac această lucrare în şi cu noi! Şi o inimă secătuită, de va fi iarăşi "branşată" la Izvorul Vieţii, va deveni la rândul ei izvor de viaţă! (MS)

189. Viata ca binecuvântare este adevărata noastră viată

Făcând din sesiunea a şaptea un fel de a fi şi spovedindu-te regulat şi împărtăşindu-te, viaţa ta va fi altfel şi mereu mai plină de o bucurie care nu va mai fi determinată de circumstanţe. Până când se formează deprinderile acestei noi vieţi, vei mai cădea, probabil, dar vei şti că e cădere şi nu situaţie fără ieşire.

Nu uita, acum ai în tine două feluri de a fi:

1. Unul, cel dat de viaţa trecută, viaţa primită de la părinţi şi de la lume, viaţa în care nu ai avut de ales, viaţa trăită ca un blestem fără ieşire şi

2. Acesta nou, dobândit prin naşterea la Viaţa ca binecuvântare, viaţa liberă de orice blestem moştenit, viaţa la care ne naştem hărnicind împreună cu Harul lui Dumnezeu şi răstignind orice pornire de împotrivire a omului vechi!

Tu alegi în care să trăieşti! Nu e uşor, dar merită, pentru că viaţa ca binecuvântare este adevărata noastră viaţă! Doare? Da! Doare tare, mai ales la început, pentru că orice naştere doare, nu? Dar nici viaţa ca blestem nu e mai puţin dureroasă, doar că e o durere care ne trăieşte ea pe noi, noi fiind atenţi doar la tranchilizantele urii şi ale răzbunării, pe când durerea naşterii de sine e o durere asumată şi liberă, care duce la Bucuria pe care nimeni nu o mai ia de la noi!

Vai celui care pleacă de pe pământ doar cu viaţa ca blestem!

Doamne, miluieşte-ne pe noi pe toţi! (MS)

184. Iertarea nu e o "idee", ci lucrarea lui Dumnezeu în noi, cu voia si conlucrarea noastră!

Aş vrea să ştie toţi cei care îmi mulţumesc mie pentru Seminarul Iertării că eu vă datorez mulţumiri vouă! Nu exagerez! Pentru că, fără voinţa şi hărnicia voastră, fără hotărârea de a birui împotrivirea egoului care aduce sute de argumente împotrivă, eu nu aş fi făcut nimic. Nici Dumnezeu nu "poate" să facă ceva dacă omul nu vrea! Oh, dacă aţi şti ce şi câte "argumente", de la cele mai "duhovniceşti" până la cele mai "trupeşti", poate să aducă mintea omului parazitată de vrăjmaşul care ne duce cu un zăhărel de plăcere sau "uşurare" unde vrea el! De exemplu: "A! E prea multă psihologie! Asta nu e duhovnicie! Ce, până acum oamenii au iertat cu seminarul ăsta!?". Sau: "Dacă te spovedeşti, la ce să mai faci şi scormonirea asta în trecut!". Şi aşa, aleg în continuare să se lase trăiţi de viaţa manipulată de câţiva draci cuibăriţi în rănile nevindecate şi în sinapsele (deprinderile) săpate în creierul nostru pentru a supravieţui în această lume a violenţei şi a urâciunii! Şi aşa, aleg să ducă mai departe "blestemul familiei", adăugând la el şi mai multă amărăciune şi răutate, sau să reproducă abuzurile suferite asupra altora sau asupra propriei persoane.
Desigur, omul se poate vindeca, aşa cum o face de două milenii, fără acest seminar, dar, atenţie, nu fără iertarea ca lucrare divino-umană! Da, greu e să înţelegem că iertarea nu e o "idee", ci lucrarea lui Dumnezeu în noi, cu voia şi conlucrarea noastră! Câtă vreme vom confunda iertarea cu un sentiment omenesc, cu o trăire a psihismului nostru, nu vom ierta nimic şi răul va lucra în adâncul nostru şi ne va otrăvi sau distruge viaţa, făcându-ne să credem că "Dumnezeu are ceva cu noi!", că "n-am avut noroc!" sau alte credinţe, care, nu sunt decât lipsa Dreptei Credinţe şi lipsa hotărârii de a face voia lui Dumnezeu pentru a ajunge la fericire şi bucurie! (MS)

