268. Divorț

Divorțul nu este niciodată Voia Domnului, este numai voia omului. Dumnezeu i-a dăruit omului o atât de mare libertate, încât acesta poate să desfacă ce a unit Dumnezeu. De ce îngăduie Dumnezeu divorțul? Repet: datorită libertății pe care i-a acordat-o omului. De ce îngăduie Dumnezeu în Ortodoxie o nouă căsătorie? Pentru că Dumezeu nu-l părăsește pe păcătos, ci îl ajută ca, alegând între desfrâul libertin și o nouă unire binecuvântată de Dumnezeu, să se mântuiască.
Când celălalt își jertfește copilul și familia de dragul fericirii, să te raportezi cu durere și cu rugăciune. Rugăciunea pentru cel pierdut în păcat și pocăință pentru păcatele personale care poate l-au împins pe celălalt la păcatul lui, sunt căi dumnezeiești de vindecare. (MS)

256. Despre fericire

Ce faci atunci când nimic pare că nu-ți aduce fericire?
Să te pocăiești, maică! Să te întorci la Dumnezeu! Să te uiți la viața ta și s-o schimbi, s-o dai lui Dumnezeu să ți-o schimbe!

236. Nimeni nu poate fi „dezlipit”, rupt de Biserică de altcineva

Oricare membru al Bisericii poate avea un comportament greșit, păcătos, fără a înceta să fie un mădular al Ei, dacă nu „se dezlipește”, conștient și voit, de Biserică. Desigur, comportamentul greșit este un păcat și produce durere și înăuntru și în afară și îl poate chiar înstrăina pe om de Biserică. Dar, prin Sfânta Taină a Pocăinței, acesta se poate „împăca cu Biserica”. Aici e necesar să subliniem că „dezlipirea de Biserică” se poate face doar prin păcatul personal și voia liberă a fiecărei persoane. Nimeni nu poate fi „dezlipit”, rupt de Biserică de altcineva. Așadar, o persoană care se îndepărtează nu s-a dezlipit de Biserică pentru că a fost rănită de slujitorii ei, ci pentru că, liberă și conștientă, a făcut ea un păcat care a determinat-o să se dezlipească. Acum are nevoie să conștientizeze acest păcat și să aleagă liberă să se pocăiască pentru el și să primească împăcarea pe care Dumnezeu o dăruiește gratuit în Sfânta Taină a Pocăinței. Dacă această persoană va continua să creadă că s-a dezlipit de Biserică pentru că a fost rănită de slujitorii ei, greu va ajunge la pocăință, rămânând în întunericul psihologic care este starea minții dezlipită de Biserică. Astfel, în locul amintirii Bucuriei Domnului, o să apară și o să crească neliniștea, ținerea de minte a răului, ura și celelalte păcate de care Domnul a venit să ne elibereze.
Doamne, să nu fie! (MS)

212. In comunicare putem fi generosi doar ca receptori

Vine o zi in care, dupa ce ai tot primit, trebuie sa dai si tu. E un moment de singuratate si angoasa. Cand accepti curajos acest moment are loc o transformare: centrul se deplaseaza, se rastoarna: eram punctul centrifug ce aduna toate catre sine si acum devenim un punct centripet din care toate pleaca spre ceilalti. Cine refuza aceasta transformare sufera o ruptura psihica si existentiala si, regretand ca nu poate sa ramana copil, va dispretui realitatea si va idealiza mereu altceva, creand idoli( Bertrand Vergely)

- In comunicare putem fi generosi doar ca receptori, primind ce ni se da.

- Lupta impotriva tiraniei este lupta impotriva sclavului launtric.

- Maretia omului: calitatea de a fi TU pentru cineva.

- Iubirea este cea care vine la mine, se manifesta prin mine pentru tine. Iubirea nu este in mine, ci vine la mine de la Cel care este Iubire.

- La Tolle trairea clipei este o afundare in clipa ca intr- un neant. La ortodocsi trairea clipei este o asteptare, ca o tindere spre Domnul, o impartasire acum dar si asteparea unei impartasiri mai adevarate in eshaton.

- Maica Domnului ii da feedback Sfantului Siluan: "Nu- mi place cand faci asta!" Nu ii spune ca esti prost, rau ci cand faci ASTA nu imi place.

- Maretia mea este cea ascunsa, care lucreaza in lucrul marunt. Mantuitorul a lucrat la tamplarie, nu a inceput sa faca minuni de mic ca sa arate cine e...

- Cunoasterea de sine la ortodocsi este oferire lui Dumnezeu, spre deosebire de psihanalisti care fac din cunoastere de sine disecare.

- Pocainta este rasturnarea mintii care acuza si catalogheaza.
(Maica Siluana, seminar Comunicare 1,2 mar 2013)

192. Dumnezeu, le face pe toate noi! Fără pată!

Dumnezeul Cel Viu, Care este cu noi şi gata să Se sălăşluiască în noi, a venit la noi şi S-a făcut om, pe când noi eram plini, plini de noroi! Nu S-a scârbit de noi şi nu Se scârbeşte nici acum! Ci ne roagă să ne oprim şi ne cheamă la El ca să ne cureţe de toată întinarea şi să ne îmbrace în haina lui de Slavă, oricât de tare sau de des am fi căzut şi ne-am fi murdărit! El, Dumnezeu, le face pe toate noi! Fără pată! Asta e prima Lui lucrare cu noi! Apoi ne umple de prezenţa Lui şi de Bucuria Lui şi vom avea ce să dăruim iubind ca El şi cu El!

