243. Numai Dumnezeu ne poate vindeca de dependenta de rautate

În principiu, am o părere bună despre tot ce este pozitiv pentru că faptele, cuvintele, gândurile pozitive ne fac viața pozitivă. Atât pe cea lăuntrică cât și pe cea din jurul nostru.
Răutatea care ne chinuie, ne distruge pe noi și lumea se lucrează mai întâi prin gânduri și cum bine spui, noi am învățat și am moștenit tendința de a folosi mai mult răul, crezând că asta ne apără de răul exterior. Mulți dintre noi, oamenii, am ajuns dependenți de răutate.
De aceea am anumite rezerve față de curentul gândirii pozitive, în sensul că nu poate rezolva problema la rădăcina ei.
Numai Dumnezeu ne poate vindeca de dependența de răutate, de plăcerea de a fi răi sau de plăcerea de a ni se întâmpla ceva rău. Așa că, acest curent dacă este supraalimentat cu „curentul Duhului Sfânt”, este nu numai bun, dar și indicat pentru orice om care vrea să iasă din mocirla răutății. Și, „curentul Duhului Sfânt” va deveni mai lucrător, mai roditor pe măsură ce „practicăm” viața în Biserică. Fără această practică, gândurile, oricât ar fi de pozitive, ne pot fi ușor spulberate de ispite și încercări. (MS)

214. Singurul loc în care Îl putem chema pe Domnul ca să ne vindece

Taina vindecării omului: luăm aminte la noi, ne comparăm cu Domnul și cu Poruncile ca să ne cunoaștem, să ne conștientizăm și să ne acceptăm neputința, singurul loc în care Îl putem chema pe Domnul ca să ne vindece.
Strădania omului de a fi bun, perfect, fără Dumnezeu este felul în care își zidește „trupul morții” și temelia iadului sufletesc. Omul n-a primit bunătatea și perfecțiunea prin creație, ci a fost chemat să le dobândească și să se bucure de ele în relația ontologică, vie, cu Cel Singur Bun, Dumnezeu. Chemarea de a deveni desăvârșiți, „precum Tatăl nostru Cel Ceresc”, este chemarea la lucrarea asemănării cu Dumnezeu care este o împreună lucrare cu El și nu o imitare a unui model exterior. Noi punem „ale noastre”, adică ceea ce am primit în stăpânire prin creație și Dumnezeu pune „ale Sale”. Și punerea lui Dumnezeule e cu atât mai bogată cu cât omul se oferă pe sine, ale sale, ca să primească Darul. Și oferirea de sine, și primirea Harului sunt lucrări, activități libere și conștiente ale omului.

Tot ce facem prin asceză este pregătirea unui bune oferiri de sine. Este știința și arta de a ne goli de noi pentru a-I face loc lui Dumnezeu. Iar această golire e o adevărată moarte pentru că ne cere și ne învață să nu ne mai folosim puterile ca instrumente de procurare a celor necesare vieții și devenire, ci ca vas primitor, ca potir viu al prezenței și lucrării lui Dumnezeu. Când fac voia lui Dumnezeu, nu fac altceva decât să-I fac Lui loc și locaș în sufletul meu, în voia mea. Este cea mai grea lucrare a omului programat să facă voia lui pentru că el „poate și șţie mai bine” ce are de făcut!

E greu dar nu imposibil, ci chiar ușor dacă luăm „jugul Domnului” și „povara Lui”!

Cum? Așa cum Însuși ne învață, pas cu pas, zi de zi și ceas de ceas când alegem să trăim în ascultare fără să ne măsurăm și evaluăm după cele ale lumii. (MS)

