210. Uciderea fratelui

Serile Talpalari
26 feb 2013

ASCULTAŢI AICI CONFERINŢA

Facere Capitolul 4

1. După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: "Am dobândit om de la Dumnezeu".
2. Apoi a mai născut pe Abel, fratele lui Cain. Abel a fost păstor de oi, iar Cain lucrător de pământ.
3. Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului.
4. Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui,

 

5. Iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat. Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă.
6. Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: "Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât fata ta?
7. Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!"

8. După aceea Cain a zis către Abel, fratele său: "Să ieşim la câmp!" Iar când erau ei în câmpie, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât.

 

¤ Sentimentele nu sunt păcat. Omul poate să nu facă binele şi încă nu a căzut în păcat. A nu face binele face parte din neputinţa firii căzute. Bun este Dumnezeu. Cain ar fi putut să trăiască bine chiar cu acele sentimente (furie, revoltă, nedreptăţire) exprimându-le în faţa lui Dumnezeu şi cerându-I ajutorul. Faţa lui nu s-ar fi întristat, ci ar fi fost plină de aşteptare şi nădejde în ajutorul lui Dumnezeu.

¤ Cain nu i-a răspuns lui Dumnezeu la întrebarea "Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât faţa ta?"

¤ Puterea de a rezista la aceste stări sufleteşti omul n-o găseşte decât la Dumnezeu (dacă nu neagă şi nu ascunde acele stări). De aceea, primul pas e de a-I spune lui Dumnezeu.

¤ Pentru a merge pe o cale bună, omul are nevoie să pornească de la ceea ce este. Nu aştept să fiu în stare bună ca să vorbesc cu Dumnezeu.

¤ Problema nu e că suferim, ci cum suferim:
- putem suferi egoist (ca Adam, care a spus "nu eu, ea...")
- sau putem să ne sfinţim prin suferinţă (spunându-I Lui ce ne doare, ca David în psalmi. David a îndreptat cuvintele către Dumnezeu, nu către altcineva nici către sine.)

¤ Aşteptarea firească a omului de la Dumnezeu e să fie cu El. Aceasta e singura aşteptare legitimă şi sănătoasă: "Căutaţi Împărăţia!"

¤ Ce avem de făcut noi, care nu ne putem gândi la sfinţenie: să ne uităm la ţinta de la capăt: Dumnezeu şi astfel nu vom greşi direcţia. Dacă mă uit la un reper de sub ochii mei, având repere mici, la orice abatere mă rătăcesc. Dar dacă mă uit la ţintă, orice aş face pe cale, pe oriunde m-aş abate, chiar dacă nu ajung la ţintă, nu mă rătăcesc.

¤ Ce vrea Dumnezeu de la Cain: ca sufletul, mintea să fie îndreptate către El şi nu la jertfa lui, ori la cum crede el că ar vrea Domnul să fie acea jertfă.

¤ Dumnezeu nu ne ia imaginaţia şi dorinţele, ci avem nevoie să I le dăm Lui, să le convertească. Să nu dispreţuim nicio simţire, ci să I le arătăm spre transformare. Toate se transformă în bine
Astfel, resentimentul, care e aducere aminte a răului făcut se transformă în aducere aminte cu recunoştinţă. Eu nu uit acea întâmplare, dar amintirea se transformă în lucrare bună.

¤ Jertfa e un "răspuns la dragostea lui Dumnezeu" (liturghie) şi nu un mijloc de procurare a dragostei Lui (care e magie)

¤ Darul libertăţii nu este distrus de căderea părinţilor; omul poate să aleagă liber să rămână credincios iubirii şi dreptăţii lui Dumnezeu.

¤ Omul are această patimă: să se simtă confortabil. El este rob, sclav confortului, chiar şi când confortul acesta nu se referă la condiţii bune, ci dimpotrivă. Este vorba de rezistenţa la schimbare.

¤ Puterea sentimentelor şi resentimentelor poate fi biruită prin ascultarea poruncilor lui Dumnezeu.

