193. Suntem datori să devenim martori ai Luminii!

Când ne revoltăm pe cei care n-au ştiut sau n-au putut să ne deschidă ochii la timp, păcătuim! Ei, de fapt, erau şi ei orbi sau legaţi la ochi! Ei sunt, ca şi noi, vinovaţi că nu au tresărit sau nu au avut curajul să tresară la nenumăratele chemări ale Domnului, dar nu sunt vinovaţi că nu ne-au dat ce nu aveau! Acum, noi, cei ce dobândim în al unsprezecelea ceas urechi de auzit, datori suntem să devenim martori ai Luminii! Adică să transformăm durerile de pe calea întunericului cel din afară, în durere martirică, în Numele Lui, prin care, ne vom vindeca şi vom deveni, ca Bartimeu, mărturisitori lipsiţi de frică şi, prin aceasta, şi lumină şi sprijin şi bieţilor noştri părinţi care, aşa cum au putut, ne-au hrănit şi ne-au ajutat pe vremea când cerşeam Lumină pe la toate răspântiile acestei lumi!
Apoi, de unde ştim noi că orbirea n-a fost, de fapt, un dar prin care noi să mijlocim manifestarea Slavei lui Dumnezeu în casa noastră? Să-i mulţumim şi să îndrăznim să facem tot ceea ce ne cere şi ne învaţă El acum! Lunga noastră rătăcire şi durere se va transforma şi va căpăta sens adunându-se în fiinţa noastră actuală pe care o oferim Domnului ca prescură pentru Tainica Lui Liturghie! (MS)

192. Dumnezeu, le face pe toate noi! Fără pată!

Dumnezeul Cel Viu, Care este cu noi şi gata să Se sălăşluiască în noi, a venit la noi şi S-a făcut om, pe când noi eram plini, plini de noroi! Nu S-a scârbit de noi şi nu Se scârbeşte nici acum! Ci ne roagă să ne oprim şi ne cheamă la El ca să ne cureţe de toată întinarea şi să ne îmbrace în haina lui de Slavă, oricât de tare sau de des am fi căzut şi ne-am fi murdărit! El, Dumnezeu, le face pe toate noi! Fără pată! Asta e prima Lui lucrare cu noi! Apoi ne umple de prezenţa Lui şi de Bucuria Lui şi vom avea ce să dăruim iubind ca El şi cu El!

Ar fi zadarnică orice încercare de a mirosi frumos după ce am căzut într-o hazna plină, fără să ne spălăm şi să ne curăţim cu amănuntul!

Pocăinţa şi iertarea fac această lucrare în şi cu noi! Şi o inimă secătuită, de va fi iarăşi "branşată" la Izvorul Vieţii, va deveni la rândul ei izvor de viaţă! (MS)

191. Trezvia este adâncul atenţiei!

Trezvia este adâncul atenţiei! Atenţia este o lucrare a minţii pe care o folosim mai mult involuntar. Adică o lăsăm să fie stimulată dinafară, prin tăria evenimentului! De aceea e captivată mai ales de evenimentele ieşite din "comun"! Pe aici şi marile câştiguri pe care le obţin cei ce ştiu să manipuleze această fereastră a sufletului. Dar ea poate fi folosită duhovniceşte.

Ce e de făcut?

Să încerci să fii atent la ce gândeşti. Să nu te mai laşi gândit, ci să gândeşti tu, cât mai mult şi să transformi fiecare gând în rugăciune, punând lângă el, înainte sau după, un "Doamne"! Nu te descuraja dacă la început vei avea numai rateuri!

Apoi, priveşte cât mai mult timp o icoană, adică lasă-te privit de Domnul sau Măicuţa din ea! Fii atent la această privire de Dincolo, din inima Celui care te priveşte! Apoi, încearcă să te lipeşti cu atenţia de cuvintele rugăciunii Numelui Domnului! Vâră-te în ele cu atenţie, ca şi când ai sta într-un fotoliu!

Apoi, fii atent pe ce îţi "alunecă" ochii! (MS)

190. Imaginaţia a devenit câmpul în care Domnul a semănat sământa cea bună si vrăjmasul a aruncat neghina lui

Sfinţii Părinţi spun că imaginaţia este o putere, o lucrare a minţii omeneşti, de mare folos pentru viaţa practică în această lume, în care suntem singurele făpturi dăruite cu creativitate! Ea este organul creativităţii nostre! E un dar minunat de la Dumnezeu pe care însă omul căzut l-a transformat într-o lucrare pătimaşă. În loc să creeze realităţi noi din cele dăruite prin Creaţie de Domnul, s-a apucat să creeze noi şi noi dorinţe şi pofte şi noi şi noi modalităţi de a le satisface! Şi, aşa, a ajuns omul să trăiască ficţiuni care îi provoacă plăceri mai mari, şi oricând la dispoziţie, decât realitatea obiectivă, ca loc de creaţie şi întâlnire cu Creatorul şi iubirea Lui! Imaginaţia a devenit astfel câmpul în care Domnul a semănat sămânţa cea bună şi vrăjmaşul a aruncat neghina lui!

Postul şi privegherea, atenţia şi trezvia sunt armele prin care putem să ne eliberăm din această robie! Şi, lipirea de Domnul, atât prin deasa lui chemare pe Nume, cât şi prin căutarea prezenţei Lui în Sfintele Slujbe şi Taine, în Cuvântul Evangheliei şi în icoane! (MS)

189. Viata ca binecuvântare este adevărata noastră viată

Făcând din sesiunea a şaptea un fel de a fi şi spovedindu-te regulat şi împărtăşindu-te, viaţa ta va fi altfel şi mereu mai plină de o bucurie care nu va mai fi determinată de circumstanţe. Până când se formează deprinderile acestei noi vieţi, vei mai cădea, probabil, dar vei şti că e cădere şi nu situaţie fără ieşire.

