230. Cine ne desparte de Dumnezeu?

Foarte de folos...

218. Conferinţa "Despre percepţia binelui şi a răului"

http://www.sfintiiarhangheli.ro/multimedia/conferinte/perceptia-binelui-si-raului Omul este bolnav şi organul afectat de boala lui este cunoaşterea, puterea bolnavă este puterea de a cunoaşterii. Cunoaşterea are un capăt în înţelegere şi unul în percepţie, un capăt în simţire şi unul în minte. Nu există percepţie fără contribuţia minţii şi nu există lucrare a minţii care să nu se folosească de percepţie.
Nu putem înţelege binele şi răul dacă nu cunoaştem nimic despre boala percepţiei.
Percepţia este lucrarea simţurilor care intră în contact cu realitatea, cu un obiect, care ni se face cunoscut prin senzaţiile pe care le avem prin contactul cu el.
Dacă ne uităm ce spun specialiştii despre acest act de cunoaştere aflăm că simţurile percep nişte însuşiri ale obiectului pe care le transmit mai departe ca să capete înţeles şi înţelesul îl dă mintea.
Când chemi pe nume o existenţă participi la existenţa acelei realităţi.
Prin cădere, percepţia şi numirea realităţilor nu mai merge în mintea luminată de Dumnezeu, ci îşi face o reprezentare.

Dacă ne-am scoate etichetele din cap am deveni sfinţi.

Ajung să mă apropii de bine în momentul în care îmi dau seama că nu sunt eu Dumnezeu, n-am făcut lumea şi nu sunt stăpânul acestei lumi, ci administrator.
Cine a făcut răul?
Răul nu este făcut. El nu există. Nu are ipostas, ci este o boală a binelui relativ, a creaţiei, a făpturii.

144. Orice căutare este o expresie a inimii si a mintii omului autonom

Noi nu-L putem nici măcar căuta pe Dumnezeu, darămite să-L aflăm! Asta e frământarea și credința altor confesiuni și religii. Noi, ortodocșii, suntem sau devenim ortodocși, abia în ceasul în care ne lepădăm de căutare și ne smerim mintea căutătoare. Orice căutare este o expresie a inimii și a minții omului autonom (adică omului care-și este sieși lege). Așa ne lăsăm găsiți de El, Calea noastră, Adevărul nostru și Viața noastră. 
Ce avem nevoie să căutăm și să regăsim este acel tărâm ascuns al minții celei din adânc, a minții care ne e dată ca să-L vedem și să-L cunoaștem. De aceea avem nevoie să ne curățim de păcate și de patimi. Și, de aceea, ori de câte ori ne vedem și ne simțim păcatul în fața Lui, punem un nou și bun început! (MS)

116. Iubirea lui Dumnezeu străbate prin cele materiale, dar nu se reduce la ele

Serile Talpalari, 7 februarie 2012

Click pe linkul de mai jos sau click dreapta + save as

http://dlf.transfer.ro/transfer_ro-07feb-16a154b68ac.zip   (110.5Mb)

După cădere, oamenii se înmulţesc după chipul animalelor, dar nu ca animalele, pentru că ele nu se cunosc unele pe altele. Acest verb folosit presupune o dimensiune omenească pe care el n-a pierdut-o prin cădere. Chipul lui Dumnezeu a rămas prin el. Oamenii nu se reproduc, ci procreează. Cuvântul ne arată clar că e aducerea pe lume a unui om nou, şi chiar dacă e un act căzut, nu e un fenomen animalic. Se face prin cunoaştere. Sigur că poate fi atât de căzut, încât să nu se cunoască cei doi unul pe celălalt, dar nu se pierde dimensiunea omenească, pentru că femeia zămisleşte şi „a dobândit (un) om de la (datorită lui) Dumnezeu”.

