232. Acceptarea neputinței și arătarea ei mereu Domnului este începutul smereniei necesare nouă acum

Nu cere de la tine mai mult decât poți face, ci arată mereu neputința ta Domnului cerându-I ajutorul.

Pentru vârsta noastră duhovnicească, acceptarea neputinței și arătarea ei mereu Domnului este începutul smereniei necesare nouă acum. 

Felul în care te rogi, în care strigi la Domnul este bun și nu părăsi această rugăciune: „Doamne nu pot nimic fără Tine, de voiești curățește-mă, nu mă lăsa să trăiesc fals în părere de sine, în înșelare și mândrie, fă și din mine, omul Tău”. Și mulțumește Domnului pentru toate. Mulțumește pentru marele har de a te vedea pe tine în loc să proiectezi pe celălalt cum făceai în vremea copilăriei. Mulțumește că citind cuvintele Părintelui Nikon te oglindești în ele și accepți că ești altfel decât îți cere el. Dar să nu te oprești aici, ci să ceri de la Domnul să-ți dea ce nu ai când voiește și cum voiește El. Și să ceri și rugăciunea Părintelui. (MS)

186. Despre acceptarea celuilalt

Există o acceptare rea: când accepţi ca cineva să facă ce voieşte cu tine, să-ţi facă rău, să te rănească şi tu să accepţi. Acesta e un păcat, e complicitatea a ta la păcatul celuilalt. Şi trebuie văzut de ce facem asta când o facem. De plăcere, de frică, de lene? Există însă şi o acceptare bună, şi anume, acceptarea celuilalt ca persoană. Accept că el este aşa cum este şi că se poartă aşa cum se portă din motive de el ştiute. Are "dreptul" să se poarte şi să fie cum vrea şi eu accept asta, dar nu accept să facă asta cu mine!

Apoi, accept că m-a făcut să sufăr şi că acum trăiesc nişte urmări ale acestei suferinţe. Accept realitatea şi faptul că nu mai pot schimba nimic din ce a fost. Eu doar mă pot elibera de această durere acceptând-o şi trăind-o până la capăt, fără a căuta să mă răzbun sau să-l schimb pe el. Fără aşteptări de la el, care ar fi nişte pretenţii. Mă voi elibera iertând. Dar, în acelaşi timp, voi face tot ce pot şi ce nu pot cu ajutorul lui Dumnezeu, ca el să nu-mi mai provoace acea suferinţă, mergând până la ruperea relaţiei (MS).

140. Cercetarea si judecarea de sine e asumare îndurerată, o arătare simplă şi o încredinţare fără revoltă milostivirii lui Dumnezeu

Când folosim cuvinte ca să ne „judecăm”, nu facem decât să ne hrănim eul rănit şi să ne îmbogăţim „povestea”. Cercetarea şi judecarea de sine e asumare îndurerată, o arătare simplă şi o încredinţare fără revoltă milostivirii lui Dumnezeu.
Când îţi întâlneşti nimicnicia şi răutatea inimii accepţi şi ceri vindecare, milă, îndurare, răbdare şi nu te mira că eşti cum te vezi, că nici măcar nu bănuieşti ce poţi fi sau deveni dacă uiţi sau nu-ţi dai seama că atârnăm doar de mila Domnului şi orice dar ni se ia dacă ne închipuim că e de la noi! (MS)

122. Ochii tăi să fie la El si nu la cât ai mai crescut tu!

De boala iubirii de sine scăpăm numai învăţând să ne iubim după legea dumnezeiască! Pentru asta va trebui să practicăm realismul duhovnicesc despre care vorbeşte părintele Rafail Noica şi să nu deznădăjduim oricum ne-am descoperi că suntem!

Să accepţi, să binecuvântezi pe Domnul în tot locul şi în toată vremea şi să te hrăneşti cu Domnul aşa cum te cheamă El. 

Astfel, încet, încet, vei creşte fără ca măcar să bagi de seamă! 

Ochii tăi să fie la El şi nu la cât ai mai crescut tu! (MS)

117. Răul se biruieste numai prin iubire!

Vom vedea ce simplă și binefăcătoare este iertarea când acceptăm că „răufăcătorul” e în noi și că nu e misiunea noastră să-l biruim, ci a lui Dumnezeu. Numai El Îl poate birui. De ce? Pentru că numai El îl poate iubi! Răul se biruiește numai prin iubire!
Orice alt procedeu, ne face, ne transformă în făcători de rău!
E adevărat că renunțând la împotrivire putem fi uciși de rău, dar vom învia pentru că așa ne unim cu Cel Bun, care este Dumnezeu și El nu moare! (MS)

95. Întoarcerea la Dumnezeu ne va aduce si însănătosirea

Bulimia este o patimă sufletească ce se manifestă în trup. Adică, sufletul, psihicul, lipsit de lumina duhului care nu știe, nu poate sau nu vrea să se hrănească cu har, caută dragostea absolută și dreptatea absolută la oameni. Și, cu cât relațiile sale sunt mai bolnave, și sufletul mai flămând, cu atât mai mult va cădea în rătăcirea de a afla mângâiere și plăcere în trup. Sufletul nostru a fost lipsit de cultura Duhului, de hrana dumnezeiască prin care dobândim puterea de a iubi și ierta pe cei ce ne rănesc și, suferind, și-a căutat plăcerea în mâncare. În felul acesta putem deveni dependenţi de acest mod de a ne rezolva problemele sufletești și, ori de câte ori avem o nemulțumire sau angoasă datorate lipsei de legătură vie Cu Dumnezeu și cu semenii, ne vom repezi la mâncare.