Nu uita, acum ai în tine două feluri de a fi:

1. Unul, cel dat de viaţa trecută, viaţa primită de la părinţi şi de la lume, viaţa în care nu ai avut de ales, viaţa trăită ca un blestem fără ieşire şi

2. Acesta nou, dobândit prin naşterea la Viaţa ca binecuvântare, viaţa liberă de orice blestem moştenit, viaţa la care ne naştem hărnicind împreună cu Harul lui Dumnezeu şi răstignind orice pornire de împotrivire a omului vechi!

Tu alegi în care să trăieşti! Nu e uşor, dar merită, pentru că viaţa ca binecuvântare este adevărata noastră viaţă! Doare? Da! Doare tare, mai ales la început, pentru că orice naştere doare, nu? Dar nici viaţa ca blestem nu e mai puţin dureroasă, doar că e o durere care ne trăieşte ea pe noi, noi fiind atenţi doar la tranchilizantele urii şi ale răzbunării, pe când durerea naşterii de sine e o durere asumată şi liberă, care duce la Bucuria pe care nimeni nu o mai ia de la noi!

Vai celui care pleacă de pe pământ doar cu viaţa ca blestem!

Doamne, miluieşte-ne pe noi pe toţi! (MS)

188. Ce-as putea să-I ofer eu Lui când nu am nimic?

Oferă-i nimicul tău. Tu te tot străduieşti, ca şi mine şi ca mulţi dintre noi, să umpli acest nimic turnând în el fel de fel de alte nimicuri sau minciunele... acum încearcă să stai aşa NIMIC în faţa Lui cât mai des cu putinţă. Seara înainte de culcare, dimineaţa la trezire şi ori de câte ori îţi aminteşti în timpul zilei. Intră în acest nimic ce eşti şi stai acolo, gol şi liniştit simţind cât poţi mai profund cât de nimic eşti. Nu primi gânduri. Nu te judeca, lasă-L pe El s-o facă. Tu taci şi oferă-i acest nimic! Dar să i-L oferi Lui, nu ţie sau vrăjmaşului. Vei prinde mişcarea sufletului prin care să faci asta, poate nu imediat, dar după câteva încercări vei reuşi!

Dumnezeu a făcut această lume imensă şi minunată din nimic!

Îndrăzneşte să fii nimic în mâna Lui şi nu în capul tău! (MS)

187. Cum pot afla cum ai gândit Tu să fiu?

1. Cum pot afla cum ai gândit Tu să fiu?

Răspuns:

Dă-I Lui, toate gândurile tale, fără nici o ruşine sau învinovăţire!

Dă-I-le aşa cum vin şi cum sunt!

Dă-I-le aşa cum Îi dai aerul pe care-l expiri. Aerul acesta El îl inspiră din nările tale ca să poată intra în tine cu suflarea Lui de viaţă prin aerul pe care-l inspiri.

Dacă-I dai Lui duhoarea ta urât mirositoare, El va face din ea, în focul iubirii Sale, mireasmă bine plăcută şi te va parfuma cu ea.

Dacă nu I-o dai Lui, se va întoarce la tine, după ce va otrăvi lumea în care respiri, otrăvindu-te şi mai mult!

Atât să faci, deocamdată: să stai, oriunde ai fi şi orice ai face, în faţa Lui şi să-L laşi să soarbă moartea din tine ca să-ţi poată da Viaţa Lui! Având Viaţa Lui în tine, te vei cunoaşte aşa cum te cunoaşte El şi vei face voia Lui aşa cum faci acuma voia ta. Şi El îţi va dărui Duhul Sfânt Care te va învăţa toate!

2. Dacă spun că aş vrea să las totul în voia Lui şi să nu încerc să provoc nimic, nu este o dovadă de lipsă de responsabilitate?

Răspuns:

Nu, dimpotrivă! Îndrăzneşte!

Domnul să ne binecuvânteze, să ne lumineze şi să ne mângâie în lupta noastră, oricât de netrebnici am fi pe Cale! El nu caută netrebnicia noastră, ci pe noi! (MS)

186. Despre acceptarea celuilalt

Există o acceptare rea: când accepţi ca cineva să facă ce voieşte cu tine, să-ţi facă rău, să te rănească şi tu să accepţi. Acesta e un păcat, e complicitatea a ta la păcatul celuilalt. Şi trebuie văzut de ce facem asta când o facem. De plăcere, de frică, de lene? Există însă şi o acceptare bună, şi anume, acceptarea celuilalt ca persoană. Accept că el este aşa cum este şi că se poartă aşa cum se portă din motive de el ştiute. Are "dreptul" să se poarte şi să fie cum vrea şi eu accept asta, dar nu accept să facă asta cu mine!

Apoi, accept că m-a făcut să sufăr şi că acum trăiesc nişte urmări ale acestei suferinţe. Accept realitatea şi faptul că nu mai pot schimba nimic din ce a fost. Eu doar mă pot elibera de această durere acceptând-o şi trăind-o până la capăt, fără a căuta să mă răzbun sau să-l schimb pe el. Fără aşteptări de la el, care ar fi nişte pretenţii. Mă voi elibera iertând. Dar, în acelaşi timp, voi face tot ce pot şi ce nu pot cu ajutorul lui Dumnezeu, ca el să nu-mi mai provoace acea suferinţă, mergând până la ruperea relaţiei (MS).