¤ Dumnezeu l-a făcut pe om ca să aibă un singur stăpân: pe El. Iar el să stăpânească toată lumea. Când se rupe de Dumnezeu, el a pierdut şi stăpânirea. Acum nu mai stăpâneşte el, ci este stăpânit de toate. Porunca lui Dumnezeu este chiar puterea lui Dumnezeu. Când vrem să împlinim porunca, în lupta cu patima, tocmai prin asta primim putere. Dar noi, fiind îndreptaţi spre obiectiv (să nu fac păcatul), nu mai observăm ce se întâmplă în noi. Dacă omul contemplă această putere cu care împlineşte porunca, atunci cunoaşte cum lucrează puterea lui Dumnezeu. Lupta aceasta durează numai până ce se mută atenţia de pe ce doream, pe ce face Domnul.

¤ Slăbiciunea firii nu este "materia păcatului" (pentru că atunci nu am mai fi liberi), ci prilej de alegere a păcatului care "bate la uşă", ca urmare a libertăţii de a alege să nu facă binele. Dar noi avem nevoie să fim conştienţi cât de slabi suntem, ca să putem spune "Doamne ajută-mă!" Neputinţa se transformă în putere dacă se deschide puterii lui Dumnezeu. Cât timp nu ne dăm seama că suntem neputincioşi noi trăim inconştient, ca dobitoacele. Omul conştient ştie că nu poate să fie nimic fără Dumnezeu. Conştientizarea aceasta mă face dezmărginit. Cu cât îmi voi cunoaşte mai mult neputinţa, cu atât mă dechid mai mult către El şi pot mai mult cu El.

¤ Orice am fi făcut, Dumnezeu ne iubeşte. Doar că iubirea Lui nu înseamnă să fim aplaudaţi pentru păcat.

¤ Dumnezeu îl invită pe om să se întoarcă la credinţă în orice punct al căderii s-ar afla.

¤ Marea noastră traumă este ruperea de Dumnezeu (pe care au făcut-o Adam şi Eva). Trauma părinţilor a putut să slăbănogească pe unul din copii ca să fie vulnerabil la păcat. Consecinţa căderii lui Adam şi a Evei: omul nu mai gândeşte binele, ci e nevoie de deschidere specială către Dumnezeu prin chemarea Lui. Consecinţa traumei nu mă obligă să fac păcatul. Doar că binele nu se mai lucrează automat (ca la Adam şi Eva înainte de cădere).

¤ Sentimentul de nedreptate generează violenţa
Treptele căderii:
I - întristarea, suferinţa, revolta
II - resentimente (retrăire a evenimentului şi rumegare)
III - dorinţa de răzbunare. Cu dorinţa de răzbunare se naşte şi puterea cu care facem, activarea energiilor ca să facem răul.
IV - prin activarea acestor energii, noi primim duhul răzbunării, care este de la diavol, ce vine şi se sălăşluieşte în inima noastră.

¤ Taina fărădelegii - înţelegând-o vom înceta să facem din asta egoistă şi voi înţelege că rău nu este celălalt, ci el însuşi este stăpânit de rău.
Motorul acestei dinamici ucigaşe este refuzul omului de a se maturiza, rămânerea lui în mentalitatea că totul i se cuvine. De aici spiritul de revendicare, de nemulţumire cronică, permanentă luptă pentru drepturi şi favoruri: acesta este tiranul din noi. Cei cu care venim în contact sunt sclavi care ei însuşi se aşază în această poziţie. Nu există sclavi pentru că există tirani, ci există tirani tocmai pentru că există sclavi.
Dacă nu mă maturizez, lucrurile sunt foarte tragice pentru că pot să fiu om religios, cult şi pot dori lucruri bune, dreptate adevărată - dar toate acestea sunt de la copil şi sunt pretenţii.
Atitudinea egocentrică provoacă violenţă şi-l face pe om orb. Cum recapăt vederea? Mulţumind pentru toate, că toate sunt daruri.
Orice violenţă împotriva fratelui este un refuz al căii de creştere spirituală.
Când violenţa nu este îndreptată spre dobândirea Împărăţiei (care "se ia cu sila" - o cer deşi nu merit, ori cu "sila" mă rog, deşi nu am chef), atunci se îndreaptă împotriva lui Dumnezeu şi a semenilor.