Întoarcerea la Dumnezeu, în sensul de a învăța de la El cum să trăiești, cum să iubești și ce sens are viața ta pe acest pământ, ne va aduce și însănătoșirea. 

Numai Domnul, prin lucrarea Duhului Sfânt, ne va vindeca dacă vom face poruncile Lui dătătoare de viață. 

Învățând să iertăm, de exemplu, și să accepăm încercările vieții ca pe o cale strâmtă către Împărăție, învățând să primim durerea inerentă vieții pe acest pământ, fără să căutăm imediat consolare sau plăcere de la cele create, vom deveni omul nou care, acum, zace mic și chinuit în adâncul sufletului nostru speriat și resentimentar. Acum trăiește omul vechi în noi care a învățat de la părinți și de la lumea aceasta un fel de a fi aducător de durere, frică, neliniște, ură, neîncredere...  (MS)

81. Avem nevoie să transformăm orice cuvânt spus cuiva în rugăciune

Rugăciunea e mai de folos decât orice cuvânt spus cuiva. Și mai mult, avem nevoie să transformăm orice cuvânt spus cuiva, chiar și cel prin care-i răspundem unui trecător pe unde să o ia ca să ajungă la adresa căutată, în rugăciune.

Acolo e un loc și de o întâlnire de care mulți fug pentru că ni se cere o jertfă pentru a intra acolo. E vorba de jertfirea importanței de sine care ne aduce în conștiință realitate cutremurătoare că suntem nimeni și nimic. Noi toți tânjim în adâncul din noi să fim cu Dumnezeu, să intrăm în acel ascuns despre care ne vorbește Domnul în „Predica de pe Munte” ca să fim văzuți de Dumnezeu Tatăl. El numai acolo ne vede. Or noi nu îndrăznim să ne ducem acolo pentru că suntem goi și mizerabili. Or, vine vremea când mila Domnului ne dă putere să acceptăm că suntem cu adevărat și iremediabili goi și mizerabili fără El. Atunci ne lepădăm de acea imagine de sine pe care ne-o facem când ne gândim la ce facem pentru ceilalți sau ce am merita noi să facă ei pentru noi etc. Atunci ne lăsăm văzuți în toată nimicnicia noastră și, atunci ne simțim singurii responsabili pentru felul în care suntem. Nu mai dăm vina pe nimeni, nu ne mai scuzăm cu nimic și Domnul poate veni cu toată mila și iubirea Lui ca să ne îmbrace cu Prezența Sa.
Pragul dintre singurătatea goală, nevrotică și singurătatea prea-plină cu Cel Singur în care încape toată omenirea, se numește reponsabilitate. Și Mila Domnului ne ajută să atingem acest prag învățându-ne mereu și mereu cum să ne pocăim și să ne smerim. (MS)

53. Cele ale lumii acesteia pot fi otrava sau leac, dupa cum sunt cu sau fara Domnul!

Fără Domnul toți suntem ca niște copiii neștiutori de ce facem și de ce. Şi El ne-a adus puterea să devenim copii ai Lui, spontani și plini de încredere în Tatăl nostru Cel Ceresc!
Cu Domnul, durerea e naștere, trezire, creștere, iubire.
Când înveți să accepți toate și să binecuvântezi pe Domnul pentru toate, când primești orice ți s-ar întâmpla ca și când ar veni din Sfântul Potir în care ni se oferă Viaţa cea adevărată, totul se schimbă. Cele ale lumii acesteia pot fi otravă sau leac, după cum sunt cu sau fără Domnul! (MS)

31. Cat timp ne impotrivim raului din noi nu putem iesi din capcana

Domnul spune: „nu vă împotriviți celui rău”! E uimitor, dar e singura ieșire pentru că împotrivindu-ne, devenim răi. 
A nu ne împotrivi nu înseamnă să facem ce ne cere, împinge sau obligă răul, ci doar să nu-i dăm din energia noastră luptându-ne cu el. Să-l simțim, să-l vedem, să-l numim dacă avem cuvinte, să-l îndurăm ca rău dar fără să ne identificăm cu el. Să avem conștiința clară că noi nu suntem răul. Că răul este în noi, dar nu este noi! Și, cu acel ceva, acel cineva din noi care nu este răul, să alergăm la Domnul arătându-ne pătimirea și cerând eliberarea. Vom descoperi cu uimire că răul nu mai are nici o putere asupra noastră, chiar dacă o vreme îi mai simțim presiunea sau sfâșierea. Dincolo de zona vulnerabilă a ființei noastre, se află lăcașul Bucuriei. Avem nevoie doar să acceptăm sfâșierea trecerii prin zona minată. De mână cu El!


vvv

Calea este această arătare-chemare lăuntrică în chiar momentul durerii, căderii, rușinii, deznădejdii... Vrăjmașul are putere asupra noastră doar atâta vreme cât căutăm alinare, ușurare, descărcare, anesteziere împotriva durerii la capătul căreia este Domnul, Cel ce a biruit moartea cu moartea Sa!