185. Seminarul nu este o lucrare psihologică, ci o lucrare duhovnicească

Seminarul iertării nu este o scormonire după păcatele trecute. Da, Dumnezeu a iertat tot ce am spovedit și nu mai e nevoie să scormonim, ci să folosim harul primit prin iertarea Lui ca să iertăm și noi. Lucrurile trecute după care umblăm în Seminarul iertării sunt doar cele pe care noi nu le-am iertat din pricina neputinței de copil, a neștiinței, a deprinderii de a ne face dreptate etc. Credința multora că au iertat toate, poate fi o uitare sau pur și simplu o negare a durerii respective și o încercare tragică de a trăi mai departe ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, sau ca și când „asta ar fi viața” și nu avem ce face. Doar chiar Domnul a spus că vom avea necazuri… Da, dar tot El ne-a spus să iertăm! Iar iertarea nu este o lucrare care se poate face prin „Lasă, nu te mai gândi! Ce-a fost, a fost!”, ci o lucrare de asumare a durerii trăite, însoțită de actul iertării ca dar din Dar. Adică darul tău de a ierta acel gest, acea durere, din darul pe care ți l-a făcut Dumnezeu iertându-te pentru ale tale și dându-ți puterea ca, acum, să faci și tu asemenea… Or, acest lucru facem cu ajutorul Seminarului. Nu ne amintim ca să acuzăm sau să ne scuzăm sau să scuzăm pe cineva, ci ca să iertăm cu harul lui Dumnezeu!
Seminarul nu este o lucrare psihologică, ci o lucrare duhovnicească, o lucrare a Duhului Sfânt, o rugăciune permanentă din inima curată pe care o zidește Dumnezeu în noi prin iertarea celor care ne-au rănit.
Seminarul nu este nici o rătăcire, sau vreo lucrare „harismatică”, pentru că tot ce oferă și cere este o cunoaștere a învățăturii ortodoxe despre om și sufletul lui, chemare la rugăciune permanentă, la spovedanie și o lucrare a poruncilor, dintre care cea mai mare e cea a iubirii de vrăjmași. A ne preface că cei ce ne-au rănit nu ne-au rănit, nu ne sunt vrăjmași pentru că sunt părinții noștri și-i iubim, e tot una cu a spune că „dracul nu e chiar așa de negru”. Oricât și-ar iubi cineva tatăl, de exemplu, un abuz e abuz. Fapta rea e faptă rea, ea doare, rănește, lasă urme, și acestea nu pot fi șterse decât prin iertare și iubire agape, iubirea cu care ne iubește pe noi Domnul și pe care o dobândim de la El prin rugăciune și binecuvântare.
Desigur, acest Seminar nu este singura cale prin care cineva poate lucra porunca iertării și să se vindece sufletește prin ea. Nu ce facem ca să ne asumăm cele suferite și să le iertăm cu ajutorul harului contează, ci să o facem! (MS)

184. Iertarea nu e o "idee", ci lucrarea lui Dumnezeu în noi, cu voia si conlucrarea noastră!

Aş vrea să ştie toţi cei care îmi mulţumesc mie pentru Seminarul Iertării că eu vă datorez mulţumiri vouă! Nu exagerez! Pentru că, fără voinţa şi hărnicia voastră, fără hotărârea de a birui împotrivirea egoului care aduce sute de argumente împotrivă, eu nu aş fi făcut nimic. Nici Dumnezeu nu "poate" să facă ceva dacă omul nu vrea! Oh, dacă aţi şti ce şi câte "argumente", de la cele mai "duhovniceşti" până la cele mai "trupeşti", poate să aducă mintea omului parazitată de vrăjmaşul care ne duce cu un zăhărel de plăcere sau "uşurare" unde vrea el! De exemplu: "A! E prea multă psihologie! Asta nu e duhovnicie! Ce, până acum oamenii au iertat cu seminarul ăsta!?". Sau: "Dacă te spovedeşti, la ce să mai faci şi scormonirea asta în trecut!". Şi aşa, aleg în continuare să se lase trăiţi de viaţa manipulată de câţiva draci cuibăriţi în rănile nevindecate şi în sinapsele (deprinderile) săpate în creierul nostru pentru a supravieţui în această lume a violenţei şi a urâciunii! Şi aşa, aleg să ducă mai departe "blestemul familiei", adăugând la el şi mai multă amărăciune şi răutate, sau să reproducă abuzurile suferite asupra altora sau asupra propriei persoane.
Desigur, omul se poate vindeca, aşa cum o face de două milenii, fără acest seminar, dar, atenţie, nu fără iertarea ca lucrare divino-umană! Da, greu e să înţelegem că iertarea nu e o "idee", ci lucrarea lui Dumnezeu în noi, cu voia şi conlucrarea noastră! Câtă vreme vom confunda iertarea cu un sentiment omenesc, cu o trăire a psihismului nostru, nu vom ierta nimic şi răul va lucra în adâncul nostru şi ne va otrăvi sau distruge viaţa, făcându-ne să credem că "Dumnezeu are ceva cu noi!", că "n-am avut noroc!" sau alte credinţe, care, nu sunt decât lipsa Dreptei Credinţe şi lipsa hotărârii de a face voia lui Dumnezeu pentru a ajunge la fericire şi bucurie! (MS)

183. Când vorbim cu noi însine, ne asemănăm cu sarpele care-si mănâncă singur coada!

E o minune că un om, rob al spaimelor, dorinţelor şi căutărilor de tot felul, ispitit de deznădejdea pe care vrăjmaşul ne-o oferă ca pe "singura soluţie!", să ia pur şi simplu decizia de a nu mai întreba "de ce?" şi de a căuta să facă voia lui Dumnezeu.
Poate că vă va fi de ajutor acum pe cale un cuvânt al unui sfânt din secolul trecut. Pornind de la definiţia Rugăciunii ca vorbire a omului cu Dumnezeu, el învăţa că o formă uşoară de rugăciune este conversaţia permanentă cu Dumnezeu, renunţarea la "a gândi" în favoarea lui "a vorbi cu Dumnezeu". E aceeaşi "tehnică" pe care o primim şi de la părintele Rafail care ne învaţă să-I arătăm în fiecare clipă lui Dumnezeu exact ce este în noi şi, în mintea noastră, în inima noastră, tot, tot...
Această expunere onestă în faţa privirii lui Dumnezeu va lucra, la început, fără ca noi să simţim ceva special, pentru că va lucra cu duhul nostru, cu partea sufletului la care nu avem acces din cauza agitaţiei psihismului nostru înnebunit de realitatea zilei. Acolo va lucra această rugăciune, în acel ascuns al nostru şi viaţa ni se va schimba! Când vorbim cu noi înşine, ne asemănăm, spune sfântul, cu şarpele care-şi mănâncă singur coada! Or, prin simplul efort de a ne arăta lui Dumnezeu cu toate ale noastre, fără ascundere şi fără eforturi de cosmetizare, ne smulgem pur şi simplu din acest cerc vicios al egoului în care, mulţi dintre noi nu mai putem respira...
O, dacă am alege să ne confesăm mereu doar lui Dumnezeu! Am fi ca Fericitul Augustin care s-a confesat lui Dumnezeu, spune Părintele, şi nu ca Jean-Jacques Rousseau care s-a confesat doar sieşi!
Să ne mutăm cu toate ale noastre în această Rugăciune simplă şi Domnul nu va întârzia să ni se facă cunoscut ca Prieten! (MS)

