64. A trece peste, înseamnă a crede că locul întâlnirii este în altă parte

Taina întâlnirii cu El și a purtării crucii cu El stă în acceptarea necazurilor, în trecerea prin necaz cu toată atenția, cu toate simțirile, cu toată ființa. A trece peste, înseamnă a crede că locul întâlnirii este în altă parte. Or, locul întâlnirii este în necaz, pentru că acolo a făgăduit că ne va mângâia, acolo a făgăduit că ne va da biruința Sa. De fapt, asta este o față a crucii noastre: Acceptarea răului pe care ni-l facem singuri sau unii altora ca pe loc de luminare și trezire la conștiința neputinței de a fi buni și iubitori, așa cum ne cere Dumnezeu. Acolo vom striga: „Doamne, eu nu pot, Tu poți și vrei să faci împreună cu mine aceasta! Ajută-mă! Și slavă Ție că prin acest necaz nu m-ai lăsat să pier în ucigătorul „eu pot”! 
Dumnezeu ne-a dăruit să ne cunoaștem neputința pentru ca să devenim asemenea Lui, să ne îndumnezeim, să primim în vasul nostru de lut, dumnezeirea Lui.
Dacă ne-ar fi creat atât de puternici pe cât ne dorim uneori în delirurile noastre, am fi pierit plini de acea putere creată și, ne-am fi chinuit în veci construind scenarii virtuale, în care nici n-ar fi mai contat că nu ucidem pe nimeni viu... am fi ucis mereu și mereu adversari virtuali, „desene animate”, tremurând de satisfacție că ce puternici suntem, că suntem „cel mai tare” ...pentru că n-am fi avut cum să însetăm după comuniunea cu Cel Ce ne-a creat ca să ni Se dea nouă prin harul Său, puterea SA cea necreată!
Să îndrăznim să trecem prin toate necazurile pe care le întâlnim pe Cale, fiind atenţi să nu ne provocăm noi vreunul și să nu alergăm după ele pentru cele ce ni s-au scris în subconștient.
Să scoatem cele de acolo și le dă Domnului să le curețe, să le lumineze. Spunea un Părinte că sfinții nu au subconștient. Nu mai au! L-au luminat cu Lumina după care însetăm! (MS)

28. Necazurile nu sunt cauza si nici conditie necesara a mantuirii

Important este să nu cumva să credem că suferințele vieții sunt trimise de Dumnezeu omului ca să se mântuiască. Adică ele nu sunt cauza și nici condiția necesară a mântuirii, ci scenariul și decorul pe care ni le-am creat bazându-ne pe ce „ne-a dat lumea”. Asumându-ne acum cu rugăciune, binecuvântare și iertare, toate durerile trecute, descoperim că am putea învăța să renunțăm la motorașul care ne-a învârtit viața până acum: plăcerea și satisfacția de a face ca noi. Câtă durere și suferință nu vin doar din împotrivirea la voia și iubirea lui Dumnezeu? Durerea e rezultatul acestei împotriviri și ea se transformă în mângâiere de îndată ce o acceptăm ca prag și poartă de intrare pe Cale.
DA, e greu, dar numai dacă privim din afară și nu acceptăm să facem ce ni se cere ca să vedem dacă e adevărat! (MS)

