221. Îndreptarea firii o lucrează Dumnezeu fără participarea vointei omului

Transmiterea păcatului de la părinți la urmași este o realitate omenească valabilă și în afară Bisericii și în Biserică. Dar avem nevoie să cunoaștem învățătura ortodoxă despre păcat.

În ortodoxie, Sfinții Părinți deosebesc „păcatul firii”, care este ireproșabil, de „păcatul voinței libere” care este reproșabil. Păcatul firii, care locuiește în mădularele trupului nostru, cum spune Sfântul Apostol Pavel (Rom. 7, ??), este consecința păcatului voii libere a protopărinților prin care omul s-a rupt interior de Dumnezeu crezând că-și afirmă autonomia și libertatea. Dar n-a făcut decât să aleagă moartea sufletului, pentru că viața adevărată a acestuia este „suflarea” neîntreruptă a lui Dumnezeu. Ca urmare firea lui s-a corupt, s-a îmbolnăvit, a devenit stricăcioasă și muritoare. Această stare a firii căzute se transmite urmașilor. Se moștenește boala și nu vinovăția pentru păcătele personale ale părinților. „S-a îmbolnăviţ firea prin păcat datorită neascultării unuia, adică a lui Adam, astfel cei mulți au devenit păcătoși nu că unii care au încălcat porunca odată cu Adam, ci că unii ce s-au făcut părtași firii aceluia, căzute sub legea păcatului. Așadar, precum s-a îmbolnăvit firea omului în Adam prin stricăciunea neascultării și astfel au pătruns în ea patimile, la fel ea a fost curățită din nou prin Hristos (Sfântul Chiril al Alexandriei).

La fel și acum: firea pe care o primim de la părinți este firea căzută, bolnavă. Și e cu atât mai bolnavă cu cât părinții și mai ales bunicii noștri, dar și ceilalți strămoși cam până la a șaptea generație, au păcătuit cu voia liberă și nu s-au pocăit pentru a obține iertarea dumnezeiască, îmbolnăvind astfel firea pe care o moștenim. Această stare bolnavă a firii e păcatul pe care-l moștenim și nu suntem vinovați pentru el. Dar ne îngreunează viața pentru că astfel suntem mult mai vulnerabili la păcatul cu voia. Desigur voia noastră liberă nu e cu totul anihilată și putem alege să refuzăm păcatul cu voia și să alegem altă cale decât cea moștenită. Dar nu ieșim de sub blestemul acesta fără lucrarea directă a lui Dumnezeu în noi.

Diferența dintre moștenirea primită de cei ce se nasc în afară Bisericii, fie înainte de Hristos, fie după, constă în neputința omului de a ieși din robia „legii păcatului firii” în mod real și definitiv. Omul poate primi și folosi harul lui Dumnezeu și în afară Bisericii (vezi drepții și sfinții vechiului Testament), dar firea lui nu se vindecă de stricăciune și de moarte decât în Hristos și prin Hristos. Domnul a biruit legea păcatului în firea Lui umană, una cu El și prin El. Prin Sfintele Taine ale Bisericii, prin Taina lui Hristos cap al Bisericii Sale, Dumnezeu oferă omului spre împărtășire energiile necreate ale bunătății Sale.

Aici avem iarăși două aspecte legate de distincția dintre firea și voința omului. Prin energiile necreate, Dumnezeu lucrează restaurarea și îndreptarea firii căzute în fiecare persoană care alege liber să se împărtășească de ele după rânduiala așezată de însuși Domnul în Sfânta Lui Biserică. Dar îndreptarea firii prin nașterea din nou și prin lucrarea particulară a fiecărei Sfinte Taine, o lucrează Dumnezeu fără participarea voinței omului așa cum omul beneficiază de darul vieții primit prin naștere, dar nu participă cu propria voință la nașterea sa. Omul vechi poate dori și poate cere viața cea nouă în Hristos, dar nu și-o poate procura singur. O primește în dar. Abia apoi intervine lucrarea voinței umane în sinergie (împreună lucrare) cu energia divină necreată primită prin Taine pentru a dezvolta și rodi binele primit. Dumnezeu oferă și lucrează în firea omului noua moștenire, omul primește și valorifică personal moștenirea. Calitatea vieții veșnice a fiecărui om depinde de participarea sa la lucrările dumnezeieșţi. Toți vom învia și toți vom beneficia de nestricăciunea firii, dar cei ce refuză până în sfârșit să lucreze cu voia proprie darurile „existenței veșnic bune” nu se vor împărtăși, cu voia lor, de comuniune, de iubire cu Dumnezeu Cel sigur Bun!