182. Cum putem explica si înţelege că prin rugăciune putem să-i ajutăm pe cei adormiti?

Mântuirea este personală şi exact din aceasta cauză rugăciunea noastră îi poate ajuta pe cei adormiţi. Dar să nu confundăm persoana cu individul. Dacă mântuirea ar fi individuală, n-ar mai fi nimic de făcut. Dar persoana e altceva, este existenţă în comuniune!
Cereţi de la Domnul să vă lumineze ca să înţelegeţi şi citiţi pe Părintele Sofronie.
Dar nu de "explicaţii" avem nevoie, ci de experimentarea puterii rugăciunii şi a comuniunii în propria viaţă şi inimă!
Să avem încredere în Sfânta Biserică mai degrabă decât în explicaţii şi vom cunoaşte direct, concret, ce înseamnă rugăciunea pentru cei adormiţi! Doar să vrem să cerem asta de la Domnul şi să nu acceptăm fără verificare explicaţiile date de alt-cineva! (MS)

181. De unde să încep să-mi simplific viata?

Mă uit în ochii Domnului şi văd acolo veşnicia cea vie! Veşnicia nu va fi şi nu începe în altă parte, ci aici, acum, în această privire infinit de iubitoare şi de răbdătoare...
Ai putea să începi prin a te întinde pe covor, foarte, foarte detensionată şi a începe să te plimbi prin templul Duhului Sfânt care este trupul tău! Mergi cu grijă, în vârful picioarelor, cu delicateţe, pentru că e lucrare sfântă acolo! Află acolo un loc de odihnă şi stai... Să spunem că te odihneşti pe aripile vântului respiraţiei...
Să spunem că te odihneşti în apele celulelor şi priveşti printre gene cum plutesc dantelele de ADN pe acolo... sau poate te vei opri lângă izvorul vieţii, inima şi vei asculta glasul acela tainic al adâncului, care cheamă alt adânc.
Apoi, cântă-i ceva, fără cuvinte, Creatorului tău! Cântă-I aşa, cu tăcerea ta. Apoi, ascultă răspunsul Lui de tăcere tandră şi dumnezeiască! Apoi ridică-te, fă câteva exerciţii de gimnastică şi spune Bună ziua zilei şi fă ce poţi de parcă ar fi singurul lucru important! (MS)

180. Lucrarea omului este să primească lucrarea lui Dumnezeu

Proiecția e o boala a minții omului vechi, a omului care a ales să asculte sfatul vrăjmașului diavol și să caute îndumnezeirea fără Dumnezeu. Ca orice boală este o rea funcționare a unei puteri sufletești bune care nu a mai fost capabilă să lucreze bine fără harul lui Dumnezeu.
Pentru omul care e centrat pe supraviețuire, această lucrare a minții căzute este de folos. Dar omul nu a fost creat de Dumnezeu ca să supraviețuiască ducând o viață ca a necuvântătoarelor, ci ca să fie viu ca Dumnezeul Cel Viu. Așa că, pentru creștinul care dorește dobândirea asemănării prin mijloacele mântuitoare dăruite de Dumnezeu în Biserica Lui, vindecarea minții și a întregii firi include și această lucrare. Dacă ne mai folosim de ea cât suntem încă prunci neștiutori, pe măsură ce creștem și devenim responsabili de răspunsul pe care Îl dăm iubirii lui Dumnezeu, ne lepădăm de ea. Nu este ușor, dar harul lui Dumnezeu lucrează cu cel care se încredințează Lui. Lucrarea omului este să primească lucrarea lui Dumnezeu și nu e ușor. Nu e ușor pentru că e nevoie de smerenie și de multă osteneală ca să învățăm să ne lepădăm de noi, de atitudinile distrugătoare dictate de eu pot și singur, sau eu vreau altfel, sau eu nu merit...
O dimensiune a tragediei omenești este tocmai faptul că-și irosește viața iubind până la durere ceva ce nici nu exista! Iată cum devine omul nu doar victimă, ci și colaborator al tatălui minciunii. Iată de ce eliberarea pe care o trăiești este atât de mare. (MS)

179. Despre copiii transformati în confidenti ai părintilor necăjiti

În privința copiilor transformați în confidenți ai părinților necăjiți crima constă în neputința copilului de a purta poverile specifice adulților. Ei nu au nici structuri cerebrale, nici experiență și nici forță fizică necesară să îndure sau să facă ceva pentru cel ce se plânge… Doar se va frânge sub povară încetând să mai fie copil cu sufletul. Dacă aţi ști câte abuzuri face un părinte care povestește copiilor „răutățile” celuilalt părinte, dacă aţi ști ce se întâmplă cu o fetiță când mama îi povestește ce pătimește ea în relațiile intime cu soțul ei, v-aţi îngrozi și v-aţi ruga să-i ierte Dumnezeu pe acești părinți și să-i lumineze să înceteze cu aceste adevărate crime sufletești! (MS)

178. În orice necaz am fi, noi avem de ales între două atitudini: una cu Dumnezeu si una fără Dumnezeu

Taina Spovedaniei e o întâlnire dintre om și Dumnezeu într-o împreună lucrare: omul oferă energiile sale create risipite departe de El și Dumnezeu Se coboară în ele pentru a le sfinți prin iertare, curățire și eliberare din robia puterilor potrivnice libertății noastre.

Povestirea necazurilor este o lucrare a sufletului care nu se oferă lui Dumnezeu. E o lucrare în care ne ascundem partea noastră de responsabilitate, o accentuăm pe cea de victimă și ceea ce numim păcat devine aproape o consecință firească a evenimentului povestit.

În orice necaz am fi, noi avem de ales între două atitudini: una cu Dumnezeu și una fără Dumnezeu.