Justificarea de sine

Îndreptăţirea este aruncarea responsabilităţii pe celălalt şi ne împiedică să fim conştienţi de propria responsabilitate. E adevărat ce ţi-a făcut celălalt, dar tu ce făceai/gândeai în acel moment, când ţi-a făcut acel lucru?
Dreptatea lui Dumnezeu e armonia, e iubire. Când face dreptate, El integrează, armonizează, îl cheamă pe cel ieşit din armonie la asta.

¤ În orice conflict există două părţi şi fiecare are responsabilitatea sa. Când nu-mi asum responsabilitatea şi mă îndreptăţesc, celălalt îşi poate asuma întreaga vină (ceea ce e greşit) şi apare o falsă vinovăţie.

¤ Toate necazurile sunt invitaţii la vindecare. Locuri de întâlnire cu El. Dacă mă opresc la întâlnirea cu El nu înseamnă că o să fie "bine", ci că voi fi viu şi intru în Împărăţie.

¤ Multe lucruri care au fost folositoare în copilărie ca să supravieţuiesc mă împiedică acum să trăiesc.

¤ "A iubi" = a spune "nu" la tot lucrul care nu e iubire. Eu nu ştiu ce înseamnă să iubesc, dar ştiu ce înseamnă să nu iubesc şi aceea să nu fac, iar Domnul îmi arată ce este iubirea.

137. Învată să-ti iubesti copilul lăuntric pentru că prin el vei intra în Împărătie!

Domnul, venit în tine întreg, viu, înviat, îți dă putere să te confrunți acum cu durerea copilului din tine. Ai nevoie să faci din durerea lui, durerea ta. Atunci, tu, o parte a ta, cea care a devenit „egoul” tău, te-ai disociat de tine cea care erai. N-ai știut și nu ai putut face față durerilor de copil altfel decât încercând să faci pe placul celor de care aveai nevoie ca să te simți cât de cât în siguranță. Ai învățat să-ți ascunzi durerile și nevoile și ai continuat să o faci și când nu aveai nevoie de asta. Așa ai ajuns să te urăști și să te disprețuiești. Acum înveți să te iubești cu mila lui Dumnezeu. Numai așa vei ajunge să faci primul pas în iubirea poruncită de Domnul: să iubești pe aproapele cum te iubești pe tine. Acum înveți să te iubești în El! De aceea aceste atacuri sunt mai violente după ce te împărtășești. Și vezi și tu cum afli cea mai bună cale să faci față! Când alegi să spui „Fii binecuvântat, Dumnezeul meu, facă-Se voia Ta!” e Duhul Sfânt Care te învață și numai Domnul îți dă putere să trăiești această durere neinclusă în viața ta.
Curaj, Suflet drag! Asta e Calea. Fă tot ce descoperi acum că te întregește. Învață să-ți iubești copilul lăuntric pentru că prin el vei intra în Împărăție! Primește toate și arată-le Domnului! Sesiunea 8 te va învăța mai multe. (MS)

96. Cât vor mai fi persoane umane care refuză nasterea de Sus, omul total este vulnerabil la rău

Omul este o ființă cu totul și cu totul aparte în Creație. Este o făptură, adică aparține lumii create de Dumnezeu prin actul special al facerii lumii, dar ocupă un loc aparte în lume. El este inelul de legătură dintre lumea văzută și cea nevăzută, dintre "materie și spirit", cum ar spune filozoful... Omul a fost adus la existență printr-un act de creație special, făcut de chiar "Mâinile" lui Dumnezeu, după chipul și asemănarea Sa. Omul este și suflet și trup, adică trup însuflețit și suflet întrupat. Sufletul nevăzut, duh ca duhurile cerești, îngerii, aparține lumii nevăzute, lumii noetice, iar trupul văzut, ca obiect al lumii materiale, aparține lumii văzute. În om, aceste două lumi sunt unite în persoana sa, formând realitatea unică numită firea omenească. Firea umană este cu totul aparte în sânul creației, atât prin dubla sa dimensiune și apartenență, cât și prin faptul că felul ei de a fi este existența personală. Întreaga fire umană, una, că aparține tuturor și fiecărei persoane umane. Oricât de multe persoane umane ar fi aduse la existență de Dumnezeu, au aceeași fire una și fiecare o are întreagă. Aici înțelegem ce înseamnă să fii după chipul lui Dumnezeu Cel Unu după Ființă și Întreit în Persoane. 