Să ne ferească Dumnezeu Cel mult milostiv de acest înfricoșat viitor chemându-ne pe toți la pocăința cea dătătoare de viață! (MS)

116. Iubirea lui Dumnezeu străbate prin cele materiale, dar nu se reduce la ele

Serile Talpalari, 7 februarie 2012

Click pe linkul de mai jos sau click dreapta + save as

http://dlf.transfer.ro/transfer_ro-07feb-16a154b68ac.zip   (110.5Mb)

După cădere, oamenii se înmulţesc după chipul animalelor, dar nu ca animalele, pentru că ele nu se cunosc unele pe altele. Acest verb folosit presupune o dimensiune omenească pe care el n-a pierdut-o prin cădere. Chipul lui Dumnezeu a rămas prin el. Oamenii nu se reproduc, ci procreează. Cuvântul ne arată clar că e aducerea pe lume a unui om nou, şi chiar dacă e un act căzut, nu e un fenomen animalic. Se face prin cunoaştere. Sigur că poate fi atât de căzut, încât să nu se cunoască cei doi unul pe celălalt, dar nu se pierde dimensiunea omenească, pentru că femeia zămisleşte şi „a dobândit (un) om de la (datorită lui) Dumnezeu”.

Dumnezeu este prezent, implicat în actul de creare a unei noi persoane. 
Pe lângă crearea omului (Adam a fost luat din ţărână, iar Eva din coasta lui Adam), Dumnezeu nu este absent din creaţie, ci are grijă şi susţine şi menţine în existenţă creaţia cu harul Lui. Actul zămislirii e un act pe care Dumnezeu nu l-a părăsit nici după cădere. Şi noi suntem oameni de la Dumnezeu, tot cu ajutorul lui Dumnezeu, El este acolo, deoarece omul nu are doar dimensiunea psiho-somatică, care trece de la părinţi, ci şi cea de persoană, de cineva. Or acest dar este făcut fiecărui om în parte când venim pe lume.

Să ne pocăim pentru risipa pe care o facem cu acest act procreator. Aici ne-a atacat vrăjmaşul, pentru că noi transformăm acest act procreator - noi participăm la creaţie, alături de Dumnezeu, şi aducem la existenţă oameni care n-au fost - într-un păcat, în sensul că ne lipim doar de plăcere şi nu ne asumăm dimensiunea de a-l cunoaşte pe celălalt, de a fi un trup cu el în Dumnezeu şi de a-l face un act de iubire, prin care cei doi cresc împreună şi rodesc împreună nu numai prunci, pentru că tot ce se întâmplă în viaţa unui cuplu, a unei familii este o creştere în Duhul Sfânt şi acest act are rolul lui. Dar nu e singurul. Familia nu se întemeiază doar pe actul intim, doar pe zămislire. Sunt familii binecuvântate de Dumnezeu şi dacă n-au copii. Sunt familii binecuvântate în care acest act îşi urmează cursul firesc şi se transformă încet-încet în tandreţe, în comunicare, în cunoaştere. Pentru că atunci când oamenii sunt foarte tineri nu prea văd bine. Mai ales în momentele de înflăcărare. Chiar dacă-l cunosc foarte bine pe partener, îl ştiu bine, atunci orbesc. Nu mai văd nici dacă-i beat sau treaz, dacă-l doare capul sau ceva. Pe măsură ce creşte duhovniceşte, omul devine mai puţin rob al acestei plăceri iraţionale (iraţionale pentru că nu-i condusă de raţiune, nimeni nu poate să spună „eu nu vreau să simt plăcere”, n-avem putere asupra ei în momentul în care există) şi devine din ce în ce puternic cu partea raţională şi devine din ce în ce mai persoană, mai preocupat de celălalt decât de sine, nu mai e robit de propria sa pornire.