De cele mai multe ori, mai ales în situații „mărunte”, reacționăm sau chiar alegem conștient o atitudine fără Dumnezeu. Nu trăim după porunci, nu suntem în Duhul Sfânt. Și acesta este păcatul. Și pe acesta îl mărturisim pentru a căpăta har vindecător împotriva neputinței, neștiinței, uitării sau lenevirii de a fi mereu și în toate cu Dumnezeu.

Mai mult, povestirea necazurilor îl coboară și pe Părintele Duhovnic în tărâmul sufletesc și va căuta chiar și fără să-și dea seama soluții omenești. Iar noi vom pleca luându-ne plata în monedă de „mângâiere de la oameni” și nici măcar nu vom respecta sfatul primit de la Duhovnic pentru că nimeni nu-și povestește necazurile pentru a obține un sfat, ci pentru a se ușura și justifica. Da, este o crimă pentru că alungăm, stingem duhul…

Desigur, e bine să ne spunem unii altora necazurile și să ne ascultăm cu dragoste și înțelegere unii pe alții. E un mare ajutor sufletesc, e o faptă bună pe care poate s-o facă și Duhovnicul în afara Tainei Spovedaniei. Și asta, de multe ori, poate fi un act care să-l salveze pe om dintr-o criză sufletească. Dar vindecarea nu vine cu ieșirea din criză, ci cu tratamentul ulterior specific bolii respective. Aici e cu totul altă realitatea decât aceea în care cineva vine săptămânal cu aceeași poveste la Spovedanie… (MS)

177. Despre atentie

23 oct 2o12 Serile Talpalari, Iasi invitat - diac. Sorin Mihalache

176. Cinstirea neamului

Eu sunt un madular din trupul neamului meu.
Am nevoie sa invat sa cinstesc fiecare madular din neamul meu: madularele dezbinate intre ele, cele slabe si neputincioase, de necinste, necuviincioase.( 1 Corinteni 12: 17-22)

Cinstirea neamului:
1. Fiecare membru devine un TU, are un NUME si are un LOC in familie
2. Multumire pentru ce a facut, pentru darul vietii
3. POMELNICUL: ii dau un nume lui Dumnezeu ca sa-l pomeneasca
4. Separatia dintre persoana care a fost si fapta lui
5. Inteleg faptele ca neputinta omeneasca
6. Pocainta pentru neputinta omului si neputinta mea
7. Jelirea despartirii de ei
8. Iertarea lor (daca m-a afectat si pe mine fapta lor sau ma regasesc)
9. Despartirea de ei si iesirea din iubirea fuzionala

Viata mea se modifica in functie de care atribut al Domnului ma voi lipi: Dumnezeu-iubire, Dumnezeu-judecator, Dumnezeu-dreptate. (MS)

175. Sănătate, boală, vindecare si mântuire prin Iisus Hristos

Conferinţă susţinută de Maica Siluana, cu titlul: "Sănătate, boală, vindecare și mântuire prin Iisus Hristos". Alături, ÎPS Mitropolit Serafim şi PS Episcop vicar Sofian. material preluat de aici

174. Doar în necazuri simtim si cunoastem ce poate fi mângâierea lui Dumnezeu

Dumnezeu ne mângâie în necazuri și lipsuri și, cu adevărat, doar atunci simțim și cunoaștem ce poate fi mângâierea Lui. În rest, simțim și cunoaștem ajutorul Lui în împlinirea nevoilor sau dorințelor noastre și satisfacția sufletească izvorâtă atât din împlinirea acestora, cât și din credința că suntem iubiți de vreme ce am fost ajutați sau ni s-a răspuns la cerere. Această satisfacție, cu toată bogăția de emoții și sentimente ce o însoțesc, este ceea ce numim noi afectivitate și afecțiune. În această stare sufletească intră ceea ce simțim atât în relația cu semenii cât și în relația cu Dumnezeu. Ea cuprinde mișcări, vibrații ale sufletului și trupului nostru, adică energii create. Mângâierea de la Dumnezeu este energie necreată coborâtă în energiile noastre create, în tot ce simțim noi când avem un necaz, de exemplu. Când simțim această mângâiere o deosebim limpede în duhul nostru de cea omenească. Dar nu putem dobândi și simți mângâierea dumnezeiască până ce nu ne lepădăm de toate dorințele care nu sunt dorirea „unicului necesar”! Și cum va fi posibil acest lucru? Nevoindu-ne să lucrăm Poruncile cu Harul pe care avem nevoie să-l cerem și să-l primim mereu și mereu prin Sfintele Taine. Și aici, avem nevoie să înțelegem că împlinirea unei Porunci nu va avea efectul unei legi de tipul cauză-efect. Ea este o putere dumnezeiască ce deschide mereu și mereu alte perspective lucrării harului. Așa, de exemplu, dacă am lucrat la împlinirea Poruncii iertării și binecuvântării celor ce ne-au rănit și, deși sunt mari schimbări în viața noastră, încă suntem lipsiţi de afecțiunea altor oameni, asta înseamnă că nu s-a terminat lucrarea poruncii. Acum, harul lui Dumnezeu, ne învață că încă mai cerșim afecțiune de la oameni care nu ne-o pot oferi. Nu au de unde. Nu pot. Dar problema e a noastră pentru că am învățat să căutăm afecțiune doar la aceștia. Numai ei sunt „interesanți”, numai ei ne atrag după tiparele subconștiente... Acum urmează să învăţăm să-i iertăm pe cei ce ne-au învățat greșit ce este și ce nu este afecțiunea și cum și unde să o căutăm...
Să mergem mai departe! Iertarea ca lucrarea umano-divină, adică a omului împreună cu harul lui Dumnezeu, vindecă întreaga fire umană și o luminează și o deschide bucuriei care vine de la Dumnezeu și nu de la oameni. Atunci singura lui dorință devine dorirea lui Dumnezeu și căutarea Împărăției. Nevoile firii sale actuale nu dispar dar toate se supun acestei doriri. Încet, încet nevoile se împuținează după cum și cerem în Sfânta Liturghie când părintele se roagă să ne scape Domnul din „toată nevoia”. Se inversează relația dintre nevoi și dorințe. În firea căzută dorințele izvorăsc din nevoi, sugerând căi de împlinirea după cum ne place, în firea înduhovnicită nevoile se topesc în focul doririi de Dumnezeu și se odihnesc în credința că „toate se adaugă” celui ce caută mai întâi Împărăția. (MS)

173. Cum ne spovedim? Serile Talpalari

Cum ne spovedim?

