178. În orice necaz am fi, noi avem de ales între două atitudini: una cu Dumnezeu si una fără Dumnezeu

Taina Spovedaniei e o întâlnire dintre om și Dumnezeu într-o împreună lucrare: omul oferă energiile sale create risipite departe de El și Dumnezeu Se coboară în ele pentru a le sfinți prin iertare, curățire și eliberare din robia puterilor potrivnice libertății noastre.

Povestirea necazurilor este o lucrare a sufletului care nu se oferă lui Dumnezeu. E o lucrare în care ne ascundem partea noastră de responsabilitate, o accentuăm pe cea de victimă și ceea ce numim păcat devine aproape o consecință firească a evenimentului povestit.

În orice necaz am fi, noi avem de ales între două atitudini: una cu Dumnezeu și una fără Dumnezeu.

De cele mai multe ori, mai ales în situații „mărunte”, reacționăm sau chiar alegem conștient o atitudine fără Dumnezeu. Nu trăim după porunci, nu suntem în Duhul Sfânt. Și acesta este păcatul. Și pe acesta îl mărturisim pentru a căpăta har vindecător împotriva neputinței, neștiinței, uitării sau lenevirii de a fi mereu și în toate cu Dumnezeu.

Mai mult, povestirea necazurilor îl coboară și pe Părintele Duhovnic în tărâmul sufletesc și va căuta chiar și fără să-și dea seama soluții omenești. Iar noi vom pleca luându-ne plata în monedă de „mângâiere de la oameni” și nici măcar nu vom respecta sfatul primit de la Duhovnic pentru că nimeni nu-și povestește necazurile pentru a obține un sfat, ci pentru a se ușura și justifica. Da, este o crimă pentru că alungăm, stingem duhul…

Desigur, e bine să ne spunem unii altora necazurile și să ne ascultăm cu dragoste și înțelegere unii pe alții. E un mare ajutor sufletesc, e o faptă bună pe care poate s-o facă și Duhovnicul în afara Tainei Spovedaniei. Și asta, de multe ori, poate fi un act care să-l salveze pe om dintr-o criză sufletească. Dar vindecarea nu vine cu ieșirea din criză, ci cu tratamentul ulterior specific bolii respective. Aici e cu totul altă realitatea decât aceea în care cineva vine săptămânal cu aceeași poveste la Spovedanie… (MS)

110. Durerea acceptată si trăită atent în fata lui Dumnezeu e altceva decât ceea ce numim noi durere

Acum aș vrea să dăm puțină atenție fricii care ne împiedică să „rezistăm” vechilor scheme. Aici ai sesizat cu multă finețe materia fricii ca energie. Când învățăm să lucrăm cu harul și să credem în Dumnezeu ca Persoană prezentă și gata să se implice în viața noastră dacă Îl primim, credința, ca putere cunoscătoare a sufletului anihilează, având cumva aceeași bază „energetică” imaginația. Nu ne mai temem de ce ne imaginăm noi că s-ar putea întâmpla, pentru că acum credem că Dumnezeu e cu noi și că ce ni se întâmplă e altfel când suntem cu El. Și deja avem dovezi că Prezența și ajutorul Lui nu înseamnă neapărat, deși poate însemna și asta, că evenimentele nu vor mai fi dureroase. Sau că nu vom mai avea necazuri... Atunci ne rămâne teama că nu putem trăi durerea inerentă evenimentelor neplăcute. Aici avem nevoie de atenție la durere și la punerea ei în fața lui Dumnezeu. 
Durerea acceptată și trăită atent în fața lui Dumnezeu pe care Îl invocăm cu credință, e altceva decât ceea ce numim noi durere. 
În plus, ceea ce vom trăi va fi real, pe când ceea ce ne temem că vom trăi e imaginar. Din păcate, când ne doare ceva, mai ales dacă depășește gradul de toleranță pe care-l avem, nu mai suntem atenți la durere și la mesajul ei, ci alunecăm în deznădejde, împotrivire, care sunt stări sufletești alimentate de imaginar și de credințele iraționale izvorâte din vechile scheme. Și reluăm ciclul suferinței de care doream să ne eliberăm.
Remediul, așadar, este atenția în prezența harului, trezvia duhovnicească: ne străduim să rămânem prezenți în ceea ce simțim și oferim asta lui Dumnezeu. Unim cumva mintea, prin lucrarea atenției, cu inima care simte în „carnea” ei și dorește în afectivitatea sa. Avem nevoie acum să nu cenzurăm nimic, să nu lăsăm rațiunea să acuze sau să scuze, pentru că e bolnavă datorită îndelungatei sale ruperi de lucrarea harului. Acum, ea, e invitată să fie martorul tăcut al intervenției lui Dumnezeu, cu harul său, în viața mea. Încet, încet va învăța și ea să intre în armonie cu voia lui Dumnezeu și va învăța să slujească lucrarea duhului numită discernământ.
Primul semn al vindecării sale va fi dispariția nevoii de a înțelege de ce și renunțarea la producerea de răspunsuri explicative satisfăcătoare pentru ego. Ruptă de inimă și de duh, rațiunea ne obligă să ne explicăm tot ce ni se întâmplă sau se întâmplă pe lume. Altfel nu are liniște. Acum va descoperi că pacea inimii ca dar al Duhului Sfânt este ce căuta de fapt și se va converti. (MS)