De aceea Dumnezeu a rânduit şi protejează cu har familia, pentru că numai în familie se întâmplă acest lucru. Între doi oameni care se îndrăgostesc, acest lucru nu are cum să se întâmple pentru că ei stau împreună doar cât se plac. Şi acesta e răspunsul pentru întrebarea „de ce e păcat relaţia trupească fiind necăsătoriţi?” Pentru că durează doar cât îţi aduce satisfacţii. Cât răspunde la aşteptările tale. Dar când celălalt nu mai răspunde la aşteptările tale, nu-ţi mai place, nu-ţi mai satisface pretenţiile te desparţi şi cauţi pe altcineva.

Deci să ne îndreptăm pe această pocăinţă: Doamne, ce-am făcut cu darul Tău?

***

Dumnezeu nu este o balanţă, nu este un cântar care trebuie să funcţioneze corect: dacă am pus 5g pe un taler, trebuie să pun în celălalt taler ceva  tot de 5 g. Dumnezeu nu este dator să mă iubească, să se uite la mine, El poate să nu mă iubească, pentru că e Persoană, pentru că e liber. Pentru că dacă El ar funcţiona ca o maşină, care ar spune „ai făcut un lucru bun, bravo!”, atunci iubirea Lui ţine de comportamentele mele. Ca la părinţii noştri. Dumnezeu nu ne iubeşte datorită faptelor noastre. Se bucură de o faptă bună, se întristează de una rea, dar iubirea Lui continuă. În plus, El are dreptul să nu mă placă.

Despre taina persoanei

Exemplu:

În clipa în care eu sunt persoană, tu eşti persoană, tu eşti soţul meu şi ştiu că mă iubeşti. Dar la un moment dat, te înfurii şi nu te mai uiţi la mine sau faci un lucru neplăcut. În clipa asta, eu pot să mă bazez pe legământul nostru de iubire şi să înţeleg că tu ai voie, ai dreptul să faci asta, ai libertatea; ai voie chiar să nu-mi spui de ce faci asta. Este taina persoanei, taina celuilalt. Între persoane lucrurile nu stau ca la laborator, să iei proba să vezi de ce face ceva. Este taina celuilalt care are voie să facă într-un fel. Eu cad în relaţie în momentul în care neg realitatea, credinţa în ce ne leagă (Taina Căsătoriei) şi mă bazez pe ce văd acum. Fără să înţeleg dacă văd bine sau nu. Fără să analizez. Fără să întreb. Cain nu l-a întrebat pe Dumnezeu de ce n-a căutat la el.

Întristarea lui Cain

Întristarea lui Cain se baza pe o dreptate. El avea dreptate. Ori nu ştia că a făcut rău, ori nu putea să facă altfel. Şi el s-a simţit nedreptăţit în momentul în care Dumnezeu nu a răspuns jertfei lui. Iar Dumnezeu a vrut să facă asta. Dumnezeu n-a vrut să fie drept. El a vrut să ne înveţe o taină mare, că relaţia dintre Dumnezeu şi om nu se bazează pe dreptate. Şi e prima lecţie pe care ne-o dă în sensul acesta. 
Pentru că dacă se baza pe dreptate, toţi ar trebui să fim măturaţi, pe drept. 
A fost o provocare a lui Cain să se ridice la un nou nivel de iubire. E o punere la încercare a libertăţii lui şi a iubirii lui.

Fără această probă, nu înaintăm pe cale. Noi spunem „mă iubeşte Ionel”, „m-a ajutat la examen” "ei, ce Dumnezeu bun!” Ori, Dumnezeu vrea să ne arate că nu asta este ceea ce ne oferă El. Că iubirea noastră trebuie să fie ne-condiţionată de cele materiale. Pentru că iubirea Lui străbate prin cele materiale, dar nu se reduce la ele. Iar omul căzut s-a redus la cele materiale. Şi Dumnezeu vrea să-l înveţe „hai, nu te opri aici, crede că Eu te iubesc”. Aceasta e provocarea pe care o primim în toate încercările.

Problema e ca noi să credem că Dumnezeu este iubire, că are voie să mă mustre, are voie să nu-mi vorbească, iar eu să insist, să întreb. Şi vedem la acest moment cu Cain, că Dumnezeu chiar zice „de ce te-ai posomorât? de ce te-ai întristat?”