De descarcat inregistrarea audio

Click pe linkul de mai jos sau click dreapta + save as http://dlf.transfer.ro/transfer_ro-03oct-75b435f04ffa126.zip

Recomandare carte:

 

Spicuiri din conferinţă

• nu înţelegem că prin spovedanie am primit putere de la Dumnezeu pentru a nu mai păcătui. O luăm de la capăt, nu lucrăm, nu folosim puterea primită
• vrem remedii împotriva păcatului, dar vrem şi păcatul (din cauza îndrăgostirii de păcat). Urâm roadele păcatului, consecinţele lui, dar iubim rădăcina lui. 
• Omul nu foloseşte harul pentru a se îndumnezei. 
• Harul ne ajută să spunem NU ispitei, nu să nu mai vină ispita
• Cheltuim multă energie sufletească pentru negarea problemei, dar harul mă anunţă când ceva e păcat.
• slujim omul sufletesc sau trupesc
• omul sufletesc ştie că e bine ce e plăcut şi îl satisface, iar organul ruşinii e căzut în sufletesc, nu e duhovnicesc. Am nevoie să fac ceea ce e drept, chiar dacă e neplăcut, pentru că aşa zice Dumnezeu.
• După cădere, liberul arbitru stă numai în a spune "Nu" ispitei. Să spun Doamne ajută-mă să nu fac ce-mi vine! Doamne, opreşte-mă, cu Harul Tău. Creierul care are valori primeşte mai târziu informaţia decât cel care caută supravieţuirea alergând după plăcere şi fugind de durere.
• Să depăşim omul sufletesc şi să-l descoperim pe cel duhovnicesc. Omul nou crede că Dumnezeu poate face cu mine această minune de a spune "nu" ispitei. Trebuie doar să cred că Dumnezeu dă Harul. E o moarte, dar e moartea omului sufletesc, care e însetat de durere, plăcere etc.
• omul sufletesc se războieşte - pentru că îi place, aşa "simte" şi îi place să simtă. El dansează cum îi cânţi: posteşte, se roagă, face mătănii - atunci când intri în lucrare - doar să nu-l omori. Dar îl prinzi în momentul în care te întrebi pentru ce? faci un lucru.
• vrem să fim cineva şi ne îngrozim că suntem un nimeni.
• din cauza treburilor, a TV-ului, omul nu se mai exteriorizează şi atunci îi spune necazurile duhovnicului. Dar asta îl trimite pe el în psihologic, pierzând legătura cu harul, iar pe mine "mă ajută" să ies din pocăinţă, pentru că mă justific. Întrebările care mă întorc la ea sunt "ce ai făcut tu?" "cum ai contribuit tu la acest necaz?" "Ce faci în acest necaz? (cum te raportezi la el)"
• avem nevoie să ne spunem necazurile, dar să le spunem prietenilor - ei ne mângâie, ne susţin sufleteşte, dar nu ne vindecă duhovniceşte (nu copiilor - îi încărcăm cu o povară pe care nu o pot duce - şi nu duhovnicului, la spovedanie - îl băgăm în lumesc). Ca să ne vindecăm, avem nevoie de pocăinţă, nu de taclale. Discuţia e potrivită doar la prima spovedanie, pentru a ne cunoaşte preotul, iar apoi, dacă ne întâlnim cu el în afara spovedaniei.. 
• Avem nevoie să facem lucruri, nu doar să vorbim. Să lucrăm, să aplicăm îndrumările pe care el ni le dă
• Nu avem nevoie să ne spunem planurile, dorinţele, pentru a fi încuviinţaţi.
• Plânsul de milă e un înlocuitor identic natural cu plânsul păcatului. Avem nevoie să-I cerem lui Dumnezeu - atunci când ne plângem de milă - să ne plângem păcatele. Furia, mânia, să fie folosite pentru respingerea păcatului nu pentru judecarea duhovnicului că nu ne înţelege. 
• Dacă mi s-a întâmplat un lucru rău, dacă supravieţuiesc lui (şi nu am murit atunci) e ca să-L întâlnesc pe Dumnezeu acolo, El vrea să mă întâlnească acolo, cu Harul Lui. Să observăm că nu se insistă în Evanghelie pe copilăria pe care am avut-o, pe condiţiile în care am crescut, ci ni se cere să lucrăm, să depăşim ce ni s-a întâmplat, să transformăm ce am trăit în trambulină către Dumnezeu. Primesc harul ca să ajung la sfinţenie cu abuz, cu tot. Dar dacă voi alege să-mi petrec viaţa plângându-mi rănile şi dând vina pe ele, voi avea de ce plânge o veşnicie.

***

Intervenţie Marius Iordăchioaia

bunul samarinean

ca din toate inimile omeneşti şi dintr-a mea
caută cu sfială spre ceilalţi
mâna întinsă a sufletului...

încă din copilărie cei din jur
au pus câte ceva în palma ei
o bomboană o jucărie de pluş o carte
cel mai adesea un ban
cel mai rar o lacrimă...

numai Domnul Hristos când a trecut
ocolindu-mi palma deschisă
mi-a apucat încheietura mâinii
şi
cu bărbăteasca putere a iubirii Sale
mi-a ridicat sufletul din
starea de cerşetor în care

m-a adus fără de voie

dragostea
celorlalţi...