Dumnezeu este prezent, implicat în actul de creare a unei noi persoane. 
Pe lângă crearea omului (Adam a fost luat din ţărână, iar Eva din coasta lui Adam), Dumnezeu nu este absent din creaţie, ci are grijă şi susţine şi menţine în existenţă creaţia cu harul Lui. Actul zămislirii e un act pe care Dumnezeu nu l-a părăsit nici după cădere. Şi noi suntem oameni de la Dumnezeu, tot cu ajutorul lui Dumnezeu, El este acolo, deoarece omul nu are doar dimensiunea psiho-somatică, care trece de la părinţi, ci şi cea de persoană, de cineva. Or acest dar este făcut fiecărui om în parte când venim pe lume.

Să ne pocăim pentru risipa pe care o facem cu acest act procreator. Aici ne-a atacat vrăjmaşul, pentru că noi transformăm acest act procreator - noi participăm la creaţie, alături de Dumnezeu, şi aducem la existenţă oameni care n-au fost - într-un păcat, în sensul că ne lipim doar de plăcere şi nu ne asumăm dimensiunea de a-l cunoaşte pe celălalt, de a fi un trup cu el în Dumnezeu şi de a-l face un act de iubire, prin care cei doi cresc împreună şi rodesc împreună nu numai prunci, pentru că tot ce se întâmplă în viaţa unui cuplu, a unei familii este o creştere în Duhul Sfânt şi acest act are rolul lui. Dar nu e singurul. Familia nu se întemeiază doar pe actul intim, doar pe zămislire. Sunt familii binecuvântate de Dumnezeu şi dacă n-au copii. Sunt familii binecuvântate în care acest act îşi urmează cursul firesc şi se transformă încet-încet în tandreţe, în comunicare, în cunoaştere. Pentru că atunci când oamenii sunt foarte tineri nu prea văd bine. Mai ales în momentele de înflăcărare. Chiar dacă-l cunosc foarte bine pe partener, îl ştiu bine, atunci orbesc. Nu mai văd nici dacă-i beat sau treaz, dacă-l doare capul sau ceva. Pe măsură ce creşte duhovniceşte, omul devine mai puţin rob al acestei plăceri iraţionale (iraţionale pentru că nu-i condusă de raţiune, nimeni nu poate să spună „eu nu vreau să simt plăcere”, n-avem putere asupra ei în momentul în care există) şi devine din ce în ce puternic cu partea raţională şi devine din ce în ce mai persoană, mai preocupat de celălalt decât de sine, nu mai e robit de propria sa pornire.

De aceea Dumnezeu a rânduit şi protejează cu har familia, pentru că numai în familie se întâmplă acest lucru. Între doi oameni care se îndrăgostesc, acest lucru nu are cum să se întâmple pentru că ei stau împreună doar cât se plac. Şi acesta e răspunsul pentru întrebarea „de ce e păcat relaţia trupească fiind necăsătoriţi?” Pentru că durează doar cât îţi aduce satisfacţii. Cât răspunde la aşteptările tale. Dar când celălalt nu mai răspunde la aşteptările tale, nu-ţi mai place, nu-ţi mai satisface pretenţiile te desparţi şi cauţi pe altcineva.

Deci să ne îndreptăm pe această pocăinţă: Doamne, ce-am făcut cu darul Tău?

***

Dumnezeu nu este o balanţă, nu este un cântar care trebuie să funcţioneze corect: dacă am pus 5g pe un taler, trebuie să pun în celălalt taler ceva  tot de 5 g. Dumnezeu nu este dator să mă iubească, să se uite la mine, El poate să nu mă iubească, pentru că e Persoană, pentru că e liber. Pentru că dacă El ar funcţiona ca o maşină, care ar spune „ai făcut un lucru bun, bravo!”, atunci iubirea Lui ţine de comportamentele mele. Ca la părinţii noştri. Dumnezeu nu ne iubeşte datorită faptelor noastre. Se bucură de o faptă bună, se întristează de una rea, dar iubirea Lui continuă. În plus, El are dreptul să nu mă placă.