***

Iubirea nu e ceva care „să-ţi vină”. Îţi fac orice, te pot ajuta, îţi pot da orice, dar iubire n-am de unde. Neputinţa omului este clară şi lecţia este clară. Eu pot să-i cer lui Dumnezeu: „Doamne, pune iubire”, dar eu să nu am aşa ceva. Şi uneori nu e posibil darul - să-i dăruiesc lui Dumnezeu ori celuilalt iubire (pentru că nu e de unde) şi e posibilă jertfa. Să fac ceva ca jertfă şi nu ca dar. Să înţelegem că această libertate a persoanei este respectată. Şi Dumnezeu, dacă era să nu caute la Cain de felul în care a adus jertfa, lipsit de dragoste, nu-l întreba de ce e posomorât. Dar voia să scoată din inima lui Cain ce era acolo. Să învăţăm şi noi: Atunci când nu poţi să dăruieşti nu te supăra, nu invidia pe celălalt, ci alungă păcatul. („păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!”) Pentru că omul cade în păcat pentru că nu poate rezista emoţiilor, vulnerabilităţii. Asta am moştenit noi de la Adam şi Eva, vulnerabilitatea, nu vinovăţia. Iar Dumnezeu asta spune: „tu poţi să biruieşti păcatul”. Cu aceste simţiri, stări. Să nu credeţi că drepţii n-au avut aceste simţiri. Dar fie n-au urmat lor, fie s-au pocăit. Când citim psaltirea e vărsarea acestui preaplin emoţional şi sufletesc şi Dumnezeu ne dă puterea Lui. Acest lucru avem să-l învăţăm, pentru că altfel alunecăm în a scuza pe Dumnezeu şi a-l învinovăţi pe Cain.

Dumnezeu nu aşteaptă de la mine ce nu am. Dumnezeu n-are nevoie de dragostea noastră. El este Dragoste. Şi El răspândeşte iubire. Şi noi facem la fel, când suntem îndrăgostiţi ori avem o stare bună. Dumnezeu aşteaptă să primim iubirea Lui. Atât. Iar darul meu către El este răspunsul meu la iubire. Dar El n-are nevoie. Altfel, aş crede că e la fel de supărăcios ca mine şi că trebuie îmbunat cu ceva. Nu acesta e duhul. 
Cum să  ceară Dumnezeu de la mine ce n-am şi cum să cer eu de la celălalt ce n-are? De aici provin toate crimele. Noi suntem într-o lipsă totală şi Dumnezeu vrea să ne dea şi nu dăruieşte din lipsă, ci dintr-un prea-plin. Dacă ştiu că Dumnezeu e iubire şi vrea mântuirea mea, adică să trăiesc prin iubire, prin asta voi corecta mintea mea, prin care gândesc psihologic: „a meritat sau n-a meritat?”

Harul lui Dumnezeu se dă personal şi dinamic.

Iubirea nu e răsplată. Să nu mutăm juridic şi psihologic. Iubirea lui Dumnezeu poate fi simţită şi trăită de om mai mult sau mai puţin, şi în funcţie de asta zice el că este mai iubit mai mult sau mai puţin, în funcţie de felul în care el primeşte iubirea şi o întrupează. Dumnezeu este desăvârşit, dăruieşte toată iubirea, dar vasul în care primesc eu iubirea poate fi mai deschis sau mai închis. El e Cel care iubeşte în noi, El e Cel care ne dă puterea să ne rugăm. Dar noi suntem cei ce simţim şi spunem că suntem iubiţi mai mult sau mai puţin în funcţie de asta.

Calitatea iubirii la un om sănătos duhovniceşte e că iubirea se distribuie fără să se micşoreze. Dacă iubim cu inima şi cu mintea, iubim bunuri duhovnicesşti, care se împart fără să se împuţineze. Dacă iubim cu simţurile, niciodată nu ne ajunge. Şi în lumea asta oricât de mare e, faptul că mai sunt şi alţii care mai apucă din ea, pe unul nemulţumit îl face nemulţumit toată viaţa.

