219. Bunătatea vine de la Dumnezeu numai prin inima omului

Când nu mai avem pretenții tot ce trăim devine dar. Și este posibil pentru că încetăm să mai dorim ca lucrurile să stea așa sau altfel și toată puterea noastră de dorire se îndreaptă spre noi înșine. 

Noi să fim așa cum ne-a gândit şi ne dorește Creatorul. Și putem fi așa numai dacă-L primim și-L lăsăm să lucreze în toate cele ale noastre: în oboseală, în furie, în dezamăgiri, în frici, în pofte, în bucurii și realizări… 

Noi să alegem Viața pe care ne-o dă El, așa cum ne-o dă El și restul vine de la sine și e cu totul și cu totul altfel pentru că izvorăște din Viață. Și toate cele care erau, sau ne duceau spre moarte, devin locuri de întâlnire cu El, Dumnezeu, cu noi înșine, cu aproapele și cu toate cele dimprejurul nostru.
Și viața încetează să mai fie o înșiruire de evenimente și experiențe, devenind apă vie, curgătoare și conștient sensibilă la Prezența Lui în toți și în toate. Și ce e mai minunat este că nu dispar nici oboseala, nici boala (care au și ele rostul lor în această lume), nici necazurile, ci devin întâlniri de dragoste. Oricine șţie ce cumplită e oboseala când urâm și ce minunată e când iubim! Și oricine poate gusta din bunătatea lui Dumnezeu prezentă în orice circumstanțe exterioare. Bunătatea vine de la Dumnezeu, din Dumnezeu și numai prin inima omului, a fiecăruia în parte! (MS)

202. "Rezumatul anului" la Serile Talpalari

11 dec 2012 ST maica Siluana Vlad, pr Constantin Sturzu from Cristina Sturzu on Vimeo.

Parintele duhovnic atunci cand terminam spovedania prin dezlegarea de pacate imi arata ca sunt iubita de Dumnezeu. Atunci ma simt eliberata de cineva, de ceva. Important e sa facem diferenta intre eu cea care pacatuiesc si pacatul meu. Ca sa ne dam seama cum sa ne iubim, pentru mine Biserica a rezistat de atata timp si a instaurat aceste Taine. Atata timp cat eu ma identific cu pacatul meu, eu nu voi constientiza ca sunt iubit. Biserica ma invata ca eu sunt extrem de importanta pentru Dumnezeu. Nu ne iubim atata timp cat indragim pacatul. Prima forta de iubire adevarata este ura pacatului. Iubitul credincios nu este iubitul pacatos. Noi nu suntem tot una cu rautatea din noi.
Avem nevoie sa uram pacatul din noi. Asa voi putea sa ma iubesc pe mine si sa-i iubesc si pe ceilalti.


Putem sa traim anumite stari sufletesti si simultan in duhul nostru sa traim bucurie, rabdare, pace. Asta avem nevoie sa invatam, sa nu uitam ca avem si o dimensiune duhovniceasca si sa nu ne identificam complet cu simtirea. Astfel pot sa spun Multumesc chiar cand nu am recunostinta. Rostirea mea poate sa iasa din injuratura si sa rosteasca cuvintele duhovnicesti si mintea mea sa le dea atentie. Omul cel nou e format prin rostirea rugaciunii si atentie. Asa vine si simtirea lui Dumnezeu.
Autenticitatea noastra e rapita de cel rau, de sentimentele noastre, asa ca avem nevoie de exercitiu in a da slava Domnului si sa ne lipim de asta, chiar daca nu simtim recunostinta.


Omul cazut are o portita de scapare la furie. Spunem ... Ma sufoc... Facand si lovind ne descarcam, dar ne ucidem ocazia de vindecare. Eu am nevoie sa spun Doamne, nu pot, ajuta-ma!
Tot ce spune psihologia e cu doua taisuri. Ne ajuta sa spunem pe nume problemelor, dar apoi există riscul de a-L folosi psihologic pe Dumnezeu, in a trai doar pe orizontala, in a folosi harul lui Dumnezeu pentru a avea succes, pentru a fi puternic si in a-mi hrani egoul.

Sa nu dispretuim rugaciunea nici unui om din lumea asta, indiferent cum s-ar ruga si cum L-ar numi pe Dumnezeu. Dumnezeu va lucra si-L va aduce acasa, pentru ca ortodoxia este firea omului. În toate religiile şi spiritualităţile omul Îl caută pe Dumnezeu. Ortodoxia este singura religie in care omul e gasit de Dumnezeu.


Diavolul ataca prin ganduri. Pofta nu este demonica, ea e BIO si daca primim ganduri referitoare la pofta ea devine rea, demonica.

