266. Una dintre cele mai mărețe lucrări

Această neputință de a face ceva cu și pentru altcineva, oferită în întregime lui Dumnezeu și trăită cu răbdare este una dintre cele mai mărețe lucrări ale omului pe acest pământ. (MS)

171. Taina bucuriei si a durerii

Simțirea bucuriei în durere e o mare taină și e o lucrare divino-umană, adică a harului împreună cu tine. Tu pui durerea și Domnul pune harul. Durerea e inerentă pentru că situația în care ești, deși face parte din viața ta, nu e chiar viața ta. E așa cum pruncul din pântecele mamei tale erai tu și totuși nu erai încă cel ce ești acum. Cel ce erai atunci a trebuit să treacă prin durerile nașterii și fără acele dureri nu era posibilă viața de acum. La fel și acum, toate durerile vieții tale sunt durerile nașterii tale la viața cea adevărată, dacă le trăiești cu Domnul. Bucuria vine din viitor, dar e trăită și în prezent de cel ce crede și nădăjduiește în făgăduințele Domnului.
Trăim pentru Viața veacului ce va să vină, dar o trăim încă de acum și o trăim cu viața noastră de acum, cu acest trup și acest suflet atât de sensibile la durere. Răbdarea, îndurarea acestor dureri ale nașterii nu sunt scopul vieții, ci un mijloc, singurul mijloc de a ieși vii din moartea păcatului. (MS)

147. Un fel de a fi care schimbă relatiile dacă nu uităm de El

Când conștientizezi pentru prima oară că nu ești doar „eu”, ci și „tu” pentru celălalt eu, totul se schimbă! Dar la început amețești cumva. Din relațiile care erau centrate pe „eu” nu mai rămâne mare lucru, deși cădem mereu și mereu și în forme mereu mai subtile de ego-ism!
Tu, Cr. a mea, nu ești eu, ci tu, dar eu sunt, în clipa asta, tu-ul tău. Eu simt, știu cine vorbește cu mine și „dispar” puțin ca eu și mă simt tu-ul cu care vorbești tu, pe care îl cauți tu, de care te bucuri, sau care te doare... Eu sunt aceea... Nu sunt așa cum mă vezi tu, dar sunt acel tu pe care tu pui determinațiile respective și eu vreau să port acea povară cu drag și răbdare, chiar și când îmi pierd răbdarea, dar vreau și accept și te primesc în sufletul meu ca tu și ca eu al tău...
Nu e un joc de cuvinte, ci un fel de a fi care schimbă relațiile dacă nu uităm de El, Cel ce ne iubește până a deveni și Tu și El pentru fiecare dintre noi! (MS)

140. Cercetarea si judecarea de sine e asumare îndurerată, o arătare simplă şi o încredinţare fără revoltă milostivirii lui Dumnezeu

Când folosim cuvinte ca să ne „judecăm”, nu facem decât să ne hrănim eul rănit şi să ne îmbogăţim „povestea”. Cercetarea şi judecarea de sine e asumare îndurerată, o arătare simplă şi o încredinţare fără revoltă milostivirii lui Dumnezeu.
Când îţi întâlneşti nimicnicia şi răutatea inimii accepţi şi ceri vindecare, milă, îndurare, răbdare şi nu te mira că eşti cum te vezi, că nici măcar nu bănuieşti ce poţi fi sau deveni dacă uiţi sau nu-ţi dai seama că atârnăm doar de mila Domnului şi orice dar ni se ia dacă ne închipuim că e de la noi! (MS)

99. O taină a iubirii aproapelui

Îl iubim pe celălalt așa cum este, dar și așa cum este chemat să devină. Cel de lângă noi nu este gata și eu îl privesc și în perspectiva a ceea ce va fi. Asta mă ajută să nu judec felul în care este acum, mai ales dacă se încăpățânează să rămână așa, să-și rateze devenirea. În același timp mă ajută și mă face responsabil în slujirea pe care i-o datorez în această perspectivă. 
A iubi pe cineva așa cum este nu înseamnă a-i tolera violența sau iresponsabilitatea, de exemplu, ci, dimpotrivă, a-l ajuta să-și dorească să vină pe Cale prin răbdarea mea iubitoare și prin comunicare cu rugăciune în duh și adevăr. Asta poate însemna uneori mustrare, îndemn, pedepsire sau chiar întreruperea relației, dacă ea e distructivă. Dacă, de exemplu, un bărbat îi cere unei femei lucruri împotriva firii sau a demnității sale în numele iubirii, femeia are datoria nu doar să refuze sau să se apere, ci să se și despartă de acest bărbat și să continue să-l iubească doar cu rugăciunea ai nejudecarea. Aici e o mare taină a iubirii de aproapele pe care nu o putem trăi fără lucrarea harului. (MS)