Ar fi zadarnică orice încercare de a mirosi frumos după ce am căzut într-o hazna plină, fără să ne spălăm şi să ne curăţim cu amănuntul!

Pocăinţa şi iertarea fac această lucrare în şi cu noi! Şi o inimă secătuită, de va fi iarăşi "branşată" la Izvorul Vieţii, va deveni la rândul ei izvor de viaţă! (MS)

158. Când spun "Doamne, luminează-mă!", sa accept si ceea ce se vede

De fiecare dată când ne dăm seama de neputința noastră, ne aflăm în plină lucrare a harului cu noi, care ne luminează nu doar ca să ne smerim de nimicnicia noastră, ci ca să știm ce cerem și să cerem vindecarea de care avem nevoie pentru a ne însuși slava pe care ne-o oferă Dumnezeu. Când spun "Doamne, luminează-mă!", sa accept şi ceea ce se vede.


***
Nu dintr-o dată ajungem la desăvârșire. Mântuirea noastră și îndumnezeirea noastră este un proces care cuprinde atât întreaga mea viață, cât și întreaga istorie a omului. 
Fiecare om este chemat să se pregătească pentru viața și nestricăciunea viitoare, cu sufletul și cu trupul său, printr-un proces în trei etape: nașterea prin Sfântul Botez și pecetluirea cu Duhul Sfânt prin Mirungere, viețuirea evanghelică în care omul lucrează liber cu harul primit în Biserică și, la sfârșitul acestei lumi, învierea și transfigurarea finală. 
În viețuirea evanghelică pe pământ, creștinul e lăsat de Dumnezeu într-un trup muritor și pătimitor, dar eliberat de diavolul care stăpânea în inima lui înainte de Botez. Acum diavolul atacă doar din afară, prin trup, mai ales sub formă de gânduri. 
Lupta creștinului este o lucrare a binelui din iubire pentru Dumnezeu și aproapele, pocăință pentru răul săvârșit din neștiință, uitare sau lene, și prin răbdarea în trup a necazurilor inerente acestei vieți. 
Prezența și lucrarea Domnului în Duhul Sfânt în viața creștinului, fac ca necazurile trăite pe cale să nu mai fie o piedică în calea bucuriei pe care El ne-a adus-o prin crucea Sa. 
Sensul vieții creștinului este bucuria de a fi cu Dumnezeu și dumnezeu după har, oricare ar fi prețul pentru această devenire. (MS)

149. Oferi ce simti Domnului cu miscarea aceea lăuntrică, însotită de cuvintele rugăciunii sau doar cu amintirea lui Dumnezeu!

Cum să faci să nu mai pierzi bucuria.
Totul e să nu primești gândurile care te închid în tine și te deschid, de fapt, energiilor vrăjmașe. Dacă acceptăm și suntem atenți la ce simțim, la freamătul acesta al vieții din noi, și oferim asta, adică „pe noi înșine și toată viața noastră” Domnului, El vine și ne transformă viața. Viața ca trăire, ca energie, ca vibrație, și nu viața exterioară, ca evenimente. Acelea se vor schimba degrabă pentru că sunt rodul energiilor noastre. Când trăim doar ale noastre, cel viclean vine cu ale lui și ne virusează și ne răstoarnă toate și în noi și în jur.
Asta este viața concretă a creștinului în Biserică: primește harul prin Sfintele Taine, se încălzește în Sfintele Slujbe și se întărește prin pocăința permanentă și se oferă pe sine și toată viața sa Domnului. Iar Domnul ne dă Duhul Său, viața Sa, bucuria Sa!
E atât de concret, nu? Pur și simplu oferi ce simți Domnului cu mișcarea aceea lăuntrică, însoțită de cuvintele rugăciunii sau doar cu amintirea lui Dumnezeu! (MS)

133. Să-ti privesti neputinta când alegi să cazi

Dacă vom trăi pocăinţa doar la nivelul raţiunii și al dorinţei psihice nu vom birui.
Să-ţi priveşti neputinţa când alegi să cazi, să te înjoseşti în fața unui impuls. S-o priveşti ca neputinţă, și nu ca pe ceva ce ai fi putut să nu faci dacă ai fi vrut. Nu, n-ai fi putut. Dacă pricepi asta - că nu poţi, orice hotărâri ai lua - vei simţi o durere, o arsură care îţi va străpunge inima împietrită de revolta și încăpăţânarea de a o lua mereu de la capăt ca să fii aşa cum ţi-ar plăcea...
Ei, pe acolo vine mila Domnului! (MS)

