Serile Talpalari, 22 noiembrie 2011, partea I
Suntem "în afară" încă de la izgonirea din rai.
Hristos a venit în lume şi a luat această condiţie "în afară", de "aruncat în lume" - pe cât i-a fost posibil pentru că s-a născut fără de păcat - şi o trăieşte împreună cu noi:
El este în copilul bătut, El este în femeia violată, El este în omul ucis, El este prezent - pentru că şi-a asumat umanitatea noastră - este prezent cu trupul Lui, cu sensibilitatea Lui, în aceste situaţii.
Atâta timp cât noi Îl considerăm "în afară" pe El - că-i acolo, sus - ni se pare o crimă (El stă şi se uită la mine cum sufăr şi pe urmă zice "bravo, uite, îţi dau o coroniţă că ai îndurat toate astea
pentru Mine").
Asta este o interpretare "din afară", este o interpretare în care noi nu vrem să ne mântuim, în care ochii noştri sunt învârtoşaţi, inima învârtoşată, cu urechile auzim şi nu auzim, şi nu vrem să venim la El ca El să ne tămăduiască. La El, ca ce?
Înţelesurile vin (
după cum vedem şi în Evanghelia Sf Ioan, la intrarea în Ierusalim: "Acum sufletul Meu e tulburat, şi ce voi zice? Părinte, izbăveşte-Mă, de ceasul acesta. Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta. Părinte, preaslăveşte-Ţi numele! Atunci a venit glas din cer: Şi L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi. Iar mulţimea care sta şi auzea zicea: A fost tunet! Alţii ziceau: Înger I-a vorbit! Iisus a răspuns şi a zis: Nu pentru Mine s-a făcut glasul acesta, ci pentru voi. Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine. - cf. In. 12, 28-32 - deci
chiar şi dacă vorbeşte Dumnezeu-Tatăl, oamenii vor auzi fiecare după cât e de deschisă inima lui să-L audă pe Dumnezeu),
după cât e fiecare de pregătit să întâlnească un Dumnezeu care nu e el însuşi. Noi toţi ne-am instalat în nesimţirea şi în autonomia aceasta în care "eu ştiu", eu mă bazez pe mine. Ăsta e păcatul omului, asta e moartea omului. Această autonomie.
Această încredere în "ce simt" eu, "ce gândesc" eu...
Noi nu-L putem nici măcar căuta pe Dumnezeu, darămite să-L aflăm! Asta e frământarea și credința altor confesiuni și religii. Noi, ortodocșii, suntem sau devenim ortodocși, abia în ceasul în care ne lepădăm de căutare și ne smerim mintea căutătoare. Orice căutare este o expresie a inimii și a minții omului autonom (adică omului care-și este sieși lege). Așa ne lăsăm găsiți de El, Calea noastră, Adevărul nostru și Viața noastră. 