A face voia lui Dumnezeu:
1. Doamne habar n-am cum sa fac voia Ta ca la fiecare pas fac voia mea
2. Sa ma dau pe mana unui duhovnic . Dumnezeu nu-mi poate vorbi direct cu mine pentru ca toata atentia mea e centrata pe voia mea.
3. Imi tai voia pentru Dumnezeu, prin parintele duhovnic
4. Taierea voii in relatiile din casa: renunta la ambitia ta, la ultimul cuvant in casa, la dreptatea mea. Nu-mi tai voia la carciuma. Taie-ti voia in fata sefului tau, chiar daca tu crezi ca e mai prost si roaga -te pt el
5. Incepe sa faci poruncile lui Dumnezeu!
6. Doamne, ma incredintez cu toate Tie!

197. Despre puterile sufletesti

Puterile sufletesti:
- pofta
- iutimea
- ratiunea

Aceste puteri pot avea o lucrare fireasca sau patimasa. E fireasca daca doreste implinirea unei nevoi cu care ma mentin in viata. E pacatoasa daca dorinta e indreptata spre placere.
Carnea se indumnezeieste: dorinta carnii se intalneste cu dorinta duhului.
Ce doreste duhul: viata, unirea cu Dumnezeu
Despartirea simtirii de ratiunea implinirii este rastignirea poftei trupului.!!!!!

Dorinta carnii este moarte iar dorinta duhului este pacea
Pofta are doua patimi:
- dorinta
- placerea

Moare puterea cu care imi implineam placerea, moare viata moarta.
Ce ramane viu in aceasta moarte: dorinta care devine vas al energiilor necreate.
Viata vine prin moarte. Cum?
Acceptand moartea care este neimplinirea poftei si primind viata ca organ de receptivitate care este Dumnezeu

Iutimea slujeste dorinta, pofta. Este o putere a sufletului.
Patimile iutimii:
- frica: nu voi avea lucrul dorit
-mania: sunt impiedicat sa fac obiectul dorit
- tristetea: am pierdut obiectul dorit

Ratiunea este a treia putere a sufletului. Ea aduce solutii pentru implinirea cerintelor simtirii robita poftei.
Prin taierea  ratiunii simtirea devine instrument al virtutii.
Atentia la simtire aduna puterile firii si le ofera puterii lui Dumnezeu.
Trupul si sufletul simt durerea. Persoana, subiectul poate alege intre cautarea consolarii printr-o placere, fuga de la locul simtirii si acceptarea ei, trairea ei ca rugaciune si iubire si credinta care e incredere in vederea celor ce nu se vad.
Deci, omul e purtat de doua legi:
- a trupului: are la dispozitie simtirea prin care omul are la dispozitie lumea vazuta si se bucura de ea in mod sanatos sau patimas,
- a duhului: are la dispozitie lucrarea mintii
Mintea are doua puteri:
- una rationala
- una iubitoare
Ea se poate afla in urmatoarele  situatii:
- activeaza lucrarea rationala prin care cauta, gaseste, deosebeste binele de rau, rosteste cuvintele rugaciunii
- este activata de iubirea de Dumnezeu, se uneste contemplativ si pasiv cu Dumnezeu
- se inchide prin placere in trup si-n lucrurile sensibile sau in imaginea lor

Duhul omului este vas, e receptacol energetic, vas de energie creata pt a recepta energia necreata a lui Dumnezeu.
Prin despartirea de Dumnezeu, in duhul omului a ramas un gol existential pe care incearca sa-l astupe sau de care fuge fie folosind energii superioare sie, demonice, fie energii create de la nivelele inferioare ale fiintei sale.
Frica vine din perceperea acestui gol, vid si consta in fuga de perceperea acestui gol si se manifesta pe toate palierele existentei si in trup si insuflet. Acceptarea golului, rabdarea reactiilor psihosomatice la acceptarea lui si chemarea lui Dumnezeu este inceputul rugaciunii.
Cand mintea (nous) si gandirea (logos) se infatiseaza lui Dumnezeu punem inceput rugaciunii launtrice.