141. Lupta nu e atât de grea cum ni se prezintă

Noi, oamenii așezați în fața Omului din icoană, așteptăm de la El să ne îndeplinească nevoi ce nu ne pot fi împlinite decât de oameni, de semenii noștri. Acest Om este Dumnezeu și ne oferă Harul Lui dumnezeiesc, dumnezeirea Lui ca să ne umplem și noi omenitatea cu ea și, astfel, să ne împlinim nevoile omenești. Acest Om Dumnezeu nu ne poate oferi energii create, energiile „pur omenești” prin care ne consolăm noi în cadrele „dobitocești” ale căderii. Când începem să ne lepădăm de păcat, de patimile care ne dădeau iluzia unei existențe vii, rămânem cumva într-un gol până învățăm să ne lărgim inima și mintea după Duhul Lui. În această perioadă avem nevoie de o hotărâre fermă și silire pentru a beneficia de întărirea care ne vine prin asceză. Și, vom descoperi că lupta nu e atât de grea cum ni se prezintă. Doar să avem acea minte înnoită care ne ajută atât să acceptăm că fără Domnul nu putem face nimic, cât și faptul că nici El nu face ce are de făcut dacă nu-I cerem, dacă nu-L primim... Da, El ne cunoaște nevoile, dar nu vrea să ne transforme în iarbă care are nevoie de lumină... (MS)

96. Cât vor mai fi persoane umane care refuză nasterea de Sus, omul total este vulnerabil la rău

Omul este o ființă cu totul și cu totul aparte în Creație. Este o făptură, adică aparține lumii create de Dumnezeu prin actul special al facerii lumii, dar ocupă un loc aparte în lume. El este inelul de legătură dintre lumea văzută și cea nevăzută, dintre "materie și spirit", cum ar spune filozoful... Omul a fost adus la existență printr-un act de creație special, făcut de chiar "Mâinile" lui Dumnezeu, după chipul și asemănarea Sa. Omul este și suflet și trup, adică trup însuflețit și suflet întrupat. Sufletul nevăzut, duh ca duhurile cerești, îngerii, aparține lumii nevăzute, lumii noetice, iar trupul văzut, ca obiect al lumii materiale, aparține lumii văzute. În om, aceste două lumi sunt unite în persoana sa, formând realitatea unică numită firea omenească. Firea umană este cu totul aparte în sânul creației, atât prin dubla sa dimensiune și apartenență, cât și prin faptul că felul ei de a fi este existența personală. Întreaga fire umană, una, că aparține tuturor și fiecărei persoane umane. Oricât de multe persoane umane ar fi aduse la existență de Dumnezeu, au aceeași fire una și fiecare o are întreagă. Aici înțelegem ce înseamnă să fii după chipul lui Dumnezeu Cel Unu după Ființă și Întreit în Persoane. 

Scopul vieții omului este să dobândească asemănarea cu Dumnezeu, adică să devină dumnezeu după har, dumnezeu în trup, sfințind și ridicând astfel întreaga creație la ceea ce e chemată să fie: loc de arătare a Slavei Celei negrăite a lui Dumnezeu. Ce însemnă aceasta și cum este posibil ne-a arătat, ne-a dat putere și ne învață toate prin Duhul Său Cel Sfânt, în Biserica Sa, Fiul lui Dumnezeu înomenit pentru noi, Domnul nostru Iisus Hristos.

Sufletul omului este simplu și fără părți componente, cum este trupul, dar lucrează în și prin trupul său în mod diferit atât în funcție de realitatea la care se raportează: Dumnezeu, lumea noetică, semenii săi sau lumea văzută, cât și de organele, mădularele trupului său, specializate în mod uimitor de armonios, frumos și exact de Creatorul său.

Cunoaștem astfel trei componente, sau trei puteri, categorii de lucrări, ale sufletului:

1. Puterile somatice ale sufletului, adică puterea sa de a lucra cu trupul pentru menținerea în viață, hrănire, metabolism, creștere, procreare, simțire, percepție și gândire etc. 

¤ Cu aceste puteri intrăm în relație cu lumea materială care ne-a fost dăruită de Dumnezeu ca loc de viață, hrană și creativitate, ca să creștem și să devenim dumnezei în trup, după har, martori văzuți ai nevăzutei Slave dumnezeiești. - Prin cădere însă, aceste lucrări au devenit interesul vital al omului, centrat de acum pe plăcerea pe care o procură împlinirea nevoilor sale trupești. Acesta este omul numit de Sfântul Apostol Pavel, om trupesc.