171. Taina bucuriei si a durerii

Simțirea bucuriei în durere e o mare taină și e o lucrare divino-umană, adică a harului împreună cu tine. Tu pui durerea și Domnul pune harul. Durerea e inerentă pentru că situația în care ești, deși face parte din viața ta, nu e chiar viața ta. E așa cum pruncul din pântecele mamei tale erai tu și totuși nu erai încă cel ce ești acum. Cel ce erai atunci a trebuit să treacă prin durerile nașterii și fără acele dureri nu era posibilă viața de acum. La fel și acum, toate durerile vieții tale sunt durerile nașterii tale la viața cea adevărată, dacă le trăiești cu Domnul. Bucuria vine din viitor, dar e trăită și în prezent de cel ce crede și nădăjduiește în făgăduințele Domnului.
Trăim pentru Viața veacului ce va să vină, dar o trăim încă de acum și o trăim cu viața noastră de acum, cu acest trup și acest suflet atât de sensibile la durere. Răbdarea, îndurarea acestor dureri ale nașterii nu sunt scopul vieții, ci un mijloc, singurul mijloc de a ieși vii din moartea păcatului. (MS)

158. Când spun "Doamne, luminează-mă!", sa accept si ceea ce se vede

De fiecare dată când ne dăm seama de neputința noastră, ne aflăm în plină lucrare a harului cu noi, care ne luminează nu doar ca să ne smerim de nimicnicia noastră, ci ca să știm ce cerem și să cerem vindecarea de care avem nevoie pentru a ne însuși slava pe care ne-o oferă Dumnezeu. Când spun "Doamne, luminează-mă!", sa accept şi ceea ce se vede.


***
Nu dintr-o dată ajungem la desăvârșire. Mântuirea noastră și îndumnezeirea noastră este un proces care cuprinde atât întreaga mea viață, cât și întreaga istorie a omului. 
Fiecare om este chemat să se pregătească pentru viața și nestricăciunea viitoare, cu sufletul și cu trupul său, printr-un proces în trei etape: nașterea prin Sfântul Botez și pecetluirea cu Duhul Sfânt prin Mirungere, viețuirea evanghelică în care omul lucrează liber cu harul primit în Biserică și, la sfârșitul acestei lumi, învierea și transfigurarea finală. 
În viețuirea evanghelică pe pământ, creștinul e lăsat de Dumnezeu într-un trup muritor și pătimitor, dar eliberat de diavolul care stăpânea în inima lui înainte de Botez. Acum diavolul atacă doar din afară, prin trup, mai ales sub formă de gânduri. 
Lupta creștinului este o lucrare a binelui din iubire pentru Dumnezeu și aproapele, pocăință pentru răul săvârșit din neștiință, uitare sau lene, și prin răbdarea în trup a necazurilor inerente acestei vieți. 
Prezența și lucrarea Domnului în Duhul Sfânt în viața creștinului, fac ca necazurile trăite pe cale să nu mai fie o piedică în calea bucuriei pe care El ne-a adus-o prin crucea Sa. 
Sensul vieții creștinului este bucuria de a fi cu Dumnezeu și dumnezeu după har, oricare ar fi prețul pentru această devenire. (MS)

149. Oferi ce simti Domnului cu miscarea aceea lăuntrică, însotită de cuvintele rugăciunii sau doar cu amintirea lui Dumnezeu!

Cum să faci să nu mai pierzi bucuria.
Totul e să nu primești gândurile care te închid în tine și te deschid, de fapt, energiilor vrăjmașe. Dacă acceptăm și suntem atenți la ce simțim, la freamătul acesta al vieții din noi, și oferim asta, adică „pe noi înșine și toată viața noastră” Domnului, El vine și ne transformă viața. Viața ca trăire, ca energie, ca vibrație, și nu viața exterioară, ca evenimente. Acelea se vor schimba degrabă pentru că sunt rodul energiilor noastre. Când trăim doar ale noastre, cel viclean vine cu ale lui și ne virusează și ne răstoarnă toate și în noi și în jur.
Asta este viața concretă a creștinului în Biserică: primește harul prin Sfintele Taine, se încălzește în Sfintele Slujbe și se întărește prin pocăința permanentă și se oferă pe sine și toată viața sa Domnului. Iar Domnul ne dă Duhul Său, viața Sa, bucuria Sa!
E atât de concret, nu? Pur și simplu oferi ce simți Domnului cu mișcarea aceea lăuntrică, însoțită de cuvintele rugăciunii sau doar cu amintirea lui Dumnezeu! (MS)