----------
Avem nevoie să întindem mâna Domnului, să ne scoată. Cu toţii trecem prin iad, dar avem nevoie să-l folosim ca loc de trecere spre rai, nu să rămânem acolo. Însă nimeni nu scapă de iad. Unii se spovedesc de frica iadului. Dar noi nu tb să fugim de iad, ci să căutăm raiul.
----

Să nu confundăm:

• complexul de inferioritate cu smerenia
• narcisismul cu spiritul de conducere
• suspiciunea cu prevederea
• instabilitatea emoţională cu religiozitatea

Să nu venim la spovedanie "ca să ne uşurăm", ci ca să ne folosim şi să ne mântuim. Uşurarea duhovnicească constă în râvna de a nu mai păcătui, curajul de a spune "nu" păcatului. Şi dacă vom mai cădea, nu vom mai deznădăjdui, ci vom şti că am fost neatenţi.Dumnezeu vrea să mă lepăd singur de păcat. Nu devenim liberi fără pocăinţă. Pocăinţa liberă vine şi când nu renunţ la păcat (păcatul meu înaintea mea este pururea). Pocăinţa adevărată aduce bucurie şi dacă nu poţi renunţa la păcat. În spatele deznădejdii se află ascuns microbul mândriei (cum am putut să fac asta?) Atunci când ne închipuim că n-ar fi trebuit să facem păcatele, să-i mulţumim Domnului că am făcut doar atât. Să spun despre mine că voi merge în iad este hulă pentru nivelul meu, dacă deznădăjduiesc. Am nevoie să învăţ mai întâi să nu deznădăjduiesc, nu să ţin mintea în iad. Să nu deznădăjduim! Asta e lucrarea noastră.

Ispite la spovedanie:
- ispita de a ne impresiona duhovnicul (ce veţi crede despre mine?) - cele mai mari bucurii le are pr când mărturisim un păcat pe care ne-a fost foarte greu să-l scoatem, să-l mărturisim
- ispita comparaţiei cu ceilalţi
- iscodirea cu privirea tulbură pocăinţa
- relaxarea te face sa te întinzi la vorbă


Cât durează spovedania autentică? Un minut.

Vorba multă:

- arată că nu am pocăinţă
- este moartea sufletului
- arată că ascund ceva
- arată că fug de ruşine

Pentru Sf. Împărtăşanie

• nevoia cugetului zdrobit când ni se citeşte dezlegarea.
• ne putem împărtăşi dacă trăim în pocăinţă continuă (Doamne, păzeşte-mă să nu fac...) + Doamne, iartă-mă (dacă am făcut) + arătare permanentă
• Dacă am căzut în păcate uşoare, ne putem împărtăşi, cu binecuvântarea duhovnicului. să nu ne oprim singuri! păcatele uşoare se şterg prin rugăciune şi ajunare
• pregătirea pt. Sf. Împărtăşanie - citirea canonului este o terapie

să iertăm toate, tuturor celor ce ne-au greşit (să facem metanie pentru acela în faţa icoanei şi să-i cerem iertare dacă nu e de faţă persoana). să nu judecăm, altfel cădem noi înşine în lucruri mai rele + să cerem iertare pentru ce am făcut noi aproapelui.

• să-L iubesc pe Dumnezeu: să cer iubire pentru El în inima mea

Cum ne raportăm la duhovnic?

În relaţia cu duhovnicul pot apărea anumite stări:

• ataşament bolnav
• ură
• cârtire
• familiaritate, prietenie 

niciuna dintre aceste atitudini nu este potrivită, dar se poate trece prin ea; e nevoie s-o mărturisim la spovedanie.

***
Marius Iordăchioaia:

• Sunt două tipuri de atitudini în faţa păcatului:

- cea în care omul fuge la Hristos
- cea în care omul fuge la el însuşi - idol
__________
Alergarea la Hristos este o lovitură dată idolului.

• Mulţi venim la biserică pentru a ne merge bine în viaţă. E un bine definit în mod lumesc. Dar prin împărtăşire, ne împărtăşim de taina jertfei lui Hristos. Deci, nu mai e problema mea dacă sunt dat afară de la serviciu.
• Devenim mai vrednici de iubire atunci când ne scoatem măştile
• Fără duhovnic, ieşi uşor în decor şi nu vom avea un creştinism după Hristos, ci după sine însuşi, după cutare, la care am citit ceva...
• Viaţa duhovnicească ne redă firescul inclusiv în relaţia cu duhovnicul. 
• Înşelarea e în funcţie de cum suntem, e foarte subtilă

***
Maica Siluana:
Descoperim însă că tot ce pierdem atunci când intrăm în viaţa duhovnicească sunt lucrurile de care eram ataşaţi sufleteşte

Duhovnicul e martorul iubirii lui Hristos pentru mine. E o iubire în care are loc toată lumea, nu mai ai nevoie să fii primul etc. Rugăciunea pentru duhovnic e foarte importantă. Se ajunge la o comunicare adevărată prin rugăciune.

172. Serile Talpalari despre mosteniri

Spicuiri din conferinţă

• moştenirea - avere, bogăţie a părinţilor lăsată nouă în scopul de a o folosi pentru viaţa noastră
• până la moartea părinţilor nu ştim ce moştenire avem, de aceea avem nevoie, să ne trezim, să ne deschidem testamentul şi să conştientizăm ce moşteniri avem
• avem două moşteniri: 

1. una dumnezeiască - Chipul lui Dumnezeu din noi

Chipul lui Dumnezeu din noi nu ne lasă să fim fericiţi în starea de dobitoc; avem o anume nelinişte. Diavolul vrea ca noi să ne facem de lucru, să trăim intens (ne îndrăgostim de cine nu trebuie etc.)

Chipul lui Dumnezeu din noi strigă "asta e viaţă?"

Dumnezeu îi oferă omului har să se facă fiu, dacă vrem şi Îi facem loc. Acest har nu-l mai avea omul căzut din rai.

Tot ce doreşte omul e de la Chip, de la dorul de a stăpâni lumea pe care i-a dat-o Dumnezeu încă de la început.

După Botez ne conectăm la Dumnezeu şi primim moştenirea dumnezeiască, pe Sine, cu ale Sale. Dumnezeu vine cu ale Sale în ale mele şi lucrează.

Există mai multe "conturi" în care "se depune" Harul, Sf Duh Care lucrează în noi: dragostea, pacea, răbdarea, îndelungă răbdarea, credinţa, înfrânarea...