2. Puterile psihice, sufletești, în sensul restrâns al cuvântului, în care intră afectivitatea, voința și rațiunea care le slujește. 

¤ Prin ele omul intră în relație cu semenii pentru menținerea și îmbogățirea vieții ca relație dintre persoanele umane. Cu aceste puteri oamenii se iubesc între ei, își dăruiesc unii altora atenție, tandrețe, apreciere, prețuire, recunoaștere, prețuiesc frumusețea lumii și mulțumesc lui Dumnezeu și o îmbogățesc prin creație personală etc. - Prin căderea omului, prin ruperea lui de Dumnezeu, aceste puteri au devenit egocentrice fiind centrate pe sine ca individ, pe obținerea plăcerilor sufletești egoiste, au devenit patimi. Acesta este omul sufletesc pomenit și descris de Sfântul Apostol Pavel.

3. Puterile duhovnicești, duhul omului, lucrarea înaltă, adâncă și ascunsă (în sensul de nevăzută) a sufletului. 

¤ Prin ea omul se află în legătură directă cu Dumnezeu, cu Duhul Sfânt. Ea primește energia necreată, harul care luminează și hrănește și celelalte componente ale sufletului. Duhul omului este flămând și însetat de Dumnezeu și nimic altceva nu-i poate potoli dorul nestins din ele. - Prin cădere, însă, omul s-a rupt de legătura directă cu Dumnezeu, rămânând doar în legătura de făptură, cea rânduită de Pronia Lui pentru întreaga creație. Atunci, duhul omului a început să "paraziteze" sufletul psihic, să caute la semeni și la cele create ceea ce numai Dumnezeu îi putea oferi: dragoste absolută, dreptate absolută, fericire absolută etc. Sufletul psihic, la rândul său, s-a îmbolnăvit și, lipsit de lumina și hrana duhului, a început să caute împlinirea nevoilor sale în lumea subumană: mângâiere de la mâncare, de la băutură, de la plăcerile trupești. Alte și cumplite patimi: să cauți iubirea aproapelui în senzațiile trupești, în obținerea plăcerilor tale egoiste, să cauți împăcarea sufletului aflat în conflict cu cineva în mâncare, băutură, ciocolată...

Domnul S-a făcut om ca să ne dea puterea să ne facem, cu El și în El, cu lucrarea Duhului Său Cel Sfânt, fii ai Tatălui Ceresc. Ne cheamă și ne oferă puterea să ne naștem din nou, de Sus, prin Viața cea adevărată Care este El, prin Sfânta Euharistie, să ne curățim mereu și mereu de tina păcatului prin Taina Pocăinței, să ne vindecăm de bolile trupești și sufletești prin Taina Maslului, să ne sfințim nunta prin Taina Cununiei, să dobândim preoția Lui prin Taina Hirotoniei. Într-un cuvânt, să intrăm, să trăim și să devenim ce suntem chemați să fim, în Împărăția Lui Dumnezeu ca fii, în bucurie și desfătare veșnică.

Acum, rămânerea în Împărăție este o lucrare grea, o nevoință, o silire fără de care rămânem robi puterilor întunericului care încă mai au stăpânire asupra omului. Cât vor mai fi persoane umane care refuză nașterea de Sus și viața în Hristos, omul total este vulnerabil la rău și neputințele firii căzute se cer vindecate prin străduința personală neîncetată, prin lucrarea poruncilor și asceză. (MS)

90. Pocăinta si asceza sunt usile Bucuriei

Pocăința și asceza noastră sunt ușile Bucuriei, dar nu sunt uși exterioare, ci îmbrățișări lăuntrice cu Domnul Dumnezeul nostru, cu voia Lui în care voia noastră se „dă bătută”. Și, când acceptăm să ne dăm bătuți fără violență și ne lăsam moale în Mâinile Lui, totul devine dans, dănțuire cu puterile cerești care se bucură de întoarcerea noastră ACASĂ! (MS)