130. Serile Talpalari, 21 feb 2012 (1)

Primul subiect al conferinţei porneşte de la vizionarea filmului Fard



Spicuiri

Ce ne-ar plăcea nouă ca răutatea să vină ca un fard pus de cineva din afară! Ne-ar plăcea nouă ca antenele, cipurile ori tehnologia să fie responsabile pentru răutate! Nu. Taina răului este mare de tot! Filmul seamănă cu ce facem noi când explicăm ce ni s-a întâmplat: "el m-a bătut", "şeful nu mă place"... Dacă nu înţelegem că noi suntem liberi chiar în cele mai cumplite situaţii şi că avem posibilitatea de a ne întoarce la Dumnezeu... Dar noi de ce greşim? De ajungem să credem că răul e exterior?! Pentru că avem înainte o altă erezie. Cauza acestei erezii (de a crede că răul e exterior) este alta. E credinţa că noi am putea chipurile să facem ceva bun. Pentru că noi ne închipuim că putem face ceva bun, după ce ne străduim - pentru că tot omul doreşte să facă binele şi nimeni nu face răul aşa, de dragul răului, să fie temeinic convins că răul ăla e un lucru rău, ci el are o motivaţie bună: face dreptate, se răzbună, îndreaptă nişte lucruri, luptă cumva împotriva unei răutăţi mai mari decât a sa şi până la urmă poate să fie şi ceva bun... Şi vine din această iluzie a noastră că noi am putea face ceva bun. Ăsta e păcatul, asta e mândria. Noi nu suntem răi ca Lucifer. Dar suntem amăgiţi, de el, care ne sugerează că noi putem să mâncăm corcoduşe şi să fim ca Dumnezeu. Numai să gustăm! Şi când vedem că nu putem să facem nimic bun, ne supărăm pe noi, pe Dumnezeu şi începem să dăm vina pe exterior, de la diavol, pe răutatea lumii, care se întrupează sub tot felul de forme (masonerie, comunism etc), reale toate, pentru că în aceste detaşamente de lucrători ai răului sunt oameni care lucrează răul! Ei nu sunt răi, dar lucrează răul. Şi avem nevoie să ne dăm seama că atâta timp cât nu suntem cu Dumnezeu noi nu putem să facem decât rău - îmi fac mie rău - şi apoi, pentru a supravieţui mustrărilor de conştiinţă, care e ochiul lui Dumnezeu din mine care mă priveşte cu drag şi cu blândeţe şi-mi spune "ce faci, amărâto..." - iar eu nu suport asta şi spun: păi celălalt mi-a făcut, sau "ce, pe celălalt nu-l vezi, pe el de ce nu-l cerţi?"  şi în felul acesta noi fugim şi fugim de de înnoirea minţii, de înnoirea vieţii noastre.
Şi vom mai vedea multe lucruri!
Cei care urâm răul, putem chiar să ne înregimentăm într-o armată a "celor buni" şi să pornim să-i distrugem pe "cei răi".  Şi vom face răul, pentru că - spun părinţii - răul nu există decât în momentul facerii.
***
Totuşi, filmul ne atrage atenţia în mod expres că primim sugestii străine de credinţa noastră (ortodoxă). Omul crede că este victima tehnicii. Dar nu e aşa. Tehnica este victima noastră. Tehnica e darul lui Dumnezeu în momentul în care noi suntem deja căzuţi. E un dar al creativităţii. Tehnica nu e rea, ci felul în care o folosim. Atacul împotriva noastră e acela de a ne sugera că există ceva rău. Dar nu există nimic rău. Nici sexualitatea, nici mâncarea, nici chimicalele, nici otrava... noi le folosim rău! Felul în care eu le folosesc.
Gândul de a da vina pe ceva sau cineva ne scoate pe noi din responsabilitate. Dar eu sunt responsabil  că le fac, că le folosesc, că nu mă interesez cât de rele sunt, cât de rău e efectul lor asupra mea!

***
Omul, oricât de rău ar cădea, niciodată, cât e în viaţă, nu e iremediabil căzut.Pentru că lumea întreagă e ţinută de Dumnezeu. Dumnezeu o ţine în iubirea Lui şi în grija Lui toată lumea... Noi având libertate pornim spre bine sau spre rău. Putem să facem ce zice Dumnezeu şi El ne menţine în această facere şi ne hrăneşte dacă noi cerem lucrarea Lui, ori putem să facem invers decât zice El şi Dumnezeu ne menţine în lucrarea asta prin pronia Lui, dar nu ne sprijină. Ceea ce spunem noi că Dumnezeu îngăduie, nu e o inactivitate, cum zicem noi "lasă-l să vadă"... El merge cu noi în direcţia păcatului (el este cu mine atunci când beau şi pătimeşte în firea Lui suferinţa creierului meu) şi niciodată nu voi pieri de tot cât sunt în viaţă, cât mai am voinţa să merg spre bine, adică după Dumnezeu sau spre rău. De aceea e o copilărie să spun că Dumnezeu nu mă iartă. E o mândrie, de fapt eu nu vreau să mă iert. Şi când voi înţelege asta, îmi va fi mai uşor să-i iert pe ceilalţi.
Când înţelegi ce minune se întâmplă cu tine când te întorci de la rău spre bine, nu poţi să nu doreşti fiecăruia să se întoarcă. Şi mai ales celui care ţi-a făcut rău.

„Doamne, vindecă Tu durerea pe care am făcut-o eu celorlalţi!” Umblând noi cu Dumnezeu în durerile tuturor celor pe care i-am rănit noi, imposibil să nu-ţi doreşti măcar o secundă să repari răul pe care l-ai făcut şi atunci înţelegi că nu poţi, că nu se mai poate, şi atunci rugăciunea devine atât de puternică, încât îţi doreşti să existe un Dumnezeu care să vindece durerile pe care le-ai făcut. Şi ce simplu e să le ierţi celor pe care ţi-au rănit. Pentru că dacă n-am puterea să scot durerea pe care ţi-am făcut-o, am puterea să scot durerea pe care mi-ai făcut-o.
De aceea nu există deznădejde, de aceea deznădejdea e un păcat. Pentru că e atât de simplu! Este un orgoliu, o sugestie care ne spune că nu se poate sau că nu ne iartă Dumnezeu.