Despre taina persoanei

Exemplu:

În clipa în care eu sunt persoană, tu eşti persoană, tu eşti soţul meu şi ştiu că mă iubeşti. Dar la un moment dat, te înfurii şi nu te mai uiţi la mine sau faci un lucru neplăcut. În clipa asta, eu pot să mă bazez pe legământul nostru de iubire şi să înţeleg că tu ai voie, ai dreptul să faci asta, ai libertatea; ai voie chiar să nu-mi spui de ce faci asta. Este taina persoanei, taina celuilalt. Între persoane lucrurile nu stau ca la laborator, să iei proba să vezi de ce face ceva. Este taina celuilalt care are voie să facă într-un fel. Eu cad în relaţie în momentul în care neg realitatea, credinţa în ce ne leagă (Taina Căsătoriei) şi mă bazez pe ce văd acum. Fără să înţeleg dacă văd bine sau nu. Fără să analizez. Fără să întreb. Cain nu l-a întrebat pe Dumnezeu de ce n-a căutat la el.

Întristarea lui Cain

Întristarea lui Cain se baza pe o dreptate. El avea dreptate. Ori nu ştia că a făcut rău, ori nu putea să facă altfel. Şi el s-a simţit nedreptăţit în momentul în care Dumnezeu nu a răspuns jertfei lui. Iar Dumnezeu a vrut să facă asta. Dumnezeu n-a vrut să fie drept. El a vrut să ne înveţe o taină mare, că relaţia dintre Dumnezeu şi om nu se bazează pe dreptate. Şi e prima lecţie pe care ne-o dă în sensul acesta. 
Pentru că dacă se baza pe dreptate, toţi ar trebui să fim măturaţi, pe drept. 
A fost o provocare a lui Cain să se ridice la un nou nivel de iubire. E o punere la încercare a libertăţii lui şi a iubirii lui.

Fără această probă, nu înaintăm pe cale. Noi spunem „mă iubeşte Ionel”, „m-a ajutat la examen” "ei, ce Dumnezeu bun!” Ori, Dumnezeu vrea să ne arate că nu asta este ceea ce ne oferă El. Că iubirea noastră trebuie să fie ne-condiţionată de cele materiale. Pentru că iubirea Lui străbate prin cele materiale, dar nu se reduce la ele. Iar omul căzut s-a redus la cele materiale. Şi Dumnezeu vrea să-l înveţe „hai, nu te opri aici, crede că Eu te iubesc”. Aceasta e provocarea pe care o primim în toate încercările.

Problema e ca noi să credem că Dumnezeu este iubire, că are voie să mă mustre, are voie să nu-mi vorbească, iar eu să insist, să întreb. Şi vedem la acest moment cu Cain, că Dumnezeu chiar zice „de ce te-ai posomorât? de ce te-ai întristat?”

***

Iubirea nu e ceva care „să-ţi vină”. Îţi fac orice, te pot ajuta, îţi pot da orice, dar iubire n-am de unde. Neputinţa omului este clară şi lecţia este clară. Eu pot să-i cer lui Dumnezeu: „Doamne, pune iubire”, dar eu să nu am aşa ceva. Şi uneori nu e posibil darul - să-i dăruiesc lui Dumnezeu ori celuilalt iubire (pentru că nu e de unde) şi e posibilă jertfa. Să fac ceva ca jertfă şi nu ca dar. Să înţelegem că această libertate a persoanei este respectată. Şi Dumnezeu, dacă era să nu caute la Cain de felul în care a adus jertfa, lipsit de dragoste, nu-l întreba de ce e posomorât. Dar voia să scoată din inima lui Cain ce era acolo. Să învăţăm şi noi: Atunci când nu poţi să dăruieşti nu te supăra, nu invidia pe celălalt, ci alungă păcatul. („păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!”) Pentru că omul cade în păcat pentru că nu poate rezista emoţiilor, vulnerabilităţii. Asta am moştenit noi de la Adam şi Eva, vulnerabilitatea, nu vinovăţia. Iar Dumnezeu asta spune: „tu poţi să biruieşti păcatul”. Cu aceste simţiri, stări. Să nu credeţi că drepţii n-au avut aceste simţiri. Dar fie n-au urmat lor, fie s-au pocăit. Când citim psaltirea e vărsarea acestui preaplin emoţional şi sufletesc şi Dumnezeu ne dă puterea Lui. Acest lucru avem să-l învăţăm, pentru că altfel alunecăm în a scuza pe Dumnezeu şi a-l învinovăţi pe Cain.