139. Simplitate

Când ne arătăm Domnului, simplu şi firesc, El vine şi ne umple cu harul Lui şi noi suntem pur şi simplu şi facem cele ale zilei cu El şi mulţumim şi cerem iertare şi dăm salvă şi slujim Bucuria Lui şi ... E simplu, nu? (MS)

136. Binele e tot ce facem si trăim în prezenta lui Dumnezeu, făcând voia Lui si căutând mila Lui

Pentru mine binele e tot ce facem şi trăim în prezenţa lui Dumnezeu, făcând voia Lui şi căutând mila Lui, (chiar dacă asta ar însemna să rămân nemăritată sau bolnavă, de exemplu!) şi rău tot ce e fără Dumnezeu, împotriva voii Lui sau departe de ea!

Numai binecuvântarea şi bucuria şi uimirea şi mulţumirea aduse lui Dumnezeu formează sinapse noi! Adică ne smulg ochelarii de cal pe care ni-i fixasem pe ochi de frica necunoscutului!

Altfel, suferinţa o ia mereu tot pe acolo!

Suferinţa poate transforma o inimă de piatră într-o inimă caldă, dar o şi poate răni şi rupe! E nevoie ca mintea să refuze deznădejdea şi să ajute inima să binecuvânteze şi să creadă în făgăduinţele Domnului!

Avem nevoie de o inimă caldă şi o minte lucidă! Suferinţa este naştere când e trăită astfel. Altfel, devine moarte!

135. Sinapsele noi se formează prin acceptarea suferintei ca loc de întâlnire cu voia lui Dumnezeu

Suferinţa nu ajută creierul, ci inima! Inima, într-o bună zi, oricât de împietrită ar fi, nu mai rezistă, crapă de durere şi, pin acea crăpătură se poate întrezări mila lui Dumnezeu, mereu gata să ne sară în ajutor dacă apelăm la El în adevăratul sens al cuvântului! Adică, dacă apelăm la El să ne dea ceea ce are El de dat: puterea Lui de a fi în bucurie, indiferent ce ni s-ar întâmpla, şi nu doar o împlinire imediată şi aşa cum vrem noi a dorinţelor noastre egoiste.
Sinapsele noi se formează prin acceptarea suferinţei ca loc de întâlnire cu voia lui Dumnezeu, Care vrea să ne scoată din ea într-un fel care să însemne naşterea şi creşterea noastră la şi în Viaţa cea adevărată şi nu o supravieţuire cât mai plăcută în bârlogul biologic al existenţei!

Sinapsele noi se formează în momentul în care acceptăm să fim, cum ne-a făcut Dumnezeu: creatori, creativi! Să primim semnalul durerii ca pe un clopot care ne cheamă la liturghia vieţii în Hristos, Mântuitorul lumii şi să vedem că El ne dă Duhul Său Cel Sfânt care le face pe toate noi! Astea nu sunt vorbe, ci cuvinte care ne duc la Viaţă! (MS)

134. Bucuria si durerea sunt chiar viata si chemări la mereu mai multă viată

E vital pentru noi să nu alegem magia credinței și a relației cu Dumnezeu, ci Viața pe care ne-o dă El!
Dumnezeu vrea să Se ofere pe Sine și iubirea Lui, și nu doar bunurile Sale. 
De multe ori cei de lângă noi ne oferă ce oferim noi și așa descoperim că nu asta căutăm.
Dacă învățăm să ne oferim pe noi înșine și nu ce avem sau facem, nu vom mai aștepta nimic „la schimb”, ci vom trăi bucuria sau durerea de a fi cu cel căruia ne dăruim, în funcție de calitatea prezenței acestuia. Iar bucuria și durerea sunt chiar viața și chemări la mereu mai multă viață. Acesta e „paharul” despre care vorbeşte părintele Kraiopoulos. Când îl bem dând salvă lui Dumnezeu El transformă conținutul acestui pahar în Viața Care este El și totul se schimbă, pentru că tot ce ne aparține și ni se întâmplă devine „potir” al întâlnirii!  (MS)

129. Noi, cei bolnavi de alte frici decât cea de Dumnezeu, nu avem cum s-o trăim pe aceasta înainte de a simti iubirea lui Dumnezeu!