Avem o stare mintală, sufletească în care ne îndrăgostim de o plăcere de a fi nevrednici. Există o etapă în care vedem că suntem nevrednici. Când ajungem la asta, avem un orgoliu al pedepsirii de sine, o mândrie prin care dorim să ne pedepsim pe noi pentru că suntem aşa cum suntem. O mândrie întoarsă, un egoism... Dacă nu-s bun, măcar sunt rău! Pur şi simplu, ca să pot să mă justific în faţa mea ca să rămân în această stare... Spre exemplu, eu nu mă apropii de Potir pentru că nu sunt vrednic. În clipa în care am văzut că nu sunt vrednic, ce fac? Caut să mă îndrept. Dar asta e mândrie. De ce m-aş spovedi, de ce m-aş ruga? Ca să mă curăţ de păcate? Nu! Ci ca să mă învrednicească Dumnezeu, ca să mă cureţe Dumnezeu. Este lucrarea Lui, nu a mea.
Avem nevoie să înţelegem că Dumnezeu e cu noi de la facerea lumii şi n-o să ne părăsească niciodată. El ne iubeşte necondiţionat. Dar iubirea este comuniune, este comunicare. Există un iubit şi iubitor. Dacă există numai iubitorul şi iubiţii sunt morţi, n-avem ce face. Morţii sufleteşti nu vor. Deci aici e taina. Să înţelegem că Dumnezeu e cu noi, cu tot cosmosul şi tot ce a făcut El se împărtăşeşte de Dumnezeu. Nu numai făpturile pe care le-a făcut Dumnezeu. Toate se împărtăşesc de lucrarea lui Dumnezeu de aducere în existenţă. Şi fierul, apa, materia neînsufleţită se împărtăşeşte de lucrarea lui Dumnezeu de ţinere în existenţă. Pentru că altfel nu s-ar sfinţi apa.
Apoi, este o lucrare a lui Dumnezeu care e dătătoare de viaţă - şi se împărtăşesc din ea plantele, animalele, oamenii, îngerii
Apoi, este o lucrare a lui Dumnezeu dătătoare de înţelepciune, - oamenilor, îngerilor
Apoi, este o lucrare a lui Dumnezeu care îndumnezeieşte - asta e pentru cine vrea, e "desert"

Lumea creată e un fel de trup lărgit al omului.

***
Transcriere partea a 2-a a conferinţei aici

124. Să auzim chemarea Celui ce ne cheamă de două mii de ani: „pocăiti-vă, că s-a apropiat Împărătia Cerurilor!”

Mulți oameni se îngrozesc aflând ca viața lor e clădită pe temelii de spaimă și de „jertfe” inutile, că și-au „vândut sufletul” ca să fie iubiți, acceptați, interesanți, mai buni sau mai răi decât alții, dar luați în seamă ... Și, rezultatul? O cutremurătoare lipsă de iubire și tandrețe atât în jur cât și în suflete. Fiecare așteaptă sau pretinde ca lumea să se schimbe, ca „cineva să vină și să facă ceva, că așa nu se mai poate” ...
E atâta durere, deznădejde și tristețe dincolo de vacarmul petrecerilor și distracțiilor care par fără început și sfârșit ...
Ce se mai poate face?
Să auzim chemarea Celui ce ne cheamă de două mii de ani: „pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!”
Din păcate, oamenii care supraviețuiesc negându-și profunda nefericire se tem de pocăință mai mult decât de suferința pe care o trăiesc și cultivă. Se tem din neștiință pentru că noi, cei ce ne-am pocăit, nu suntem martorii Bucuriei care vine prin ea, nu devenim misionarii ei. Așa, îi lăsăm s-o propovăduiască pe cei ce amenință cu chinurile apocaliptice și cu cele veșnice, fără a ne putea spune ceva despre Bucuria pe care o refuzăm fugind de Dumnezeu. (MS)

114. Fericirea omului constă în comuniunea cu „Cel ce este”

Pocăința este sigura cale de trăire duhovnicească în neconfortabilul   „ceea ce este ” cotidian. 

Niciodată, nici un om nu poate fi mulțumit cu și fericit în „ceea ce este” pentru că e adus la existență pentru existența fericită care este comuniune de iubire între persoane libere și autonome. 

Fericirea omului constă în comuniunea cu „Cel ce este”. 

Numai că, sărmanul om, căzut sau înstrăinat de această comuniune, își caută mereu fericirea în alt-ceva, în „ceea ce nu este”. 

Soluția? Transformarea a „ceea ce este” în loc de întâlnire cu „Cel ce Este” și ne iubește și lucrează împreună cu noi, când voim, la devenirea noastră. Că noi suntem, cu adevărat, cei vom deveni în și cu ajutorul Celui ce Este" (MS)

105. Dumnezeu ne arată toate, cu o conditie: să primim darul Lui - Duhul Sfânt

Serile Talpalari, 24 ian 2012 - despre om


Din gândurile serii:
poate fi descărcat, câteva zile, de aici:

Click pe linkul de mai jos sau click dreapta + save as

http://dl.transfer.ro/transfer_ro-24jan-884f72fde2fb11ee.zip   (105.3Mb)

• Noi avem trup, iar îngerii n-au. Din cauza asta, ei sunt doar slujitori, nu şi stăpânesc. Nu au darul stăpânirii. Numai noi avem darul stăpânirii, pentru că avem trup. prin care stăpânim trupul şi lumea. Lumea e făcută pentru noi, trupul este instrumentul prin care noi facem lucruri de creaţie. Suntem ca şi Dumnezeu, creatori, suntem după Chipul Lui.
• • Când noi vom avea stăpân doar pe Dumnezeu, atunci vom putea stăpâni lumea... Atunci voi fi stăpân peste trupul meu şi peste lumea din afară.
  • Ca să fiu liber, e nevoie să nu asupresc pe nimeni, dar nici să mă las stăpânit...
  • Dumnezeu ne răspunde la toate şi ne arată toate, cu o condiţie: să primim darul Lui - Duhul Sfânt. Şi în Duhul Sfânt le cunoaştem pe toate.
  