20. Cine e copilul interior? Dar umbra?

Și copilul interior și umbra ești tu, sunt eu, suntem noi, fiecare dintre noi și toți laolaltă. 
Fiecare om, fiecare „eu”, are o istorie, un „roman” al vieții sale pe care și-l scrie cumva singur „prelucrând” datele existențiale. Nu evenimentele scriu istoria, ci felul în care le trăim și le interpretăm noi. Fiecare copil își țese, din percepțiile și emoțiile evenimentelor din viața timpurie, o poveste, un „scenariu”, care să-i asigure starea de bine pe care o cere firea din adâncul ei cel de necontrolat din exterior. Dumnezeu ne-a „urzit” din iubire și pe un „rost” de iubire pentru a fi capabili, pe măsură ce creștem cu trupul și cu duhul, să ne bucurăm de El, de comuniunea intimă cu El, Cel Ce Este Iubire, și de lumea creată ca dar pentru desfătarea noastră duhovnicească și trupească. Lumea, spune un Părinte, este iubirea lui Dumnezeu pentru om, făcută văzută, bună și frumoasă!
Omul, însă, a căzut din această stare, alegând să privească lucrurile doar la suprafața lor sensibilă, fără să le mai vadă „rațiunile” dumnezeiești și fără să mai simtă prezența lui Dumnezeu prin ele. Prin cădere, omul n-a mai socotit ca bine desfătarea duhovnicească și ca rău lipsa bunurilor spirituale, ci s-a obișnuit să se centreze pe viața trupească și doar pe aspectul material al lumii. Astfel, bun pentru el a devenit ceea ce produce plăcere pentru simțirea trupului și rău ceea ce produce durere. Așadar, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, plăcerea și durerea au apărut prin pervertirea puterilor sufletului prin care omul era menit să caute bunurile duhovnicești și să evite pierderea lor. Aceste puteri sunt pofta, sau dorirea, pentru căutarea celor bune, și iuțimea, sau mânia, pentru păzire lor. După cădere, energia acestor puteri s-a revărsat cu totul în simțirea trupească.
Acum, tu, Copila mea, și oricare alt copil, de îndată ce ai apărut pe lume, adică încă de la zămislire, ai învățat să percepi ca bun tot ce-ți produce plăcere și ca rău tot ce-ți produce durere. Și, cea mai puternică stare de bine a fost iubirea-contopire-intimitate dintre tine și mama ta atât în burtica ei cât și în brațele ei pe când te alăpta. Această intimitate devine „modelul” nostru lăuntric de bine pe care îl căutăm instinctiv toată viața, singurul care seamănă cât de cât dorinței chipului lui Dumnezeu înscris în noi. Atunci când părinții noștri trupești ne cresc în Biserică, adică în iubirea lui Dumnezeu, devenită iarăși accesibilă omului întreg, trup și suflet, trăim conform chipului și începem procesul devenirii întru asemănare. Așa descoperim că iubirea și intimitatea absolută după care tânjim o aflăm numai la Dumnezeu și învățăm de la părinți, prin iubirea lor slujitoare, cum s-o dobândim. Dacă nu avem asemenea părinți vom trăi, unii mai devreme și mai dramatic, alții mai târziu și mai puțin traumatizant, durerea neputinței de a fi iubiți așa cum suntem, însoțită de dorința de a face „ceva”, chiar „orice” pentru a obține „până la urmă”, de la singurii „dumnezei” pe care îi cunoaștem, Mama și Tata, iubirea, aprecierea și intimitatea după care suntem însetați din fire.
Când sărmanii noștri părinți nu știu și nu pot să-L aibă și să ni-L ofere pe Dumnezeu ca iubire, pentru că nu-L au ca Izvor al iubirii lor, noi renunțăm să mai fim cum ne îndeamnă firea și devenim, învățăm să fim, fie așa cum credem că le place lor, fie invers. Dar orice alegere am face, ea va fi determinată tot de atitudinea lor. Așa, copilul lăuntric este tot ce am ucis în noi înșine, și tot ce am pus în loc pentru a face și a simți ce credeam că ne-ar face iubiți de Mama și de Tata. Iar umbra este ca o fantomă a copilului ucis care revine, mereu și mereu, sub orice formă poate, cerând împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu înscrise în adâncul ființei sale. E o fantomă vie, îmbrăcată în zdrențele tuturor spaimelor și durerilor neascultate și nemângâiate de nimeni... Copilul interior și-a scris povestea în creierul „emoțional” și în emisfera noastră stângă și, tot ce trăim, ca adulți, e cenzurat de acești gardieni ai „romanului vieții noastre”! Când vezi un bărbat, de exemplu, mintea irațională, subconștientă, emoțională, scanează ce percepi și prelucrează cu o viteză de douăzeci de milioane de stimuli exteriori și interiori pe secundă, pe când mintea conștientă, rațională, doar cu patru zeci de stimuli în aceeași secundă. Astfel încât, tu, vei alege comportamentul învățat care să-ți asigure „succesul”, adică ascultarea de drama „romanului”, insensibilă la dorințele tale conștiente din prezent. Mintea conștientă va mai avea de făcut doar o lucrarea „intelectuală” străduindu-se să integreze evenimentul în logica romanului. Aici, de multe ori, e nevoită chiar să denatureze „realitatea” cât dorește, numai ca acel eveniment să pară logic, să capete un înțeles care să nu contrazică povestea romanului. Dacă această minte conștientă, analitică, nu înțelege ceva, emite semnale de neliniște și toată ființa intră într-o alertă pe care o simțim ca anxietate sau angoasă și nu se liniștește până nu „rezolvă” conflictul.
Aici se află și șansa noastră! Mai devreme sau mai târziu, vine vremea, mai ales când necazurile și durerea ne „înmoaie inima”, în care nici un răspuns din categoria celor care ne îndemnă să credem că: „asta-i viața”, „așa am fost eu blestemat”, „așa mi-e scris” nu mai este valabil pentru conștiința care s-a tot lărgit și adâncit prin interogare și cunoaștere de sine. Ca urmare, toate „metodele de liniștire” bazate pe plăcerea senzuală (plăcerea fiind un anxiolitic „natural”), își pierd credibilitatea în fața judecății conștiinței și intrăm în criză (crisis = judecată) existențială. Adică suntem chemați la ceas de judecată și de alegere a unei ieșiri din modul vechi de a fi. Acum, putem alege fie să ne „sinucidem” adâncindu-ne în dependențe autodistrugătoare, fie înnebunim construind explicații delirante, fie ne oprim și cunoaștem că Dumnezeu este Dumnezeu și că-I pasă de noi. (MS)