Dumnezeu nu aşteaptă de la mine ce nu am. Dumnezeu n-are nevoie de dragostea noastră. El este Dragoste. Şi El răspândeşte iubire. Şi noi facem la fel, când suntem îndrăgostiţi ori avem o stare bună. Dumnezeu aşteaptă să primim iubirea Lui. Atât. Iar darul meu către El este răspunsul meu la iubire. Dar El n-are nevoie. Altfel, aş crede că e la fel de supărăcios ca mine şi că trebuie îmbunat cu ceva. Nu acesta e duhul. 
Cum să  ceară Dumnezeu de la mine ce n-am şi cum să cer eu de la celălalt ce n-are? De aici provin toate crimele. Noi suntem într-o lipsă totală şi Dumnezeu vrea să ne dea şi nu dăruieşte din lipsă, ci dintr-un prea-plin. Dacă ştiu că Dumnezeu e iubire şi vrea mântuirea mea, adică să trăiesc prin iubire, prin asta voi corecta mintea mea, prin care gândesc psihologic: „a meritat sau n-a meritat?”

Harul lui Dumnezeu se dă personal şi dinamic.

Iubirea nu e răsplată. Să nu mutăm juridic şi psihologic. Iubirea lui Dumnezeu poate fi simţită şi trăită de om mai mult sau mai puţin, şi în funcţie de asta zice el că este mai iubit mai mult sau mai puţin, în funcţie de felul în care el primeşte iubirea şi o întrupează. Dumnezeu este desăvârşit, dăruieşte toată iubirea, dar vasul în care primesc eu iubirea poate fi mai deschis sau mai închis. El e Cel care iubeşte în noi, El e Cel care ne dă puterea să ne rugăm. Dar noi suntem cei ce simţim şi spunem că suntem iubiţi mai mult sau mai puţin în funcţie de asta.

Calitatea iubirii la un om sănătos duhovniceşte e că iubirea se distribuie fără să se micşoreze. Dacă iubim cu inima şi cu mintea, iubim bunuri duhovnicesşti, care se împart fără să se împuţineze. Dacă iubim cu simţurile, niciodată nu ne ajunge. Şi în lumea asta oricât de mare e, faptul că mai sunt şi alţii care mai apucă din ea, pe unul nemulţumit îl face nemulţumit toată viaţa.

88. Abia după ce gustăm putin lucrarea lui Dumnezeu cu noi si în noi, putem cere lui Dumnezeu credinta cea adevărată

Nu credem că Dumnezeu este Iubire și că S-a făcut Om ca să ne ierte și să ne dea puterea să ne iertăm ca să putem să ne iubim: pe noi înșine și unii pe alții!
Nu putem iubi pe nimeni dacă nu ne iubim pe noi și nu putem să ne iubim pe noi:
- dacă nu credem că Dumnezeu ne-a creat din iubire și că ne iubește până la sfârșit
- dacă ne centrăm pe noi, fie admirativ, fie acuzator, pretinzând că suntem gata sau că ce mai e de făcut facem noi
- dacă nu ne lepădăm de noi înșine, adică de privirea invidioasă, comparativă, acuzatoare strecurată în noi de dezbinătorul – diavol
- dacă nu-L primim pe Dumnezeu făcut Om pentru noi, în noi și nu credem în lucrarea Duhului Sfânt, în Numele Lui, cu noi, în Biserica Lui
- dacă, apoi, nu vedem cu privirea Lui iubitoare și răbdătoare, Singurul Care știe adevărul, fiind Adevărul
- dacă tânjim după slava de la oameni și nu căutăm mai întâi Împărăția Lui ca să putem primi și trăi darurile Sale...