  
• diavolii au căzut din mândrie, dar omul a căzut din înşelare: credem că răul nu-i atât de rău. răutatea vine din slăbiciunea în faţa ispitei, din căderea în înşelare. De aceea şi şansa de a ne mântui este foarte mare. Cât suntem în viaţă, putem să ne mântuim. Pentru că printr-o simplă întoarcere la Dumnezeu şi prin pocăinţă, ne vindecăm. Ne întoarcem. Şi păcatele se iartă. Zice Sf. Grigorie Palama  că nu numai că le iartă, ci când plângi un păcat cu lacrimi şi cu durerea inimii înseamnă că l-ai făcut fără voie. Pentru că dacă l-ai făcut cu voie, zici: am făcut pentru că X mi-a făcut... Atunci când eu mă plâng de un păcat, nu plâng, ci îi explic lui Dumnezeu că am fost împins de X... şi deci că am participat cu voia mea. Dar când plâng, şi zic Doamne iartă-mă, am greşit şi-mi pare rău că l-am făcut, n-am putut altfel, voia mea nu mai e acolo, s-a retras. Şi atunci îl consideră ca la copil, că l-am făcut fără voie, şi nu-l consideră păcat. Dar cum să faci să plângi?!?!
• E nevoie să dobândim Harul, să păstrăm Harul şi să lucrăm cu Harul.
• Căderea omului nu e că a ales răul, ci că a ales un lucru părut bun la sugestia diavolului. Singurul păcat pe care-l facem e că uităm de Dumnezeu. Am plecat cu mintea de la Dumnezeu şi am socotit că ce spune diavolul ar putea fi probat.
• Sfinţii părinţi ne spun că sunt trepte spre păcat. Prima e momeala. Ar trebui ca la momeală să zicem "nu". Dar mintea noastră nu e atentă şi ne trezim abia când deja când lucrăm cu gândul. Dar chiar şi atunci te poţi opri. Vine gândul, îl simt că e vrăjmaş, şi nu-l primesc. Şi pleacă fără să ştiu ce a vrut să zică despre celălalt. Şi e nevoie să las aşa....Avem nevoie să fim atenţi la lucrarea minţii pentru că pe acolo vine ispita şi pe acolo vine intrarea în păcat. 
• Înainte de cădere, omul nu cunoştea doar prin experienţă... Omul oferea lui Dumnezeu ce vedea, ce simţea şi Dumnezeu îi spunea ce e acea realitate. E important să ştim că avem posibilitatea de a cunoaşte fără experienţă. Când intri în Duhul Sfânt nu mai ai nevoie de experienţă. De ce ştiu sfinţii să spună lucrurilor pe nume unui om, să-l ajute? Din cunoaşterea de la Dumnezeu, nu din experienţă, că n-or fi făcut toate păcatele, să dea sfat din experienţă.
• Omul are nevoie să crească duhovniceşte înainte de a gusta anumite plăceri, anumite bunuri, pentru că altfel el se repede la ele cu lăcomie şi moare. Şi atunci el are nevoie de o anumită creştere duhovnicească. Şi spun sfinţii că omul desăvârşit poate să guste cele mai plăcute lucruri şi dă slavă lui Dumnezeu. Sf. Siluan spune că rugăciunea te aduce să poţi să dormi cu o fecioară şi să nu fii tulburat. De ce? Pentru că poţi să vezi frumuseţi din astea care pentru un prunc sunt zăpăcitoare şi să dai slavă lui Dumnezeu, să nu rupi legătura cu Dumnezeu.
• Dumnezeu i-a făcut omului un dar ameţitor: libertatea. Dacă nu ar fi avut ocazia să spună "nu" lui Dumnezeu, n-ar fi fost libertate.
• Adam şi Eva erau goi şi nu se ruşinau pentru că nu se vedeau din cauza strălucirii. Când eşti în contact cu Harul, această lumină nu stă undeva în mintea omului, ci luminează şi sufletul şi trupul. Iubirea transfigurează chiar şi lucrurile greu de dus (a avea grijă de un om bolnav). 
• Viaţa adevărată a omului este viaţa lui personală (bio-psihologică) încărcată cu Viaţa Harului. Moartea e despărţirea, ruperea de Dumnezeu. Şi omul s-a desprins de Dumnezeu, nu Dumnezeu s-a desprins de om.
• Dumnezeu le desparte pe toate ca să ne dea nouă de lucru. Sf Maxim: misiunea omului e să unească cele despărţite de Dumnezeu spre lucrarea lui. Omul uneşte creatul cu necreatul. Numai omul are această lucrare. Hristos a făcut asta. Ca noi să le unim prin dragostea noastră şi prin lucrarea noastră duhovnicească.