67. Noi facem poruncile ca să avem în noi prezenta, puterea si lucrarea Celui Bun!

E nevoie de mult exerciţiu ca să fim buni şi acest exerciţiu se numeşte asceză în Biserica noastră. Această luptă, acest exerciţiu permanent presupune un efort conştient şi liber de a răstigni în noi pornirile egoiste şi chiar fireşti (când sunt după firea căzută) pentru a face, în schimb, poruncile lui Dumnezeu.
Noi nu facem poruncile ca să fim buni, ci ca să avem în noi prezenţa, puterea şi lucrarea Celui Bun! Atunci El va lucra cu noi, prin noi, pentru noi, spre bucuria noastră şi a celor din jurul nostru!
Când căutăm virtuţile, putem cădea în mândrie sau deznădejde. Când Îl căutăm pe Domnul, Care e ascuns în poruncile Lui, nici un pericol nu ne paşte. Până învăţăm asta, cam avem de suferit!

Aşadar, să schimbăm direcţia dinspre noi spre Domnul şi să facem ce credem şi ştim că I-ar plăcea, indiferent dacă suntem sau nu "autentici", dacă ne doare sau nu! El va judeca şi El va face schimbarea, transformarea după care tânjim! Nu voia preotului transformă pâinea şi vinul în Sfântul Trup şi Sânge, deşi e strict necesară, ci lucrarea lui Dumnezeu! (MS)

45. Cand devenim vase ale Duhului Sfant, suntem la cea mai deplina si fericita dimensiune a lui a fi

Nu uita că în tine sunt toată frumuseţea şi tot binele după care tânjeşti şi ele nu aşteaptă decât să fie trezite la viaţă de Dumnezeul Cel Viu şi să se dăruiască celor din jur ca ceva cu totul şi cu totul personal şi original. Fiecare suntem unici. Nu, nu imităm pe nimeni când suntem în rugăciune, ci numai în păcat. Păcatul născut din frică ne face să fim ca "toată lumea", să fim "în rând cu lumea" ca să nu fim marginalizaţi şi respinşi. Atunci ne îmbrăcăm, vorbim, gândim, ne hrănim "ca toată lumea" şi murim la fel!
Rugăciunea sfinţeşte omul în întregime şi toate ale lui devin divino-umane! Iar dorul inimii noastre este să fim ca Dumnezeu, adică să fim dumnezei după har. Acum înţelegi de ce te rog mereu să binecuvântezi?
Binecuvântarea lui Dumnezeu în tot locul şi în toată vremea e cea mai curată rugăciune, şi când facem asta patimile nostre slăbesc şi mor! Asta este asceza creştină: o formă concretă, vie de binecuvântare a lui Dumnezeu în cele mai concrete şi mărunte gesturi ale vieţii, pentru a face loc lui Dumnezeu în noi! Când devenim vase ale Duhului Sfânt, suntem tot noi, dar la cea mai deplină şi fericită dimensiune a lui a fi. Şi atunci îţi poţi băga creionul în gura şi să rozi puţin din el pentru că nu-ţi vine un răspuns la mate, dar va fi altfel! Sub trecătoarea frică de examen, vei simţi pâlpâirea limpede şi statornică a lumii sensului vieţii tale pe acest pământ! Atunci vei dori să iei examenele pentru că aşa vei avea o pregătire care te va ajuta să dai slavă lui Dumnezeu şi să slujeşti pe aproapele tău. Atunci vei aştepta să te întâlneşti cu profesorul tău la examen ca să-i împărtăşeşti din "aventurile" tale cu disciplina lui iubită! Atunci, orice gest către ceilalţi va fi un gest de dragoste şi nu de apărare sau atac... Utopii? Eu ştiu că tu ştii că nu sunt utopii! Ne trebuie doar răbdare şi onestitate şi hărnicie! (MS)