112. Crearea omului - despre cădere - serile Talpalari, 31 ian 2012

105. Dumnezeu ne arată toate, cu o conditie: să primim darul Lui - Duhul Sfânt

Serile Talpalari, 24 ian 2012 - despre om


Din gândurile serii:
poate fi descărcat, câteva zile, de aici:

Click pe linkul de mai jos sau click dreapta + save as

http://dl.transfer.ro/transfer_ro-24jan-884f72fde2fb11ee.zip   (105.3Mb)

• Noi avem trup, iar îngerii n-au. Din cauza asta, ei sunt doar slujitori, nu şi stăpânesc. Nu au darul stăpânirii. Numai noi avem darul stăpânirii, pentru că avem trup. prin care stăpânim trupul şi lumea. Lumea e făcută pentru noi, trupul este instrumentul prin care noi facem lucruri de creaţie. Suntem ca şi Dumnezeu, creatori, suntem după Chipul Lui.
• • Când noi vom avea stăpân doar pe Dumnezeu, atunci vom putea stăpâni lumea... Atunci voi fi stăpân peste trupul meu şi peste lumea din afară.
  • Ca să fiu liber, e nevoie să nu asupresc pe nimeni, dar nici să mă las stăpânit...
  • Dumnezeu ne răspunde la toate şi ne arată toate, cu o condiţie: să primim darul Lui - Duhul Sfânt. Şi în Duhul Sfânt le cunoaştem pe toate.
  
  
• diavolii au căzut din mândrie, dar omul a căzut din înşelare: credem că răul nu-i atât de rău. răutatea vine din slăbiciunea în faţa ispitei, din căderea în înşelare. De aceea şi şansa de a ne mântui este foarte mare. Cât suntem în viaţă, putem să ne mântuim. Pentru că printr-o simplă întoarcere la Dumnezeu şi prin pocăinţă, ne vindecăm. Ne întoarcem. Şi păcatele se iartă. Zice Sf. Grigorie Palama  că nu numai că le iartă, ci când plângi un păcat cu lacrimi şi cu durerea inimii înseamnă că l-ai făcut fără voie. Pentru că dacă l-ai făcut cu voie, zici: am făcut pentru că X mi-a făcut... Atunci când eu mă plâng de un păcat, nu plâng, ci îi explic lui Dumnezeu că am fost împins de X... şi deci că am participat cu voia mea. Dar când plâng, şi zic Doamne iartă-mă, am greşit şi-mi pare rău că l-am făcut, n-am putut altfel, voia mea nu mai e acolo, s-a retras. Şi atunci îl consideră ca la copil, că l-am făcut fără voie, şi nu-l consideră păcat. Dar cum să faci să plângi?!?!
• E nevoie să dobândim Harul, să păstrăm Harul şi să lucrăm cu Harul.
• Căderea omului nu e că a ales răul, ci că a ales un lucru părut bun la sugestia diavolului. Singurul păcat pe care-l facem e că uităm de Dumnezeu. Am plecat cu mintea de la Dumnezeu şi am socotit că ce spune diavolul ar putea fi probat.
• Sfinţii părinţi ne spun că sunt trepte spre păcat. Prima e momeala. Ar trebui ca la momeală să zicem "nu". Dar mintea noastră nu e atentă şi ne trezim abia când deja când lucrăm cu gândul. Dar chiar şi atunci te poţi opri. Vine gândul, îl simt că e vrăjmaş, şi nu-l primesc. Şi pleacă fără să ştiu ce a vrut să zică despre celălalt. Şi e nevoie să las aşa....Avem nevoie să fim atenţi la lucrarea minţii pentru că pe acolo vine ispita şi pe acolo vine intrarea în păcat. 
• Înainte de cădere, omul nu cunoştea doar prin experienţă... Omul oferea lui Dumnezeu ce vedea, ce simţea şi Dumnezeu îi spunea ce e acea realitate. E important să ştim că avem posibilitatea de a cunoaşte fără experienţă. Când intri în Duhul Sfânt nu mai ai nevoie de experienţă. De ce ştiu sfinţii să spună lucrurilor pe nume unui om, să-l ajute? Din cunoaşterea de la Dumnezeu, nu din experienţă, că n-or fi făcut toate păcatele, să dea sfat din experienţă.
• Omul are nevoie să crească duhovniceşte înainte de a gusta anumite plăceri, anumite bunuri, pentru că altfel el se repede la ele cu lăcomie şi moare. Şi atunci el are nevoie de o anumită creştere duhovnicească. Şi spun sfinţii că omul desăvârşit poate să guste cele mai plăcute lucruri şi dă slavă lui Dumnezeu. Sf. Siluan spune că rugăciunea te aduce să poţi să dormi cu o fecioară şi să nu fii tulburat. De ce? Pentru că poţi să vezi frumuseţi din astea care pentru un prunc sunt zăpăcitoare şi să dai slavă lui Dumnezeu, să nu rupi legătura cu Dumnezeu.
• Dumnezeu i-a făcut omului un dar ameţitor: libertatea. Dacă nu ar fi avut ocazia să spună "nu" lui Dumnezeu, n-ar fi fost libertate.
• Adam şi Eva erau goi şi nu se ruşinau pentru că nu se vedeau din cauza strălucirii. Când eşti în contact cu Harul, această lumină nu stă undeva în mintea omului, ci luminează şi sufletul şi trupul. Iubirea transfigurează chiar şi lucrurile greu de dus (a avea grijă de un om bolnav). 
• Viaţa adevărată a omului este viaţa lui personală (bio-psihologică) încărcată cu Viaţa Harului. Moartea e despărţirea, ruperea de Dumnezeu. Şi omul s-a desprins de Dumnezeu, nu Dumnezeu s-a desprins de om.
• Dumnezeu le desparte pe toate ca să ne dea nouă de lucru. Sf Maxim: misiunea omului e să unească cele despărţite de Dumnezeu spre lucrarea lui. Omul uneşte creatul cu necreatul. Numai omul are această lucrare. Hristos a făcut asta. Ca noi să le unim prin dragostea noastră şi prin lucrarea noastră duhovnicească.