Din întrebări:

Cum se ajunge la curăţia de a primi un cuvânt aşa cum a fost transmis el şi nu prin experienţa mea?
Prin ieşirea din "hartă". Curăţirea minţii şi a inimii.
Prima etapă a creşterii noastre este curăţirea.
Curăţirea şi iluminarea trebuie s-o facem cu toţii, încă de aici.
Îndumnezeirea o face Dumnezeu.
Întâi să ne curăţim mintea asta care gândeşte, de gânduri. Dar e nevoie să ne curăţim de toate patimile. Iuţimea, dorirea, voinţa, raţiunea. Să ne curăţim toate puterile sufletului. Detergentul principal este rugăciunea lui Iisus. Această rugăciune scurtă mă duce în atenţia care îndepărtez orice gând.
Şi se curăţeşte mintea, dar nu e destul. Trebuie apoi să duci mintea în inimă ca să curăţească şi inima. Pentru că în inimă sunt iuţimea, dorirea, voinţa, raţiunea, toate păcatele sunt în inima omului.
Puterea raţiunii este o putere a inimii care se manifestă prin gânduri ca lucrare. Pentru că pot să ajung la curăţia minţii şi să nu primesc niciun gând. Şi acesta este un început. Pentru că, nu primesc gândul despre X, dar ajung într-o situaţie, în care am avut o atitudine nepotrivită - deşi n-aveam niciun gând rău - pe neaşteptate, de m-a surprins şi pe mine. Dar dacă n-am gândit rău, de unde a ieşit asta? De unde? Din inima mea, care nu s-a curăţit, pentru că nu ştiu cum. Părinţii ne învaţă: rugăciunea scurtă, cu străpungerea inimii şi cu lacrimi. Şi să cerem asta...
Această rugăciune cu străpungerea inimii este singura cu care putem birui patimile. Rugăciunea contemplativă te face invulnerabil la poftele sexuale, spun sfinţii părinţi. Şi oamenii vor. E bine să posteşti, să faci mătănii, să spui rugăciuni, dar cazi când nu te aştepţi, fără rugăciunea 'Doamne Iisuse', ca să se vindece rădăcina, căci rădăcina e bolnavă, acolo în adâncul inimii. Şi numai Hristos intrat acolo, unde e bolnavă rădăcina, vindecă. Şi intră doar dacă tu vrei, dacă tu-L bagi, dacă te rogi 'Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!', cu râvna de a băga Focul să-ţi vindece rana, dacă vrei să te vindeci. Că mila lui Dumnezeu e mare. Dar şi darul e mare.

***

Primim daruri mari prin apropierea de Hristos, dar primim şi jugul Lui, şi povara Lui. Când vine peste noi o tristeţe, o descurajare... care nu ştii de unde vine roagă-te ca şi cum ar fi a ta, pentru că nu ştii cui îi faci bine cu rugăciunile. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât primim mai multă putere şi trebuie să o folosim. 

Dacă ne întâlnim cu Dumnezeu în durerile şi necazurile noastre, atunci cunoaştem bucuria şi mângâierea lui Dumnezeu. Pentru că într-o bucurie pământească nu simţi mângâierea Lui pentru că eşti copleşit de bucuria pământească. Dar într-un necaz nu poţi, decât dacă este Dumnezeu, că este. Iar noi suntem atât de sensibili la orice şi din cauza asta nu suntem fericiţi. Dar pe măsură ce ne împărtăşim şi deprindem rugăciunea, suntem liberi. Viaţa mea lăuntrică nu depinde de condiţiile exterioare şi nici de reverberaţia lor în cele interioare. În momentele de părăsire harul lucrează, iar eu îmi probez iubirea. Atunci să zic Doamne ajută-mă, Doamne miluieşte-mă. Bucuria care nu se ia de la noi vine prin Cruce.  Bucuria psihologică poate fi debordantă, dar dispare. Pentru că aceea e în psihismul nostru, care este ca apa.

***

E nevoie să ne apucăm de lucru la măsura noastră. Celui ce primeşte mult, i se cere mult.

Să începem această lucrare cu pocăinţa. Doamne, iartă-mă! Şi cu atenţia în minte să nu ne mai comparăm, să nu mai acuzăm pe celălalt şi să nu mai dăm vina pe celălalt şi să considerăm aşa: realitatea apasă pe două talere: unul "ce am făcut eu" şi altul "ce mi-a făcut el". 

Uneori fac eu primul, iar el reacţionează şi eu văd doar ce a făcut el şi nu văd ce am făcut eu. 

Dar sunt situaţii în care eu nu fac nimic. 

Şi totuşi, eu sunt responsabil pt ceva: ce am făcut cu ce mi-a făcut?: 

- eu pot să mă supăr

- pot să gândesc rău

- pot să-l rănesc

sau 

- pot să-l iert 

- pot să-l binecuvintez şi 

- pot chiar să-i mulţumesc că mi-a adus această suferinţă pentru că m-a impulsionat, m-a trezit.

Şi astfel mă centrez pe mine:

- Care-i partea mea de vină. Doamne, iartă-mă! Doamne, luminează-mă dacă nu văd.

- Cum am reacţionat? impulsiv, animalic? Doamne, iartă-mă!

- M-am răzbunat? Doamne, iartă-mă!

- Am ţinut mult minte răul? Doamne, iartă-mă!

Şi avem astfel la treabă... de nu mai ştim cu ce ne-a greşit!!!

104. tot ce cere El de la noi este să-L primim, să-L lăsăm să ne slujească, să ne vindece, să ne umple de bucuria Lui

