145. Domnul nu ne făgăduieste împlinirea nevoilor, ci eliberarea de ele

În mai adâncul din tine, dincolo de toate dorințele tale și dincolo de nevoile care le generează, e o altă dorință. Un al Dor! Doar că, deocamdată, îl poți sesiza doar ca pe un mare gol de care te temi și pe care tot încerci să-l ocolești, să-l uiți sau să-l umpli cu „altceva-uri”. Așa a înflorit industria de surogate... Așa ajung oamenii să sufere de bulimie sau de anorexie... Așa ajung dependent de plăceri distrugătoare...
Ce poți face acum?  Să revii la tine și să te vezi că ești un vas, de lut e adevărat, dar vas capabil să cuprindă Necuprinsul! E un vas care nu poate fi umplut decât de Dumnezeu, de prezența Lui. Dar ca să poți îndura această Întâlnire ai nevoie să înfrunți adâncimile infinite ale lăuntrului tău, să renunți la laturile între care încă încerci să te ascunzi de frică. Va fi amețitor, dar vei trăi și mai profund Întâlnirea care deja te mângâie și te hrănește. Acum a venit vremea să ieși din „cubul” siguranței de sine sau al fricii cu care deja te-ai familiarizat și cu care chiar te poți identifica, și să te arunci în „brațele părintești” ale Domnului cu toată foamea ta de împlinire a nevoilor și nu cu nevoile în sine. Cum ai auzit și văzut în Sfânta Liturghie, Domnul nu ne făgăduiește împlinirea nevoilor, ci eliberarea de ele. Noi am căzut în nevoi. Înainte de cădere nu aveam nici o nevoie pentru că eram plini de Darul și darurile lui Dumnezeu. Acum, cerem și așteptăm să ne „scape din toată nevoia” ca să devenim iarăși „plini” de El prin Cel ce „toate le plinește” (le umple).  Numai așa ne vom putea împărtăși de toate desfătările pământești și cerești pregătite nouă de Domnul Cel iubitor de oameni.  
Așadar, să iei fiecare dorință pe care o simți, fiecare nevoie care te presează dinlăuntru sau din afară și să le oferi Domnului spunându-I: „Doamne, ia asta de la mine și dă-mi să caut mai întâi Împărăția Ta!” .
Sau: „Doamne, condu-mă Tu în cămara de nuntă a sufletului meu ca să mă odihnesc în Tine de tot zbuciumul numărării și măsurării exterioare!” .
Sau așa cum îți va șopti inima ta în care, deja, Duhul strigă cu suspine: „Ava, Părinte!” (MS)

7. Vei avea ce doreste inima ta!

Pentru a coborî lumina, pe care o primim în duhul nostru şi în puterile psihice şi somatice ale sufletului, e nevoie să voim şi să ne silim.
E nevoie de asceză, adică de exerciţiu şi luptă, după rânduiala sfântă a Bisericii.
E nevoie să ne curăţim de "toată întinarea", tot cu ajutorul Duhului Sfânt Care lucrează, prin Sfintele Taine şi prin împlinirea Poruncilor. Acestea din urmă nu sunt altceva decât Prezenţă vie şi lucrătoare a lui Dumnezeu în noi! Aici se împotmoleşte rău mintea şi voia omului căzut, care ia Poruncile drept norme juridice şi ameninţări. Ascultarea şi împlinirea lor ne va descoperi că sunt, de fapt, împlinirea făgăduinţelor făcute omului de Dumnezeu.
Aşadar, iată ce simplu e să ai mereu mai multă lumină!
Avându-L pe Cel ce "este Lumina lumii" în tine şi fiind în El, vei avea ce doreşte inima ta!
Ca să guşti prezenţa Acestei Lumini, ai nevoie să-ţi cultivi simţurile duhovniceşti.
Biserica e o înaltă Şcoală de Cultură a Duhului, pentru cine nu o confundă cu neputinţele unor mădulare ale ei! (M.S.)