Abia după ce gustăm puțin, cu bruma de credință rațională pe care o avem, lucrarea lui Dumnezeu cu noi și în noi, putem cere lui Dumnezeu credința cea adevărată. Apoi, credința naște cunoașterea și cunoașterea face posibilă trăirea, experiența pe viu a celor cunoscute prin credință. Invers decât am învățat și făcut noi!
Acum e vremea credinței și a credincioșiei. Să ne silim să fim credincioși peste „puținul pe care l-am primit” (aici intră și ce ai dobândit de la părinți, de la școală, de la facultăți și mastere, din lecturi și schimb de experiențe...) ca apoi, după ce vom intra statornic în bucuria Domnului, să putem duce multul pe care dorește Domnul să ni-l dea!
Nu e ușor, mai ales pentru cei deștepți, învățați, formați și chiar desăvârșiți în înțelepciunea acestei lumi. Nu e vorba de sensul peiorativ la înțelepciunii, ci de cel adlitteram: acea forțare a minții umane de a a obține binele și cele bune prin știința și priceperea sa. Un Părinte spunea că toate cuceririle și realizările științei și tehnicii omenești sunt icoane ale celor pe care le-am pierdut lepădându-ne de deșteptarea și creșterea duhovnicească, adică în și cu Duhul Sfânt. N-am fi avut nevoie de vapoare ca să mergem pe apă, de exemplu!
Dar Domnul, când ne-a spus: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea”, ne-a oferit nu doar informația necesară pentru a ne împlini dorul de depășire a lumii create, ci și puterea și învățătura directă și practică necesare.
Așadar, să îndrăznim să cerem, să învățăm, să păstrăm și să folosim această Putere! (MS)

76. Taina sufletului celuilalt se cunoaste prin împărtăsire

Spicuiri din conferinţă:

... avem nevoie de trezirea capacităţii noastre de cunoaştere prin rugăciune

***

... ca să înţeleagă cineva taina Sfintei Treimi trebuie să-şi răstignească mintea

***

.... Taina sufletului celuilalt se cunoaşte prin împărtăşire...

 ***

Cum adică nu sunt persoane oamenii care nu se botează?

Individul îşi simte fiinţa ca pe ceva ce-i aparţine.

... În starea omului nebotezat, noi trăim ca indivizi. Eu nu pot să simt viaţa celuilalt, nu pot să-l trăiesc pe celălalt, eu nu sunt în comuniune cu nimeni. Eu sunt în relaţie cu cine-mi face bine şi rup relaţia cu cine-mi face rău, m-apropii de cine-mi place şi fug de cine nu-mi place, pentru că asta dobândim în viaţa de individ.

Prin botez, se reface legătura cu Dumnezeu. Din nou intră harul lui Dumnezeu, energia necreată în mintea omului. Şi intrăm în comuniune cu Dumnezeu. Suntem în comuniune cu Dumnezeu.  Şi, de câte ori trăim realmente comuniunea cu Dumnezeu suntem în comuniune şi cu ceilalţi. Dar avem libertatea să trăim individual, să nu facem asta. Deci eu, Îl am pe Dumnezeu în mine, Îl am pe Duhul Sfânt în mine, dar eu trăiesc conform deprinderii mele de a fi individ. Alegând asta, trăiesc individual: am casa mea, părerea mea... credinţa mea... totul este al meu, în scopul confortului meu şi de interes personal.

Misiunea individului e să se conserve, să supravieţuiască.

***

... Îngerul păzitor nu face lucruri care să fie împotriva voinţei mele, împotriva voii mele. El are o prezenţă iubitoare care mă invită să nu fac un lucru. Pentru că făcând un lucru, vine după el alt lucru. Când îmi vine un gând de judecată, el îmi dă putere să nu primesc eu gândul şi să nu judec eu, el nu mă apără (opreşte de la a face). Numai pe copii îi apără.

Cum să profităm de ajutorul îngerului păzitor?

... Păcatul de bază al omului este autonomia: „eu pot”

... Putem să profităm de ajutorul îngerului primindu-l, deschizându-ne acestui ajutor. Este o atenţie... Dacă suntem atenţi, tot timpul avem aşa, o adiere fină care ne spune ce-i bine: „nu zice asta”, „nu fă asta”, „nu pleca acum”... dar e delicată şi fără presiune: acestea sunt şoaptele îngerului şi dacă noi am fi atenţi la lăuntrul nostru, am sesiza aceste şoapte ale îngerului care nu sunt cuvinte, ci înţelesuri, deşi ca nişte comenzi clare. Spre deosebire de şoapta îngerului, care e delicată, a diavolului este obsedantă. Îl cunoaştem pe îngerul rău prin faptul că nu putem să scăpăm de gând. Şi îl cunoaştem pe cel bun că de abia auzim această şoaptă.