Mintea cade inaintea lui Dumnezeu prin atentie.
Cuvantul cade inaintea lui Dumnezeu prin rugaciunea fierbinte, epicleza. Atunci se trezeste si duhul (pneuma) prin strapungerea inimii si iubire. Asadar rugaciunea curata uneste mintea, cuvantul si duhul. Prin cuvant rosteste numele lui Dumbezeu si aduce cererea, prin minte tinteste neimprastiat spre Dumnezeu cel chemat prin duh arata strapungerea, prietenia si iubirea.
Omul cel tainic al inimii este alcatuit din trup si suflet. Trupul este rugaciunea neincetata si sufletul este atentia exacta.( sf Teolipt al Filadelphiei)

Purtarea Crucii este dubla pt ca dubla e firea noastra si presupune rastignirea trupului si rastignirea mintii( sf Isaac Sirul )
Rabdarea simtirilor trupului din vremea necazurilor si a nevointei este rastignirea trupului.
 Rastignirea mintii este o osteneala subtire a mintii in partea ei poftitoare si se numeste contemplare. Rabdarea necazurilor, a ostenelor si a ocarii curata iutimea sufletului cu puterea inflacararii. Contemplarea lamureste partea intelegatoare prin iubirea sufletului care este partea lui poftitoare. Dar cine impins de dulceata contemplarii face sa premearga deprinderea ei inaintea rastignirii trupului prin rabdarea necazurilor din lacomie sau trandavie starneste mania. Contemplarea este o cunoastere exacta si intima a oricarei realitati examinate.

190. Imaginaţia a devenit câmpul în care Domnul a semănat sământa cea bună si vrăjmasul a aruncat neghina lui

Sfinţii Părinţi spun că imaginaţia este o putere, o lucrare a minţii omeneşti, de mare folos pentru viaţa practică în această lume, în care suntem singurele făpturi dăruite cu creativitate! Ea este organul creativităţii nostre! E un dar minunat de la Dumnezeu pe care însă omul căzut l-a transformat într-o lucrare pătimaşă. În loc să creeze realităţi noi din cele dăruite prin Creaţie de Domnul, s-a apucat să creeze noi şi noi dorinţe şi pofte şi noi şi noi modalităţi de a le satisface! Şi, aşa, a ajuns omul să trăiască ficţiuni care îi provoacă plăceri mai mari, şi oricând la dispoziţie, decât realitatea obiectivă, ca loc de creaţie şi întâlnire cu Creatorul şi iubirea Lui! Imaginaţia a devenit astfel câmpul în care Domnul a semănat sămânţa cea bună şi vrăjmaşul a aruncat neghina lui!

Postul şi privegherea, atenţia şi trezvia sunt armele prin care putem să ne eliberăm din această robie! Şi, lipirea de Domnul, atât prin deasa lui chemare pe Nume, cât şi prin căutarea prezenţei Lui în Sfintele Slujbe şi Taine, în Cuvântul Evangheliei şi în icoane! (MS)

75. Ratiunea, mintea care ne minte

Mintea omului, numită nous de Sfinții Părinți, nu este cea care cere ce nu-ți e de folos de la Domnul. Această minte, mintea care ne minte, ne duce în înșelare de atâtea ori, este rațiunea, una din lucrările minții noastre și cea mai afectată de cădere și păcat. 
Mintea noastră adevărată și întreagă este de o adâncime capabilă să cuprindă Necuprinsul. Din ea se nasc gândurile pe care le poate prelucra rațiunea, din ea purcede duhul omului, templu al Duhului Sfânt. Ale ei sunt și lucrările atenției, trezviei, imaginației, contemplației. Ale ei sunt simțirile duhovnicești. Ea e legătura noastră cu Dumnezeu. Ea - și nu lucrarea ei rațiunea, cea transformată în zeitate de sărmanul om căzut - ne leagă de Dumnezeu și de lucrarea Sa cu noi.
Așadar, de îndată ce numim mică, strâmtă și neputincioasă mintea cu care lucrează omul nostru vechi, egoul nostru, ne desprindem, ne eliberăm de identificările impuse de ego și devenim capabili să ne dăm seama că nu suntem una cu dorințele, poftele, nemulțumirile, sau plăcerile noastre. Devenim capabili să ne dăm seama că noi suntem altcineva și altceva și că sensul vieții noastre este dincolo de satisfacerea unor nevoi de supraviețuire sau de plăcere efemeră. Nevoința, asceza creștină, nu este altceva decât lepădarea, desprinderea de identificările, îngustările și limitările impuse de păcat. Doare pentru că renunțarea la o plăcere aduce o durere în trup și în suflet, dar e o durere mai mică decât cea cauzată de satisfacerea plăcerilor și, în plus, e o naștere la bucuria de a fi liber și iubit în libertate și deplinătatea ființei.
Când omul va realiza că nu există nici un „remediu” care să elimine „efectele secundare” (plăcerea e primară și durerea e secundară) ale consumului și existenței centrate pe plăcere, diavolul nu va mai avea nici o putere aspra micii sale minți. Deocamdată însă, aceasta e robia secolului și puțini sunt cei doritori să se salveze. (MS)