29. Toata lucrarea noastra consta in a-i face loc lui Dumnezeu si lucrarii Sale in noi

Când cineva ne cere un sfat sau ne cere să spunem ce știm, ne rugăm, mintea activă se luminează și oferim din cămările memoriei cele necesare. Acolo avem depozitată învățătura, după legile firii care a zidit sinapsele necesare. Numai că, aceste cămări ale memoriei au și sinapse vechi, bătrâne cât noi, în care ne-am depozitat tot ce am crezut că ne va fi necesar la nevoie pentru a controla binele și răul, pentru a fugi de durere și a căuta plăcerea. Și noi, mintea conștientă, nu avem acces acolo. Acolo lucrează un „pilot automat” căruia i-am încredințat puterea și conducerea înainte de a ne fi hotărât să ne luăm crucea și să-L urmăm pe Domnul. Ca urmare, putem trăi și vorbi duhovnicește atâta vreme cât suntem conștienți și gândim după învățătura dobândită. Dar de îndată ce apare o situație în care simțim, sau ni se pare, că viața ne este pusă în primejdie (uneori doar confortul, principiile, valorile sau dreptatea noastră) trecem pe pilotul automat care „știe mai bine” ca noi ce e de făcut.

El știe pentru că are „școala vieții”, pentru că are depozite de experiențe pe care le păstrează mintea pasivă, mintea care îndură și nu poate lua inițiative.


De aceea avem nevoie să murim ca să fim vii. Avem nevoie să învățăm să murim trecând prin, înfruntând spaima cerințelor minții robite de știința formată din interpretarea experiențelor de viață ca bune sau rele în funcție de confortul și siguranța de moment pe care ni le oferă.
Și această moarte se numește în Biserică asceză, știința curățirii inimii, a minții celei din adânc.
Numai Dumnezeu poate înlocui „pilotul automat” și toată lucrarea noastră constă în a-i face loc lui Dumnezeu și lucrării Sale în noi. (MS)

25. Chip si asemanare (fragment)

„Ca să ştim ce este chipul lui Dumnezeu, avem nevoie să intrăm în noi şi să trăim această realitate din noi; ca să ştim ce este asemănarea, avem nevoie să punem osul la treabă, să transpirăm, s-o luăm pe poarta strâmtă, că altfel... poveşti, telenovele şi alte asemenea... acest chip e o putere, e ceva dinamic, este un mod de a fi... această energie, prin care am căpătat impulsul de a fi persoană”

"Nimic din Dumnezeu nu exista în noi la creaţie. Diferenţa dintre creat şi necreat e totală şi fundamentală... 
(Acum da, pentru că sunt botezat; am Trupul şi Sângele Lui)"
"Chipul lui Dumnezeu din noi este modul în care noi fiinţăm, modul de a fi personal, persoană, modul de a fi cineva conştient de sine în relaţie cu altcineva..."

Chipul lui Dumnezeu din om, Talpalari 30 aug 2011

8. Victimele lui Dumnezeu

Fără asceză, fără o asceză după Sfânta Rânduială a Bisericii, lepădarea de sinele pătimaş rămâne doar o dorinţă abstractă care ne aruncă în cel mai greu păcat, în cel al deznădejdii. Şi, aici, în plină deznădejde, putem alege să ne urcăm pe Tronul lui Dumnezeu, să devenim judecători şi să decretăm că nu suntem buni de nimic şi că mai bine n-am mai fi, sau am dispărea şi multe altele. După această nemiloasă dar "dreaptă" judecată, plini de noi: că ce sinceri am fost, ne afundăm în plăcerile "consolatoare" ale patimilor mai mici (o bericică, un filmuleţ, o bârfuliţă, o autosatisfacere) sau mai mari (desfrâu, violenţă, pornografie, abuz, perversiuni, alcool, drog, hulă...) că "tot nu mai putem face nimic"... Apoi iarăşi, răniţi în orgoliu, ne putem arunca în regrete şi acuze, ne putem chiar spovedi dar doar pentru a-i spune părintelui şi lui Dumnezeu, ce rea e lumea şi ce răi suntem noi şi că ce rău ne pare şi cât suferim, în loc să cerem mila Lui vindecătoare... Şi tot aşa, până când vrăjmaşul ne "dovedeşte cu probe" că Dumnezeu nu ne iubeşte, nu ne-a ales, nu vrea să facă nimic şi oferă plăcerea perversă de a fi victima lui Dumnezeu şi a răutăţii acestei lumi... (M.S.)