61. Toate problemele vietii noastre in timp au rostul de a deveni loc de intalnire cu Vesnicia

Nu putem intra în Împărăţie dacă Îl învățăm pe Dumnezeu cum să ne rezolve problemele și cum să ne aranjeze viața, întâlnirile, caracterul nostru și al celor din jur... 
Toate problemele și evenimentele vieții noastre în timp au rostul de a deveni loc de întâlnire cu Veșnicia. Altfel e timp pierdut și locuri de „experimentare” a chinului, a întunericului și a scrâșnirii dinților ca daruri ale lui Dumnezeu pentru a ne trezi și a urî păcatul.
Dar atenție: nu chinul ni-l dăruiește Dumnezeu, sau cele amintite mai sus, ci libertatea de a alege să trăim „după mintea noastră”, ceea ce ne duce, în robia voii noastre, robită de voia celui viclean, sau după mintea Lui, devenită accesibilă oricui voiește să se lepede de sine, prin Hristos Domnul în Biserica Lui. Durerile și necazurile vieții devin daruri când înțelegem că sunt consecințele alegerilor noastre, prezente sau trecute, și că dor doar pentru a ne trezi și a alege Bucuria și Pacea, și Iubirea!
Iar dacă voiește cineva aceste daruri, îl sfătuiesc să înceapă prin a cere credință și răbdare! Prin aceste daruri primim lumina și priceperea, adică harul care ne învață ce să facem mai departe... (MS)

50. Sa punem in fiecare zi „inceput bun”

Să avem mintea ridicată la acest dumnezeiesc scop al vieții noastre, sfințenia, dobândirea Duhului Sfânt, dar să fim atenți la „primul pas” cum ne explică Părintele Sofronie „metoda” Sfântului Siluan. Adică, fiind mereu conștienți de scopul final al vieții noastre, să punem în fiecare zi „început bun” care constă în petrecerea acesteia, „fără de păcat”! Asta înseamnă lucrarea celui mai mic gest cu gândul la Dumnezeu și la voia Lui, trăirea fiecărui fior de viață în rugăciune și refuzul deznădejdii ori de câte ori cădem și ratăm mii și mii de momente și ocazii. Pentru aceasta ne-a dăruit Domnul Pocăința. Și cu ea vom dobândi virtutea îndelungii răbdări cu noi și cu aproapele. Răbdarea nu înseamnă nepăsare, ci îndurarea, cu durere deci, a neputinței și chemarea lui Dumnezeu mereu și mereu în ajutor. Așa, durerea strâmtorării căii devine bucurie sfântă! (MS)

45. Cand devenim vase ale Duhului Sfant, suntem la cea mai deplina si fericita dimensiune a lui a fi

Nu uita că în tine sunt toată frumuseţea şi tot binele după care tânjeşti şi ele nu aşteaptă decât să fie trezite la viaţă de Dumnezeul Cel Viu şi să se dăruiască celor din jur ca ceva cu totul şi cu totul personal şi original. Fiecare suntem unici. Nu, nu imităm pe nimeni când suntem în rugăciune, ci numai în păcat. Păcatul născut din frică ne face să fim ca "toată lumea", să fim "în rând cu lumea" ca să nu fim marginalizaţi şi respinşi. Atunci ne îmbrăcăm, vorbim, gândim, ne hrănim "ca toată lumea" şi murim la fel!
Rugăciunea sfinţeşte omul în întregime şi toate ale lui devin divino-umane! Iar dorul inimii noastre este să fim ca Dumnezeu, adică să fim dumnezei după har. Acum înţelegi de ce te rog mereu să binecuvântezi?
Binecuvântarea lui Dumnezeu în tot locul şi în toată vremea e cea mai curată rugăciune, şi când facem asta patimile nostre slăbesc şi mor! Asta este asceza creştină: o formă concretă, vie de binecuvântare a lui Dumnezeu în cele mai concrete şi mărunte gesturi ale vieţii, pentru a face loc lui Dumnezeu în noi! Când devenim vase ale Duhului Sfânt, suntem tot noi, dar la cea mai deplină şi fericită dimensiune a lui a fi. Şi atunci îţi poţi băga creionul în gura şi să rozi puţin din el pentru că nu-ţi vine un răspuns la mate, dar va fi altfel! Sub trecătoarea frică de examen, vei simţi pâlpâirea limpede şi statornică a lumii sensului vieţii tale pe acest pământ! Atunci vei dori să iei examenele pentru că aşa vei avea o pregătire care te va ajuta să dai slavă lui Dumnezeu şi să slujeşti pe aproapele tău. Atunci vei aştepta să te întâlneşti cu profesorul tău la examen ca să-i împărtăşeşti din "aventurile" tale cu disciplina lui iubită! Atunci, orice gest către ceilalţi va fi un gest de dragoste şi nu de apărare sau atac... Utopii? Eu ştiu că tu ştii că nu sunt utopii! Ne trebuie doar răbdare şi onestitate şi hărnicie! (MS)