De mare ajutor ne va fi și acceptarea, pe care e nevoie s-o ducem până la capătul său de trăire, faptului că toată suferința pe care ne-o produce răul din noi este o suferință de gânduri și sentimente care ne amenință și chiar sperie că nu suntem buni și că Dumnezeu ne va stârpi fără milă pentru asta. Este iadul din noi, este iadul minții noastre, este iadul în care Domnul i-a cerut Sfântului Siluan să-și țină mintea și să nu deznădăjduiască. Să creadă în Dumnezeu iubire, în Dumnezeul Care iartă și iubește fără nici o condiție pe tot omul care aleargă la El.

vvv


Dumnezeu nu așteaptă să ne facem mai întâi buni și apoi să alergăm la El ca să ne felicite, ca să ne dea o cunună de biruitori. Și nici nu ne cere să ne odihnim de răutatea noastră și abia apoi să ne ducem la El. Ci ne cheamă așa răi, răniți, obosiți, zdrobiți! (MS)

12. Acceptand aceasta neliniste... ea nu va mai avea nicio putere asupra noastra

Simţim linişte şi pace cu şi în duh şi nelinişte cu şi în sufletul pătimitor. Încet, încet, vom învăţa să preţuim pacea şi să îndurăm cu răbdare neliniştea. În acest fel, neliniştea care vine de la ameninţări, reale sau închipuite, de la gândurile rele, ale noastre sau ale celor din jurul nostru, de la răutate, a noastră sau a lumii, de la blesteme sau farmece, ale noastre sau ale celor din jurul nostru, nu va mai fi niciodată singura trăire a sufletului nostru. Nu va mai fi niciodată un nor atât de gros încât să nu mai vedem soarele Păcii din inima noastră! Vom învăţa tot mai mult să fim cu şi în Duhul Sfânt şi să binecuvântăm toate, iar binecuvântarea va fi ca o rachetă, care ne va duce mereu în ascunsul păcii şi al bucuriei, mereu prezente în duhul nostru, dacă vom trăi după sfânta rânduială a Domnului în Biserica Lui!

Acceptând această nelinişte, binecuvântând toate şi rugându-ne, ea nu va mai avea nici o putere asupra noastră, sau puterea ei va fi mică şi chiar de folos, pentru a menţine candela rugăciunii mereu aprinsă! (MS)

11. Frica ... ne invata sa iubim de frica

... Frica ... ne învaţă să iubim de frică pentru că altfel o să păţim cutare şi cutare lucru, că altfel o să fim abandonaţi, o să fim ignoraţi, o să fim marginalizaţi şi aruncaţi pe locurile din spate...
***
Orice om care alege să nu fie cu Dumnezeu, va fi cu frica în sân, adică în inimă. Frica îl va arunca în fel de fel de strategii de ieşire! Se va ascunde, va minţi, va face performanţe ca să obţină ce doreşte, va manipula, va invidia, va urî, se va mânia (adică se va lăsa "apucat de nervi!") şi va fi nefericit, dar va avea satisfacţia de a fi victimă şi de a da vina, de a acuza, de a se revolta pe alţii, pe sine, pe Dumnezeu!
Uşurarea vine de la Cel ce spune: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi, că Eu vă voi odihni pe voi!". El ne cere să luăm povara Lui că este uşoară, şi nu povara fricii care ne ucide! Povara Lui, e crucea.
Crucea pe care eşti chemat s-o iei dacă vrei să-L urmezi ca să intri în Bucuria Lui acum, aici şi în veci, cuprinde şi acceptarea şi binecuvântarea realităţii dureroase.
Acceptarea realităţii şi binecuvântarea celor părtaşi la ea, şi nu acceptarea şi binecuvântarea suferinţei ca stil de viaţă.
În momentul în care acceptăm şi binecuvântăm o realitate, Însuşi Dumnezeu, Izvorul binecuvântării şi Autorul Poruncii, intră în acea realitate şi o preface în altceva, în loc de întâlnire cu El, în uşă de intrare în Bucuria Lui! Suferinţa nu mai e decât momentul de încredinţare în mâinile Lui iubitoare, dar străpunse de cuiele răstignirii. Frica însă ne face să fugim de cruce şi să ne imaginăm că acceptarea ei ar însemna suferinţă multă şi permanentă. Asta e lucrarea tatălui minciunii! (M.S)