Din întrebări:

Cum se ajunge la curăţia de a primi un cuvânt aşa cum a fost transmis el şi nu prin experienţa mea?
Prin ieşirea din "hartă". Curăţirea minţii şi a inimii.
Prima etapă a creşterii noastre este curăţirea.
Curăţirea şi iluminarea trebuie s-o facem cu toţii, încă de aici.
Îndumnezeirea o face Dumnezeu.
Întâi să ne curăţim mintea asta care gândeşte, de gânduri. Dar e nevoie să ne curăţim de toate patimile. Iuţimea, dorirea, voinţa, raţiunea. Să ne curăţim toate puterile sufletului. Detergentul principal este rugăciunea lui Iisus. Această rugăciune scurtă mă duce în atenţia care îndepărtez orice gând.
Şi se curăţeşte mintea, dar nu e destul. Trebuie apoi să duci mintea în inimă ca să curăţească şi inima. Pentru că în inimă sunt iuţimea, dorirea, voinţa, raţiunea, toate păcatele sunt în inima omului.
Puterea raţiunii este o putere a inimii care se manifestă prin gânduri ca lucrare. Pentru că pot să ajung la curăţia minţii şi să nu primesc niciun gând. Şi acesta este un început. Pentru că, nu primesc gândul despre X, dar ajung într-o situaţie, în care am avut o atitudine nepotrivită - deşi n-aveam niciun gând rău - pe neaşteptate, de m-a surprins şi pe mine. Dar dacă n-am gândit rău, de unde a ieşit asta? De unde? Din inima mea, care nu s-a curăţit, pentru că nu ştiu cum. Părinţii ne învaţă: rugăciunea scurtă, cu străpungerea inimii şi cu lacrimi. Şi să cerem asta...
Această rugăciune cu străpungerea inimii este singura cu care putem birui patimile. Rugăciunea contemplativă te face invulnerabil la poftele sexuale, spun sfinţii părinţi. Şi oamenii vor. E bine să posteşti, să faci mătănii, să spui rugăciuni, dar cazi când nu te aştepţi, fără rugăciunea 'Doamne Iisuse', ca să se vindece rădăcina, căci rădăcina e bolnavă, acolo în adâncul inimii. Şi numai Hristos intrat acolo, unde e bolnavă rădăcina, vindecă. Şi intră doar dacă tu vrei, dacă tu-L bagi, dacă te rogi 'Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!', cu râvna de a băga Focul să-ţi vindece rana, dacă vrei să te vindeci. Că mila lui Dumnezeu e mare. Dar şi darul e mare.