Cum mă apără îngerul, având în vedere că el nu are acces la trupul meu, să-mi pună degetul pe sinapsă, ca să nu mai gândesc rău. El poate, cu energia lui, să acţioneze în energia mea şi eu să fac lucrul ăla. El îmi dă mie un plus de energie cu care mă ajută.

***

... Când suntem pe aceeaşi lungime de undă cerebrală, ghicim gândul celuilalt, unii chiar văd, prin telepatie, dacă suntem pe aceeaşi lungime duhovnicească - din prima înţeleg ce spune părintele, dacă avem o preţuire personală, din empatie, din dragoste, din comuniune voi fi pe aceeaşi lungime de undă. Nu acelaşi lucru se întâmplă atunci când suntem separaţi şi fiecare vibrează pe frecvenţa lui... de aceea soluţia este să iubim, şi numai iubind cunoaştem. De aceea, soluţia este să ne rugăm, pentru că rugându-ne, ne curăţim mintea şi intrăm în relaţie cu îngerul şi ne mărim puterile cu oferta lui, cu puterile lui, cu energiile lui.

***

Cum ar trebui să realizăm dezvoltarea personală?

1. Prin conştientizarea egoismului. Acceptarea gândului că sunt bolnav, că nu-s liber, trezirea din automatisme...

2. Descoperirea locului unde se face „tratament”...

Lucrând poruncile, activez în mine energiile dumnezeieşti.

Numai mintea se împotriveşte. Pentru că ţine minte chia şi răul care ţi s-a făcut, dar nu te mai doare...

3. Lucrarea vindecării, starea de menţinere a libertăţii prin faptele bune...

4. Îndumnezeirea

... Cea mai urgentă lucrare pentru dezvoltarea personală e iertarea celor care ne-au făcut rău

 ***

Avem două dimensiuni: una a lui Dumnezeu şi e nevoie să i-o dăm lui Dumnezeu şi una a noastră, pe care e nevoie să ne-o însuşim ca să i-o dăm lui Dumnezeu... Noi ne luptăm greşit; ne luptăm cu noi înşine. Descoperim o patimă şi sărim la noi, or asta e o luptă greşită, pentru că nu sunt eu responsabil pentru ce am dobândit, ci pentru ce fac cu asta. Dacă le dăm sau nu lui Dumnezeu să le vindece, să le îndumnezeiască. Dacă încercăm noi înşine să ne vindecăm, devenim mai răi.