Scopul vieții omului este să dobândească asemănarea cu Dumnezeu, adică să devină dumnezeu după har, dumnezeu în trup, sfințind și ridicând astfel întreaga creație la ceea ce e chemată să fie: loc de arătare a Slavei Celei negrăite a lui Dumnezeu. Ce însemnă aceasta și cum este posibil ne-a arătat, ne-a dat putere și ne învață toate prin Duhul Său Cel Sfânt, în Biserica Sa, Fiul lui Dumnezeu înomenit pentru noi, Domnul nostru Iisus Hristos.

Sufletul omului este simplu și fără părți componente, cum este trupul, dar lucrează în și prin trupul său în mod diferit atât în funcție de realitatea la care se raportează: Dumnezeu, lumea noetică, semenii săi sau lumea văzută, cât și de organele, mădularele trupului său, specializate în mod uimitor de armonios, frumos și exact de Creatorul său.

Cunoaștem astfel trei componente, sau trei puteri, categorii de lucrări, ale sufletului:

1. Puterile somatice ale sufletului, adică puterea sa de a lucra cu trupul pentru menținerea în viață, hrănire, metabolism, creștere, procreare, simțire, percepție și gândire etc. 

¤ Cu aceste puteri intrăm în relație cu lumea materială care ne-a fost dăruită de Dumnezeu ca loc de viață, hrană și creativitate, ca să creștem și să devenim dumnezei în trup, după har, martori văzuți ai nevăzutei Slave dumnezeiești. - Prin cădere însă, aceste lucrări au devenit interesul vital al omului, centrat de acum pe plăcerea pe care o procură împlinirea nevoilor sale trupești. Acesta este omul numit de Sfântul Apostol Pavel, om trupesc.

2. Puterile psihice, sufletești, în sensul restrâns al cuvântului, în care intră afectivitatea, voința și rațiunea care le slujește. 

¤ Prin ele omul intră în relație cu semenii pentru menținerea și îmbogățirea vieții ca relație dintre persoanele umane. Cu aceste puteri oamenii se iubesc între ei, își dăruiesc unii altora atenție, tandrețe, apreciere, prețuire, recunoaștere, prețuiesc frumusețea lumii și mulțumesc lui Dumnezeu și o îmbogățesc prin creație personală etc. - Prin căderea omului, prin ruperea lui de Dumnezeu, aceste puteri au devenit egocentrice fiind centrate pe sine ca individ, pe obținerea plăcerilor sufletești egoiste, au devenit patimi. Acesta este omul sufletesc pomenit și descris de Sfântul Apostol Pavel.

3. Puterile duhovnicești, duhul omului, lucrarea înaltă, adâncă și ascunsă (în sensul de nevăzută) a sufletului. 

¤ Prin ea omul se află în legătură directă cu Dumnezeu, cu Duhul Sfânt. Ea primește energia necreată, harul care luminează și hrănește și celelalte componente ale sufletului. Duhul omului este flămând și însetat de Dumnezeu și nimic altceva nu-i poate potoli dorul nestins din ele. - Prin cădere, însă, omul s-a rupt de legătura directă cu Dumnezeu, rămânând doar în legătura de făptură, cea rânduită de Pronia Lui pentru întreaga creație. Atunci, duhul omului a început să "paraziteze" sufletul psihic, să caute la semeni și la cele create ceea ce numai Dumnezeu îi putea oferi: dragoste absolută, dreptate absolută, fericire absolută etc. Sufletul psihic, la rândul său, s-a îmbolnăvit și, lipsit de lumina și hrana duhului, a început să caute împlinirea nevoilor sale în lumea subumană: mângâiere de la mâncare, de la băutură, de la plăcerile trupești. Alte și cumplite patimi: să cauți iubirea aproapelui în senzațiile trupești, în obținerea plăcerilor tale egoiste, să cauți împăcarea sufletului aflat în conflict cu cineva în mâncare, băutură, ciocolată...