2. una de la lume - de la părinţi, strămoşească şi de la lume - de multe ori primim o moştenire de la părinţi şi-L acuzăm pe Dumnezeu pentru ea.

1.  moştenirea de la părinţi: însuşiri fizice şi de temperament (caracterul ni-l formăm noi). Această moştenire e scrisă în subconştient, mai ales până învăţăm să vorbim, apoi devine conştientă.
2. moştenirea de la strămoşi e scrisă în adâncul nostru, în inconştient
3. moştenirea de la lume - contextul socio-cultural: şcoala, cultura, cataclisme, războaie pe care îl înmagazinează părinţii noştri - e mai uşoară, se poate renunţa mai uşor la ea, are rădăcini în subconştient (ex. tensiuni interetnice): e grefată pe o moştenire care are traumele ei.

***

• Noi ne schimbăm, dar frica rămâne şi ne guvernează viaţa. Avem nevoie să hotărâm că "ne-am făcut mari", să ne deschidem testamentele şi să facem ce vrem cu averea.
• Moştenirea e ceva, dar eu sunt cineva: eu o administrez. Şi totuşi, dacă fac "ce-mi vine" cu ea, nu sunt stăpân, ci sunt stăpânit de ea. 
• Atunci când am un comportament reactiv, e nevoie să mă întreb: "ce anume m-a împins să dac asta?" Întrebându-mă, voi descoperi că acea reacţie face parte din moştenire şi să-i spun NU. Să nu mă sperii că "mi-a venit" deoarece moştenirea e înscrisă în celulele mele şi când nu mai sunt atent, voi merge pe acea cale. Retragerea Harului e ca să lucrez liber. Chemarea e să nu mă mai încred în ce simt, ci să cred că sunt chemat să trăiesc chiar dacă nu simt. Dumnezeu ne atrage, nu ne târăşte. Eu fac paşi către el. Eu pot face invers de cum simt! Calea e strâmtă, dar merită! Ne jupuim de vii până se şterge moştenirea din simţire.
• Trauma se transmite şi e scrisă în mine, eu trebuie s-o aduc la Hristos. Durerea jelită se termină, nu se mai transmite. 
• Cu Dumnezeu, pot să refuz păcatele care vin din moştenire. 
• Când ies din păcat (din robie), să iau cu mine în "Israel" şi vasele de aur (competenţe, calităţi) pe care le-am dobândit pe vremea când eram rob, să le folosesc pentru bucurie. Până atunci, ele erau folosite doar de faraon.
• Nu avem niciun merit pentru moştenirea noastră, dar nici vină. Avem însă responsabilitate. Să ne mutăm deci gândul de la vină spre responsabilitate şi viaţa noastră se va schimba, ne vom sfinţi
• Ce am trăit e viziunea noastră. Trăind responsabil, acceptând, vom vedea şi alte aspecte ale persoanei.
• în iad merg diavolii şi păcatele... şi cei care nu se pot lăsa de ele

***

• Lepădarea de părinţi este o desprindere psihică, pentru a-i putea iubi în Hristos. Iubirea sufletească e în dauna persoanei umane, e un ataşament bolnăvicios.
• La iniţiativa omului se creează un om nou. Dumnezeu îmi dă puterea ca în ciuda moştenirilor să devin sfânt. Este doar dureros că am moştenirea asta, nu nedrept. Dumnezeu nu desfiinţează legea, ci-i dă omului putere să iasă din ea.
• Ne identificăm cu rolurile pentru o vreme - acesta e omul sufletesc (ce are, ce pare), cu conţinuturile afective sau trupesc (ce simţim) deoarece încă nu am devenit Persoană. Ne identificăm astfel doar cu firea creată, încă nu suntem divino-umani. Ca Persoană, primesc Harul să devin divino-uman. Omul se naşte ca Persoană în potenţă, dar creşte ca individ: el spune "aceasta e viaţa mea, povestea mea", dar nu Eu. Ca individ, trăieşte atracţia pentru plăcere şi repulsia faţă de durere. Atunci când ajunge la fundul sacului, tehnicile de supravieţuire - de a dobândi plăcerea - nu mai funcţionează. El ştie că "asta e minciună". Plăcerea se înscrie în firea mea şi creează substanţe - astfel, voi trăi sevrajul în absenţa acelei plăceri.
• Fericit omul care se opreşte cât plăcerea este încă o ispită

***

Despre durere

• Durerea ca plăcere este masochism: ştiu că mă voi simţi rău, dar tot fac acel lucru
• Durerea ca şi Cruce - este poartă către Dumnezeu. 
• Orice durere poate fi folosită ca naştere la o realitate de care fug, la întâlnirea cu Dumnezeu. Avem nevoie să dăm slavă lui Dumnezeu în durere, chiar şi doar mental, verbal, fără simţire. Acesta este banul văduvei şi aceasta este portiţa prin care mă nasc.

***

• Cum ne vom privi viaţa în oglinda lui Dumnezeu? În memoria lui Dumnezeu toate sunt păstrate cu dragoste
• inteligenţa noastră de indivizi se centrează pe descoperirea paiului din ochiul celuilalt
• vindecarea depinde de hărnicia mea, de consecinţele schimbării asupra mea

Cum lucrăm?

• rugăciune
• despărţire (psihologică) de cei care mi-au dat moştenirea (Doamne, ajută-mă să mă despart)
• să ne trezim, conştientizând moştenirea
• să-L ducem pe Domnul în cămările sufletului, în toate - judecata este arătarea realităţii
• să cred că tot ce îngăduie Dumnezeu e spre binele meu, îmi e de folos (de folos e diferit de plăcere)
• răbdare activă, lucrătoare - eu vin cu disponibilitatea mea, Dumnezeu vine cu răbdarea; nu pot răbda dacă nu accept
• iertarea
• rugăciune pentru cei adormiţi şi pentru vrăjmaşi
• Sf. Taine
• binecuvântarea
• împlinirea poruncilor
• iubirea de sine sănătoasă: neidentificarea cu moştenirea