65. Viata oricărui om poate deveni viata unui sfânt!

Acum mintea ta caută Sensul și încă nu știe drumul spre lăcașul Lui: inima omului. Acceptă și binecuvintează-ți calea și „povestea vieții” tale de până acum pentru că tot ce ai lucrat și adunat în ea să devină „povestea mântuirii” tale. Știi, viața oricărui om poate deveni viața unui sfânt! Doar să vrea omul să-L primească pe Domul ca Domn și Dumnezeu al vieții sale.
Da, a trecut vremea credinței „orbești” a copilului nevinovat! Iată, trece și cea a „îndoielilor” inerente adolescentului tras și chiar sfâșiat de puterile necunoscute care-i năvălesc ființa și-i răstoarnă adăposturile construite de copil. Nimeni nu poate trece senin prin acestă perioadă în care ne pomenim că „zestrea” părintească ne împovărează cu așteptări care nu sunt ale noastre, iar „ofertele” lumii” ne amețesc și descentrează... Și cât de dureros e să crezi că nu ai decât două ieșiri: obediența sau revolta! Și să descoperi că ambele erau doar uși desenate cu creta pe ziduri groase de beton...
Și ce mângâiere când, revenind la Tatăl nostru Cel din Ceruri, descoperim că ne-a iubit mereu și că ne-a așteptat răbdător să învățăm să ne ascultăm dorul inimii. De îndată ce ne îndreptăm atenția către înăuntru, către inima noastră, auzim, vedem, înțelegem ce căutăm aici, pe pământ, chiar dacă doar în „ghicitură”. Atunci ne vor ieși în Cale trimișii Lui pe care îi vom recunoaște, auzi, crede și urma pentru că sunt frații noștri mai mari, cei ce s-au întors înaintea noastră acasă, sau nici n-au plecat și nici nu s-au îmbolnăvit de invidie pentru rătăcirea noastră... De la ei vom învăța să ne unim cu Domnul, Care ne va însoți în coborârea la iadul din noi pentru a călca moartea adunată și asumată cu moartea Lui și cu moartea noastră față de păcat și risipire în plăceri sau idealuri efemere.
Cum poți ajuta? Privind fiecare om viu care-ți apare sau este în calea ta, în viața ta, din această perspectivă: un pelerin, ca și mine, pe Cale. E o perspectivă din care vom auzi și înțelege vocea lăuntrică a iubirii și dăruirii de sine fără ascultarea căreia nu putem intra în Bucuria făgăduită nouă de Domnul!
Nu te teme că făcând voia Domnului, lăsându-te în voia Lui, poți deveni pasiv. E în noi o fantastică împotrivire la acestă lăsare și biruirea ei e o activitate intensă! Apoi, când depășim împotrivirea și ne lăsăm în această voie descoperim că e o lucrare, o împreună lucrare cu Dumnezeu. E și lucrare și odihnă. Merită să guști asta! (MS)

10. "Cum pot sa-mi doresc ceva despre care nu prea stiu nimic?"

Aici e Taina Credinţei noastre. Noi credem, nu ceea ce ştim cu mintea cu care ştim că astăzi e marţi, ci ceea ce cunoaştem prin descoperire dumnezeiască, ceea ce aflăm de la Însuşi Dumnezeu aflat în relaţie directă şi vie cu noi, cu fiecare în parte. Biblia ne pregăteşte, ne vesteşte şi ne învaţă cum să primim Această Bună Vestire a întrupării Fiului lui Dumnezeu Cel Unul în Treime, şi a lucrării lui mântuitoare în Biserica Lui. Înainte de primirea acestei Vestiri, sufletul nostru e însetat de Absolut, e ars de un dor nestins şi e dezamăgit de orice încercare a minţii-raţiune de a umple acest Gol, cu ceva surogat... În momentul Întâlnirii cu Cel ce ne caută şi ne cheamă, inima noastră arde în noi a recunoaştere, pentru că în adâncul ei, inima omului, are pecetea Chipului lui Dumnezeu, Creatorul ei. Şi, când alegem să-L primim pe El, Cel ce ni se revelează ca Dumnezeu Mântuitor, intrăm în Viaţa Lui, devenim mlădiţe ale Lui, ne naştem şi creştem în El, după rânduiala Lui.
Aşadar, totul e foarte simplu: ai descoperit în tine un dor care nu poate fi stins cu nimic din cele create. Acestea sunt bune foarte, dar dorul nu poate fi ostoit de nimeni şi de nimic, şi sufletul e neliniştit. Încerci mereu şi mereu altceva, cauţi mereu şi mereu pe altcineva, şi mereu eşti dezamăgit... Atunci, Îl întrebi pe El: "unde eşti, Doamne!" Şi El îţi răspunde: "Vino şi vezi!". Şi intri în Biserica Lui, adică Trupul lui Viu aici în această lume şi în Cer, şi acolo te ia în Braţe Mângâietorul Duhul Sfânt şi te învaţă toate şi începi să-L cunoşti pe Cel despre care nu ştii mai nimic, şi nici nu poţi să ştii cu mintea cu care ai luat bacul sau licenţa!
Şi vei înainta în cunoaştere numai în măsura în care vei împlini rânduiala participării, împărtăşirii de El, de Viaţa Lui! Orice călcare de poruncă, judecarea aproapelui, de exemplu, îţi va închide ochii duhovniceşti şi ţi-i va bulbuca pe cei trupeşti cu care vezi numai bârnele din ochii celor de lângă tine!

M. Siluana