***

Primim daruri mari prin apropierea de Hristos, dar primim şi jugul Lui, şi povara Lui. Când vine peste noi o tristeţe, o descurajare... care nu ştii de unde vine roagă-te ca şi cum ar fi a ta, pentru că nu ştii cui îi faci bine cu rugăciunile. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât primim mai multă putere şi trebuie să o folosim. 

Dacă ne întâlnim cu Dumnezeu în durerile şi necazurile noastre, atunci cunoaştem bucuria şi mângâierea lui Dumnezeu. Pentru că într-o bucurie pământească nu simţi mângâierea Lui pentru că eşti copleşit de bucuria pământească. Dar într-un necaz nu poţi, decât dacă este Dumnezeu, că este. Iar noi suntem atât de sensibili la orice şi din cauza asta nu suntem fericiţi. Dar pe măsură ce ne împărtăşim şi deprindem rugăciunea, suntem liberi. Viaţa mea lăuntrică nu depinde de condiţiile exterioare şi nici de reverberaţia lor în cele interioare. În momentele de părăsire harul lucrează, iar eu îmi probez iubirea. Atunci să zic Doamne ajută-mă, Doamne miluieşte-mă. Bucuria care nu se ia de la noi vine prin Cruce.  Bucuria psihologică poate fi debordantă, dar dispare. Pentru că aceea e în psihismul nostru, care este ca apa.

***

E nevoie să ne apucăm de lucru la măsura noastră. Celui ce primeşte mult, i se cere mult.

Să începem această lucrare cu pocăinţa. Doamne, iartă-mă! Şi cu atenţia în minte să nu ne mai comparăm, să nu mai acuzăm pe celălalt şi să nu mai dăm vina pe celălalt şi să considerăm aşa: realitatea apasă pe două talere: unul "ce am făcut eu" şi altul "ce mi-a făcut el". 

Uneori fac eu primul, iar el reacţionează şi eu văd doar ce a făcut el şi nu văd ce am făcut eu. 

Dar sunt situaţii în care eu nu fac nimic. 

Şi totuşi, eu sunt responsabil pt ceva: ce am făcut cu ce mi-a făcut?: 

- eu pot să mă supăr

- pot să gândesc rău

- pot să-l rănesc

sau 

- pot să-l iert 

- pot să-l binecuvintez şi 

- pot chiar să-i mulţumesc că mi-a adus această suferinţă pentru că m-a impulsionat, m-a trezit.

Şi astfel mă centrez pe mine:

- Care-i partea mea de vină. Doamne, iartă-mă! Doamne, luminează-mă dacă nu văd.

- Cum am reacţionat? impulsiv, animalic? Doamne, iartă-mă!

- M-am răzbunat? Doamne, iartă-mă!

- Am ţinut mult minte răul? Doamne, iartă-mă!

Şi avem astfel la treabă... de nu mai ştim cu ce ne-a greşit!!!

83. Când nu ne place viaţa asa cum o avem acum, înseamnă că nu o trăim corect!

Libertatea noastră este limitată pentru că nu putem alege să fim sau să nu fim, pentru că, am putea alege să nu fim doar când nu suntem încă! Şi cum să facem ceva dacă nu suntem! Iar dacă alegem să refuzăm darul vieţii după ce suntem, alegem să nu mai fim aşa cum vrea să fim Cel Ce ne-a dat fiinţă, şi nu să nu mai fim. Şi în nici un caz să nu fi fost nicicând!
Acest gând este demonic şi ne aduce multă suferinţă!

Viaţa omului este un dar făcut lui la creaţie! Viaţa ta e de atunci, de la facere lui Adam! El, Adam s-a bucurat de viaţa lui şi de frumuseţile raiului până în clipa în care a fost ispitit să devină dumnezeu fără Dumnezeu!