Ca să poți lucra mai departe la dezrădăcinarea patimilor, e important să ceri și să primești pocăința cea adevărată. Pocăința ne ajută să ieșim din capcana țesută din iluziile că putem să ne eliberăm de răul din afara noastră ignorând răul din noi și să ne recunoaștem ca moștenitori activi și conștienți ai răutății întregii lumi căzute.
Ca să putem înțelege ce este pocăința adevărată avem nevoie să o deosebim de sentimentul nevrotic al vinovăției. 
Vinovăția nevrotică este o reacție a egoului care imită pocăința. Când ne simțim vinovați, chiar dacă ne cerem iertare, de fapt ne îndreptățim, căutăm cauzele în altă parte, acuzăm pe altcineva și rămânem cu convingerea că am fi putut sau am putea de acum înainte, să ne purtăm mai bine, să fim altfel. Și asta numai și numai pentru a ascunde de la fața conștiinței că nu putem fi buni, că n-am putut face altfel și că nici nu vom putea fără Dumnezeu! 
Când ne pocăim cu adevărat, nu avem ce făgădui lui Dumnezeu, nu avem ce să-I dăm și înțelegem, în sfârșit, că tot ce cere El de la noi este să-L primim, să-L lăsăm să ne slujească, să ne vindece, să ne umple de bucuria Lui. 
Da, vom simți o mare durere, o cumplită întristare a sufletului și o adevărată zdrobire a inimii văzându-ne cum suntem. Trăind asta fără disimulare și apărare, Îl vom lăsa pe Mângâietorul să intre în inima noastră zdrobită și vom simți mila Domnului și odihna înțelegerii că nu mai e nevoie să ne străduim să fim altfel, altcineva. 
Abia de aici încolo putem începe lucrarea poruncilor. Până atunci, tot ce facem nu e decât cosmetizare morală, viclenie sau autoamăgire.
Semnele pocăinței sunt: lacrimile, durerea inimii însoțită de mângâiere și de încrederea în făgăduințele Domnului. 
Semnele vinovăției nevrotice sunt: frica, furia, autocompătimirea, victimizarea.
(MS)

90. Pocăinta si asceza sunt usile Bucuriei

Pocăința și asceza noastră sunt ușile Bucuriei, dar nu sunt uși exterioare, ci îmbrățișări lăuntrice cu Domnul Dumnezeul nostru, cu voia Lui în care voia noastră se „dă bătută”. Și, când acceptăm să ne dăm bătuți fără violență și ne lăsam moale în Mâinile Lui, totul devine dans, dănțuire cu puterile cerești care se bucură de întoarcerea noastră ACASĂ! (MS)

86. Dumnezeu este în tine, cu tine, dar nu acolo unde-L astepti tu

Dumnezeu este în tine, cu tine, dar nu acolo unde-L aștepți tu ca să-ți dea peste mână când alegi să faci ce-ți face rău, deși îți place, și nici nu te pândește ca să te pedepsească sau să te condamne pentru alegerea ta. 
Dacă vrei să vezi unde este și ce face, te rog să te privești cu atenție și interes pe tine, acolo în ascunsul tău, în timp ce faci ceva rău, sau după ce faci asta. 
Să te privești pe tine, să-ți privești dorul tău de bucurie și pace și tot ce simți și gândești atunci.
Dar să reziști ispitei de a te condamna, de a-ți spune cât de netrebnică ești, sau de a făgădui că „nici moartă nu mai faci”... Toate acestea sunt piedici în calea intrării la locul de întâlnire din ascunsul tău. Sunt piedici în calea pocăinței, adică a înnoirii minții cu Duhul Său. 
Rugăciunea care va țâșni din acea întâlnire îți va deschide ochii inimii și te va învăța ce să faci. (MS)

81. Avem nevoie să transformăm orice cuvânt spus cuiva în rugăciune

Rugăciunea e mai de folos decât orice cuvânt spus cuiva. Și mai mult, avem nevoie să transformăm orice cuvânt spus cuiva, chiar și cel prin care-i răspundem unui trecător pe unde să o ia ca să ajungă la adresa căutată, în rugăciune.

Acolo e un loc și de o întâlnire de care mulți fug pentru că ni se cere o jertfă pentru a intra acolo. E vorba de jertfirea importanței de sine care ne aduce în conștiință realitate cutremurătoare că suntem nimeni și nimic. Noi toți tânjim în adâncul din noi să fim cu Dumnezeu, să intrăm în acel ascuns despre care ne vorbește Domnul în „Predica de pe Munte” ca să fim văzuți de Dumnezeu Tatăl. El numai acolo ne vede. Or noi nu îndrăznim să ne ducem acolo pentru că suntem goi și mizerabili. Or, vine vremea când mila Domnului ne dă putere să acceptăm că suntem cu adevărat și iremediabili goi și mizerabili fără El. Atunci ne lepădăm de acea imagine de sine pe care ne-o facem când ne gândim la ce facem pentru ceilalți sau ce am merita noi să facă ei pentru noi etc. Atunci ne lăsăm văzuți în toată nimicnicia noastră și, atunci ne simțim singurii responsabili pentru felul în care suntem. Nu mai dăm vina pe nimeni, nu ne mai scuzăm cu nimic și Domnul poate veni cu toată mila și iubirea Lui ca să ne îmbrace cu Prezența Sa.
Pragul dintre singurătatea goală, nevrotică și singurătatea prea-plină cu Cel Singur în care încape toată omenirea, se numește reponsabilitate. Și Mila Domnului ne ajută să atingem acest prag învățându-ne mereu și mereu cum să ne pocăim și să ne smerim. (MS)

79. Inima uscată este simptomul lipsei de pocăintă.

Domnul ne anunță că nu putem intra în Împărăția Sa, care este „în noi”, în inima noastră fără pocăință. Oare, tu, cum te pocăiești? Ce înțelegi prin pocăință?
Încearcă, suflet drag, să intri în tine însuți, în locul acela în care îți simți „inima uscată” și rămâi acolo în tăcere. Nu fugi în întrebări, justificări, acuzări, pretenții sau făgăduințe, ci taci și privește și ascultă atentă acea inimă uscată. Privește-o și ascultă-i tăcerea și uscăciunea și adu-ți aminte că Domnul te vede și te simte acolo, în acel ascuns al tău. (MS)

71. A trai automat, cum ne imping senzatiile si perceptiile, este un pacat de moarte

Când trăim „automat”, inconștient, trăim în păcat, adică fără Dumnezeu, fără o legătură conștientă cu El. Păcatul înseamnă despărțirea de Dumnezeu și e resimțit de om prin lipirea de ceea ce-i oferă simțurile și interpretările rațiunii sale despre acestea.
A trăi „fără de păcat”, cum cerem în rugăciune și dimineața și seara, înseamnă a fi prezent, conștient, în ceea ce fac și trăiesc. Această conștiență e diferită de la un nivel la altul al lăuntrului nostru.