Domnul S-a făcut Om nu ca să ne sperie, ci ca să ne vindece de fricile noastre bolnave. 
El ne cheamă le El pentru că suntem bolnavi, păcătoși, obosiți, chinuiți, rătăciți. 
Ne cheamă ca să ne vindece și să ne dăruiască iubirea Lui necondiționată. 
Abia apoi, după ce vom fi primit Duhul Său Cel Sfânt și vom fi învățat în școala Sa să credem în făgăduințele Lui, vom primi și darul fricii de Dumnezeu! 
Această frică nu e decât o altă față a Bucuriei sfinte! E aceeași înfiorare a sufletului și amuțire a minții în fața darurilor Sale... 
Să îndrăznim să creștem lucrând poruncile Lui!(MS)

124. Să auzim chemarea Celui ce ne cheamă de două mii de ani: „pocăiti-vă, că s-a apropiat Împărătia Cerurilor!”

Mulți oameni se îngrozesc aflând ca viața lor e clădită pe temelii de spaimă și de „jertfe” inutile, că și-au „vândut sufletul” ca să fie iubiți, acceptați, interesanți, mai buni sau mai răi decât alții, dar luați în seamă ... Și, rezultatul? O cutremurătoare lipsă de iubire și tandrețe atât în jur cât și în suflete. Fiecare așteaptă sau pretinde ca lumea să se schimbe, ca „cineva să vină și să facă ceva, că așa nu se mai poate” ...
E atâta durere, deznădejde și tristețe dincolo de vacarmul petrecerilor și distracțiilor care par fără început și sfârșit ...
Ce se mai poate face?
Să auzim chemarea Celui ce ne cheamă de două mii de ani: „pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!”
Din păcate, oamenii care supraviețuiesc negându-și profunda nefericire se tem de pocăință mai mult decât de suferința pe care o trăiesc și cultivă. Se tem din neștiință pentru că noi, cei ce ne-am pocăit, nu suntem martorii Bucuriei care vine prin ea, nu devenim misionarii ei. Așa, îi lăsăm s-o propovăduiască pe cei ce amenință cu chinurile apocaliptice și cu cele veșnice, fără a ne putea spune ceva despre Bucuria pe care o refuzăm fugind de Dumnezeu. (MS)

123. Bucuria nu e legată de lipsa problemelor, ci de felul în care le rezolvăm

Vom mai avea probleme, dar nu ne vom mai îngrijora pentru ele, pentru că acum știm că ele sunt inerente vieții și că bucuria nu e legată de lipsa problemelor, ci de felul în care le rezolvăm: Cu Domnul sau fără El. În același timp, am văzut și vom mai vedea că problemele se împuținează pentru că nu mai facem caz de orice, pentru că învățăm de la Domnul să avem răbdare și să ne smerim în fața celui de lângă noi. 
Când „luptăm pentru dreptatea noastră” necazurile se înmulțesc și viața devine un adevărat iad. Când binecuvântăm, cedăm din dragoste și cu rugăciune și învățăm să iertăm și să cerem ajutor de la Domnul, totul se schimbă.
Să nu ne întristăm când încă mai cădem în capcana „enervărilor” pentru că ele au trasee bătătorite în creierul nostru. Important este să respirăm calm atunci și să arătăm Domnului starea, și Domnul ne va da înțelepciune. Omul înțelept recunoaște că a greșit când greșește, cere iertare, se răzgândește dacă e convins că nu are dreptate, spune că nu știe când nu știe un lucru și se bucură să învețe de la oricine oricând. (MS)