Tu, ca persoană ai venit pe lume la iniţiativa părinţilor tăi, indiferent dacă te-au dorit sau nu, dacă au fost conştienţi sau nu că asta vor! Când s-au îmbrăţişat, viaţa din ei cerea să se dăruiască unui om nou, să fie trăită şi de alt-cineva! Şi Dumnezeu te-a creat pe tine atunci, acolo, din ţărâna vie oferită de părinţii tăi. Tu atunci ai văzut pe Dumnezeu şi ai spus DA vieţii. Tu ai primit atunci următoarele daruri: pe părinţii tăi ca părinţi trupeşti, cu tot ce le aparţine lor, bun şi rău, viaţa, acest mare râu care curge prin noi, fără întrerupere, încă de la început, pe tine însuţi ca persoană, unică şi iubită de Dumnezeu şi pe Dumnezeu ca Tată Ceresc! Atunci ai primit şi darul libertăţii!
Da, libertatea noastră e limitată de faptul că suntem creaţi, că nu suntem dintotdeauna şi nu ne suntem nouă înşine lege, de condiţiile obiective şi subiective ale lumii în care ne naştem, de cei din jurul nostru şi de noi înşine!
Dar darul acesta nu va dispărea niciodată şi se referă numai la a face, numai la calitatea fiinţării şi nu şi la fiinţare! Noi alegem să ne bucurăm de darul vieţii învăţând să-L iubim şi să-L ascultăm pe Dăruitor, sau să nu ne bucurăm de el urmând dorinţelor şi poftelor păcătoase şi ucigătoare ale păcatului. Şansa noastră este să primim Bucuria de a fi de la Însăşi sursa ei! Din cauza împotrivirii şi a sugestiilor făcute de cel viclean şi urâtor de oameni, ni se pare greu! Dar de vom alege Viaţa Care este Domnul, vom alege şi Crucea prin care a venit Învierea şi Bucuria. Da, când nu ne place viaţa aşa cum o avem acum, înseamnă că nu o trăim corect! Să ne schimbăm, să schimbăm modul în care o trăim şi ea, viaţa va fi altfel! Va deveni ce este ea: Darul lui Dumnezeu Cel bun! Dacă o vom trăi aşa cum o moştenim de la lumea aceasta, va fi un blestem. Dacă o înnoim înnoindu-ne mintea şi inima în Domnul, şi ea va fi nouă!
Să ne schimbăm, să o trăim aşa cum ne învaţă Dumnezeu! (MS)

39. Despre rugăciune

Cuvinte ale Maicii Siluana rostite la Serile Talpalari din 18 oct 2011

partea 1

… Mintea care era conectată la Dumnezeu avea capacitatea să tacă şi să fie luminată… Mintea lui Adam, având lumina lui Dumnezeu, ştia să spună lucrurilor pe nume… cunoştea…

cunoaşterea crea bucurie, dragoste, era o relaţie de dragoste, nu o informaţie

… Primul pas e să descoperim că mintea noastră este bolnavă

al doilea pas e să împlinim porunca rugăciunii aşa cum se practică ea în Biserică

… Pe măsură ce ne vindecăm în Biserică, inima noastră se trezeşte… noi avem o avere incredibilă… în noi există Dumnezeu, se află Duhul Sfânt, care abia aşteaptă să lucreze şi să se manifeste, dar noi nu-l punem la treabă…

… Dar noi aşteptăm să “ne vină”. Una din piedicile la rugăciune e să aşteptăm să ne vină să ne rugăm şi nu ne vine. … lucrurile care "ne vin" sunt ale firii căzute… un  pas important în rugăciune e să nu faci ce-ţi vine… fiind conştienţi că suntem bolnavi nu ne mai bazăm pe ce gândim, pe ce simţim, ci pe ce zice Dumnezeu…

(partea a 2-a)
Cum să ne apucăm de rugăciune?




...Ca să ne apucăm de rugăciune, avem nevoie să conştientizăm că asta nu e viaţă...

(partea a 3-a)

Care e rolul trupului şi al timpului în rugăciune?



Timpul pe care-l avem e acaparat cu totul de stăpânitorul acestei lumi... Primul pas pe care-l avem de făcut e răscumpărarea timpului...

Timpul este la dispoziţia noastră şi e gata să facă bucle de veşnicie...

Despre tăcere:

... Tăcerea este jertfa cea mai plăcută lui Dumnezeu...

... Tăcerea este începutul rugăciunii...
... Avem nevoie să ascultăm tăcerea; ascultând-o, descoperim că este limbajul veacului viitor.
... Fără să tăcem, nu ajungem nici la curăţire de patimi.

Despre pocăinţă