Când respirăm suntem conștienți și trăim o stare de recunoștință pentru asta. 

Când vorbim, suntem conștienți și responsabili pentru ce spunem și ce efect au cuvintele noastre în noi și în cei din jur. Și așa mai departe.
Eu cred că păcatele unei zile de om sunt, în general, roadele păcatului nesimțirii. 

A trăi automat, cum se „nimerește”, cum ne împing senzațiile și percepțiile, este un păcat de moarte pentru că suntem morți, somnambuli.
Ca urmare, pocăința de care avem nevoie urgent este să ne trezim, să cerem această trezire de la Dumnezeu prin rugăciune și să o practicăm toată ziua. 

Așa vom descoperi că păcatul cel mai frecvent este cel „fără știința”, adică trăirea fără a fi conștienți de noi înșine și de iubirea lui Dumnezeu și de darurile Lui făcute nouă. 

De exemplu, dacă fac un sport și, dacă mă bucur de asta și nu-mi amintesc să mă mir că pot să mă mișc, că-mi pot conduce trupul după cum vreau, că sunt viu, și nici nu mulțumesc pentru ele în acele clipe, sunt în păcat. Iar dacă, mai mult, scopul pentru care fac sport este câștigarea de premii și performanțe împotriva altora și mă mai și rog pentru asta, păcatul a devenit patimă. Dar dacă sunt conștient de darul lui Dumnezeu în fiecare mișcare a mea și fac din asta o rugăciune de recunoștință și o bucurie de a fi viu și frumos și mă uimesc și de mine și de ceilalți, inclusiv de partenerii de concurs, totul devine curat și binecuvântat! (MS)

50. Sa punem in fiecare zi „inceput bun”

Să avem mintea ridicată la acest dumnezeiesc scop al vieții noastre, sfințenia, dobândirea Duhului Sfânt, dar să fim atenți la „primul pas” cum ne explică Părintele Sofronie „metoda” Sfântului Siluan. Adică, fiind mereu conștienți de scopul final al vieții noastre, să punem în fiecare zi „început bun” care constă în petrecerea acesteia, „fără de păcat”! Asta înseamnă lucrarea celui mai mic gest cu gândul la Dumnezeu și la voia Lui, trăirea fiecărui fior de viață în rugăciune și refuzul deznădejdii ori de câte ori cădem și ratăm mii și mii de momente și ocazii. Pentru aceasta ne-a dăruit Domnul Pocăința. Și cu ea vom dobândi virtutea îndelungii răbdări cu noi și cu aproapele. Răbdarea nu înseamnă nepăsare, ci îndurarea, cu durere deci, a neputinței și chemarea lui Dumnezeu mereu și mereu în ajutor. Așa, durerea strâmtorării căii devine bucurie sfântă! (MS)

41. Ca sa reusesti sa-ti amintesti mai des de Domnul, ai nevoie sa te silesti!

Apoi, și e foarte important, ai nevoie să-L aduci pe Domnul în viața ta cea reală, concretă, de fiecare clipă! Pentru asta, când te gândești la Domnul să nu „faci abstracție” nici de ceea ce faci, nici de ce simți în acel moment. Să nu fugi din realitatea pe care o trăiești, chiar dacă nu este sau nu pare bună din perspectiva dorului tău de Dumnezeu! Să-L chemi pe Domnul în tine, în cel ce ești în acea clipă! Altfel, între tine și El se va așeza bariera gândurilor tale referitoare la cum „ar trebui să fii ca să vină Domnul”!
Vezi tu, Om drag, în tine e un dor mare care se lovește de neputința ta de a manifesta în relațiile tale ceea ce trăiești în adâncul și în dorul tău! Așa suntem toți oamenii înainte de a îndrăzni să lucrăm cu harul lui Dumnezeu porunca pocăinței.
Când conștientizezi că nu poți trăi așa cum tânjește dorul tău de Domnul, ce simți?
Dacă te vei culpabiliza, vei căuta „explicații”, scuze, sau soluții „în afara ta” și vei deznădăjdui! Ca să nu cazi în deznădejde e nevoie doar să accepți că nu poți! Când vei conștientiza profund că nu poți să faci ceea ce dorești mai bun și mai înalt în adâncul tău, vei simți o mare durere. Să nu fugi de ea, să o trăiești, pentru că ea, această durere, este începutul pocăinței. Atunci vei striga la Domnul că nu poți și că El poate și să te ajute! Să vină la tine și să facă El ce nu poți tu, după cum a făgăduit!
Așadar, să fii cât mai atent la cele pe care le faci și le trăiești când te silești să asculți de poruncile Domnului și să accepți durerea de a nu putea să le faci după cum ți-ai dori și să ceri, atunci, în acel moment dureros, ajutor de la Domnul „ținând mintea în iad”, adică fiind mereu conștient de durerea pe care o simți din cauza acestei neputințe! Acestă durere e ceea ce numesc Părinții „străpungerea inimii” și calea bucuriei în Domnul! (M.S.)