Domnul S-a făcut om ca să ne dea puterea să ne facem, cu El și în El, cu lucrarea Duhului Său Cel Sfânt, fii ai Tatălui Ceresc. Ne cheamă și ne oferă puterea să ne naștem din nou, de Sus, prin Viața cea adevărată Care este El, prin Sfânta Euharistie, să ne curățim mereu și mereu de tina păcatului prin Taina Pocăinței, să ne vindecăm de bolile trupești și sufletești prin Taina Maslului, să ne sfințim nunta prin Taina Cununiei, să dobândim preoția Lui prin Taina Hirotoniei. Într-un cuvânt, să intrăm, să trăim și să devenim ce suntem chemați să fim, în Împărăția Lui Dumnezeu ca fii, în bucurie și desfătare veșnică.

Acum, rămânerea în Împărăție este o lucrare grea, o nevoință, o silire fără de care rămânem robi puterilor întunericului care încă mai au stăpânire asupra omului. Cât vor mai fi persoane umane care refuză nașterea de Sus și viața în Hristos, omul total este vulnerabil la rău și neputințele firii căzute se cer vindecate prin străduința personală neîncetată, prin lucrarea poruncilor și asceză. (MS)

61. Toate problemele vietii noastre in timp au rostul de a deveni loc de intalnire cu Vesnicia

Nu putem intra în Împărăţie dacă Îl învățăm pe Dumnezeu cum să ne rezolve problemele și cum să ne aranjeze viața, întâlnirile, caracterul nostru și al celor din jur... 
Toate problemele și evenimentele vieții noastre în timp au rostul de a deveni loc de întâlnire cu Veșnicia. Altfel e timp pierdut și locuri de „experimentare” a chinului, a întunericului și a scrâșnirii dinților ca daruri ale lui Dumnezeu pentru a ne trezi și a urî păcatul.
Dar atenție: nu chinul ni-l dăruiește Dumnezeu, sau cele amintite mai sus, ci libertatea de a alege să trăim „după mintea noastră”, ceea ce ne duce, în robia voii noastre, robită de voia celui viclean, sau după mintea Lui, devenită accesibilă oricui voiește să se lepede de sine, prin Hristos Domnul în Biserica Lui. Durerile și necazurile vieții devin daruri când înțelegem că sunt consecințele alegerilor noastre, prezente sau trecute, și că dor doar pentru a ne trezi și a alege Bucuria și Pacea, și Iubirea!
Iar dacă voiește cineva aceste daruri, îl sfătuiesc să înceapă prin a cere credință și răbdare! Prin aceste daruri primim lumina și priceperea, adică harul care ne învață ce să facem mai departe... (MS)

21. De ce nu alege omul Bucuria?

Ne naștem robi păcatului împotrivirii și, din păcate, rămânem așa și după Sfântul Botez pentru că nimeni nu ne învață să trăim în Hristos,  în Duhul Sfânt. Tot ce învățăm este să trăim, să supraviețuim să ne „descurcăm” în această lume. Până și Dumnezeu ne este prezentat ca Cineva care ne „împlinește dorințele” dacă suntem cuminți, și ne „pedepsește dacă nu suntem cuminți...
E veche de când lumea boala împotrivirii omului de a fi „ca Dumnezeu” făcând ce-i cere (de fapt ce-i oferă) Dumnezeu. Tocmai din acest motiv S-a făcut Dumnezeu Fiul Om ca să ne elibereze din această robie, din această cumplită boală a împotrivirii la Bucurie.
Oferta lui Dumnezeu este deplină, ușor de dobândit și luminoasă, dar puțini sunt cei ce o aleg... De ce? De ce nu alege omul Bucuria dăruită gratuit de Domnul în Biserica Lui? De ce alege să rămână în închisoarea sa sufletească ? Pentru că nu vrea să se lepede de sine. Se iubește pe sine atât de mult și de bolnav încât, acest om, alege să sufere oricât numai să nu accepte durerea lepădării de sine, de voia sa aducătoare de nefericire. E paradoxal, nu? Alege să sufere ani și ani plin de ură și de dorința unei răzbunări, de exemplu, în loc să treacă împreună cu Domnul prin poarta strâmtă a iertării care duce la Bucurie...
Lepădarea de de sine nu e altceva decât lepădarea setului de convingeri și credințe lăuntrice după care ne  trăim viața. Dacă ne lepădăm de ele alegând să trăim după poruncile lui Dumnezeu și luăm putere de la El, în Biserică, prin Sfintele Taine pentru asta, vom descoperi cu uimire că Domnul e cu noi, că bucuria Lui e reală și palpabilă și că nu depinde de nimic exterior. Și că aflând noi această bucurie a Împărăției care este în noi, toate cele necesare ni se adaugă fără a le căuta.  (MS)

15. Ne e de folos binecuvantarea pentru a ne muta din iadul din noi in Imparatia care e inauntru nostru

"E uimitor cum lucrează binecuvântarea!
Care e „puterea” ei? E puterea lui Dumnezeu care ne ridică din josul ființei noastre spre înălțimea ființei noastre care, paradoxal, e în adâncul ființei. Între locul în care ne vede Dumnezeu, cămara de taină din adâncul inimii noastre, și suprafața agitată a sufletului, se află un întreg văzduh inaccesibil conștiinței, ca urmare, lipsit de lumina ei, și bântuit de fel de fel de duhuri ale întunericului acestui veac. Ele, aceste duhuri, exercită o atracție și o presiune fantastică asupra noastră, hrănindu-se cu energiile noastre, și datorită lor trăim cum trăim și reacționăm cum reacționăm de fiecare dată când nu ne lipim de Dumnezeu. Lupta noastră duhovnicească nu este, cum spune Sfântul Apostol Pavel cu trupul și cu sângele, ci cu aceste puteri vrăjmașe ale văzduhului din noi. Apostolul ne recomandă și multe metode de a ne lupta și merită să luăm aminte la ele. Printre ele, cea mai puternică este binecuvântarea pe care ne-o cere ca pe o ascultare față de Poruncile Domnului. Așadar, binecuvântarea lui Dumnezeu (pe care o învățăm de la Duhul Sfânt încă din Psalmii Vechiului Testament) și a aproapelui este o lucrare a Duhului Sfânt în noi prin care trecem, traversăm „vămile acestui văzduh”. Numele Domnului și binecuvântarea sunt adevărate „rachete” - cum spune Părintele Rafail Noica – ale Duhului prin care zburăm din iad în Împărăție. E important să observăm că ne e de folos binecuvântarea pentru a ne muta din iadul din noi în Împărăția care e înăuntru nostru. Adică, e nevoie să fim conștienți că, de obicei, locul din noi în care ne aflăm când ne supără cineva, sau ne face rău, sau ne împiedică de la bine, sau ne duce în ispită, este iadul pentru că atunci uităm poruncile și suferim sau reacționăm după omul vechi, neevanghelic, necreștinește. Devenind conștienți, adică venind cu mintea, cu atenția în acest iad, degrabă ne dorim scăparea din duhoarea lui și alegem să binecuvântăm și nu să ne răzbunăm, să ne facem dreptate sau să blestemăm. Așa ne smerim, ne lepădăm de noi, ne umilim în fața ego-ului nostru și a pretențiilor lui ca lumea să fie așa și așa și nu cum este... Binecuvântarea ne ridică acolo unde este Domnul și unde sunt îngerii Lui. De acolo toate se văd altfel și lucrăm altfel toate ale noastre." (MS)